Aconcagua
Articol
RubricA realizatA de David NeacSu

Expeditia din 1996 de pe Aconcagua a fost prima expeditie romaneasca incununata cu succes. Am plecat la drum, la jumatatea lunii ianuarie, impreuna cu Razvan Mirea si Marian Curculescu, cu un bagaj de cunostinte foarte bine pus la punct. Bagajele si echipamentele au fost cele obisnuite unei ture la 7.000 de metri: bocanci de plastic, haine de foarte buna calitate. Drumul a fost relativ lejer - 36 de ore de zbor pina in Santiago de Chile. Am stat o saptamina in Chile, apoi am plecat inspre nord, in desertul Atacama, si am trecut prin doua statiuni renumite - Valparaiso si Vina del Mar. Pentru a ajunge in Aconcagua a trebuit, insa, sa achitam o taxa de 80 de dolari, dar singurul loc unde se putea plati era Mendoza, o localitate din Argentina. Solutia ne-a oferit-o Ambasada romana din Santiago de Chile, care ne-a gasit o familie de romani ce ne putea ajuta sa platim taxa prin card. Cu chitanta in buzunar ne-am suit in autocarul care leaga Chile de Argentina, trecind cel mai inalt pas montan din Anzii Cordilieri, Puente del Inca (4500 m), si am parcurs un drum extraordinar de sinuos (tinind cont ca din Santiago trebuie sa urci de la 200-300 de metri la 4500 metri). Am ajuns la Puente del Inca si, spre surprinderea noastra, am gasit acolo o statiune de schi extrem de moderna. Aici ne-am inchiriat catiri (mulas) si i-am incarcat cu mincare pentru ca urma sa stam trei saptamini pe Aconcagua, apoi am strabatut Valea Hercones, lunga de 50 de km, printre munti inalti de 4000-6000 metri, pe stinga si pe dreapta, niste virfuri foarte frumoase, pe care multi alpinisti romani ar dori sa le vada. Am strabatut valea in doua zile, timp in care mulasii ajunsesera demult in tabara de baza - Plaza de Mulas (Piata magarilor). Aceasta era situata intr-un refugiu aflat la cea mai mare altitudine din lume (4700 m). Nu era practic un refugiu tipic cum se intilnesc pe la noi, ci o cabana moderna, cu dormitoare, bucatarie, sala de mese, pavoazata cu steaguri, tricouri, lucruri personale ale membrilor trecutelor expeditii si cabanier. Al nostru se chema Fernandez si era un timp scund, indesat, dar extrem de jovial. Ne-am imprietenit imediat, datorita slanei si palincii pe care le aveam la noi. Si am aflat de la el ca detinea recordul mondial de viteza pe Aconcagua, 16 ore (Aconcagua, cunoscut ca un virf de 7.000 de metri, este unic datorita presiunii atmosferice si uscaciunii).
Am stat in tabara de baza vreo trei zile, pentru a ne dezmetici, si am avut parte de niste probleme destul de ciudate - la un moment dat a inceput sa ninga din senin, apoi sa viscoleasca. Ni s-a parut straniu ca pe o asemenea uscaciune sa se depuna un strat de zapada de 1,20 m. Cum eram blocati in zona si nu puteam incepe ascensiunea, ne-am dus sa vizitam un cimp de seracuri, niste stalagmite din gheata, inalte de 5 - 20 metri. Ne-am antrenat aici, am facut escalada pe gheata, ne-am aclimatizat. Dupa trei zile, ne-am hotarit sa facem o tura de antrenament pina la tabara 1 - Nido del Condorres (Cuibul Condorilor), situata la 5.200 de metri. Pina la 5.000 de metri ascensiunea a fost ca o plimbare si din pacate nu ne-am luat mincare, asa ca a trebuit sa ne intoarcem in tabara de baza cu speranta ca a doua zi vom face virful. Am mai zabovit, insa, doua zile, iar intr-una dintre seri ne-am intilnit cu Ricardo Cassin, un vestit aplinist italian, in virsta de 80 de ani, care ne-a povestit ca in fiecare an venea cite o saptamina la Plaza de Mulas. In cea de-a treia zi ne-am hotarit in sfirsit sa plecam inspre