Jurnalul unui țăran de la Dunăre, Vintilă Horia

Jurnalul unui țăran de la Dunăre, Vintilă Horia

[…]

„Mă aflu la Paris, dar, în afară de certitudinea că mă aflu aici, nu există nimic în comun între orașul real și cel din visul meu. Închid ochii. La stânga, aud zgomotul mașinilor în trafic, asemenea unui neîntrerupt curent sonor; la dreapta mea, murmurul fluviului, care, în loc să fie perpendicular pe corpul și urechea mea, urmărind scurgerea apei, este și el paralel. Apa Senei, sau cel puțin sunetul care se degajă din ea, curge de la un mal la altul, ca și vehiculele care trec pe pod. Realizez ciudățenia fără să mă las prea impresionat, ca și cum ar fi vorba de un fenomen natural. Mă ridic apoi, traversez podul, și după ce ajung pe malul drept, cobor pe taluz și în depărtare, în spatele eu, dincolo de podul rămas în urmă, întorcând capul, deci în aval, observ o cupolă înaltă, zveltă, arbori, platani probabil, și-mi spun: cunosc colțul acesta din Paris, este foarte frumos, trebuie să revin într-o zi. Pe urmă văd, foarte departe, în locul unde am stat întins înainte, propriile mele haine, pe parapet, bascheții mei albaștri, proiectați pe orizontul orașului. (N-am purtat niciodată asemenea încălțăminte.) Și, logic, constat că sunt în pielea goală și că oamenii mă privesc cu oarecare curiozitate. Rușinat, încep să alerg; un copil, intrigat, fuge după mine; în fața mea apar doi polițiști, balansându-se în pelerinele lor clasice, scurte. Încerc să urc pe taluzul ierbos ca să mă ascund după un copac; fac spre copil gesturi disperate, implorându-l să se îndepărteze pentru a nu le atrage atenția polițiștilor că sunt acolo; mă agăț cu mâinile de ierburi, simțind răcoarea lor cu tot trupul. Întorc capul. În spatele meu se află doi fotoreporteri de la ziarul madrilen A.B.C. care-și fixează pe mine obiectivul aparatelor…”

[…]

Închide Meniu