virf. Cum nu m-am pus de acord cu ceilalti colegi, am plecat singur. Mai intii am luat-o spre Nido del Condorres, unde pe la ora 18.00 a inceput sa bata vintul din ce in ce mai tare. Pe la 11.00 noaptea batea cu o asemenea intensitate, incit am crezut ca ma va lua pe sus. La 12.00 mi se facuse deja frica, pentru ca exista riscul ca, asa cum ma aflam eu, dezbracat si in sacul de dormit, sa aterizez tocmai in Oceanul Pacific (aflat la 300 km de refugiu). M-am imbracat rapid, mi-am pus bocancii si coltarii, am luat un briceag in mina si m-am bagat la loc in sacul de dormit, urmind ca in cazul unei rafele puternice care ar transformat cortul intr-o capcana, sa-l sfisii si sa ma eliberez. Toata noaptea am stat cu frica in sin, nesperind sa mai apuc zorii. Am facut ceai din gheata, am fumat si am stat pina la 6 dimineata in cort, asteptind sa se potoleasca vijelia. Apoi am plecat pe creasta cu coltarii si betele de tura, si am continuat traseul pina la refugiul Berlin (6200 m), unde am ajuns la ora 11. Acesta reprezinta a doua tabara de pe Aconcagua. De fapt sint doua ruine de lemn, aflate pe un platou foarte frumos, linga care poti sa instalezi corturi si sa faci o tabara intermediara. Dupa ce am baut un ceai, am continuat traseul pe niste pante foarte aplecate; am ajuns in dreptul unui fost refugiu, Antarctica se numeste, si am depasit doua stinci botezate "Urechi de iepure", dar nu speram sa fac virful intr-o singura zi. Am strabatut apoi o vale foarte aplecata, la 45 de grade, care se numeste Gran Canaleta (Marele Culoar), ce iesea in saua formata intre virful nordic si virful sudic al Aconcaguei. Tot timpul vedeam aruncate pe stinga bete de tura telescopice, cite o pereche de coltari, cite-un rucsac sau o pereche de ochelari, caciuli, manusi, tot felul de lucruri ale celor care urcasera inaintea mea pe acest virf. Mi-am dat seama la un moment dat ca alpinistii renuntasera la bagajul excedentar pentru a urca mai usor. Pe parcurs, am depasit mai multe echipe legate in coarde. Undeva, pe Gran Canaleta, la vreo 200 de metri de saua sudica, m-am oprit, pentru ca eram foarte obosit, si mi-am pus problema daca sa ma intorc sau nu. Mi-am luat inima in dinti insa si am pornit mai departe, pina in sa, de unde am admirat o priveliste fabuloasa. Sub mine se desfasura un perete de 3000 de metri, care duce pina in Plaza Francia (Piata francezilor). In sa am lasat rucsacul, betele, am facut poze, si am plecat spre virful nordic, cel mai inalt din masivul Aconcagua. Traseul a urmat niste pasaje destul de dificile, pereti de 5 - 10 metri. Le-am urcat nu fara dificultate si, la ora 15.14, eram pe Aconcagua. Am scos singurul lucru tricolor pe care il aveam la mine, o bentita de la Revolutie, am legat-o de o stinca, am fotografiat-o si m-am asezat pe rucsac pentru a ma odihni un sfert de ora. Vremea era superba. Inspre vest vedeam Oceanul Pacific, iar in nord, est si sud, Anzii Cordilieri. Visasem mult timp sa ajung aici. Daca acum m-ar intreba cineva care a fost locul in care am fost cel mai fericit, as spune ca pe acel virf. Eram singur si Dumnezeu imi daduse pentru ascensiune cea mai frumoasa zi din sezon. Linistea nu a durat insa prea mult, pentru ca in spatele meu a venit un neamt cu un rucsac greu, a dat cu el de pamint si a inceput sa urle de fericire. Apoi si-a dat seama ca avea in rucsac aparatul de fotografiat, si tocmai se alesese praful de el. Ne-am amuzat impreuna, ne-am imprietenit si l-am fotografiat cu aparatul meu. N-am ramas mai mult de o jumatate de ora pe Aconcagua pentru ca n-aveam piolet si exista riscul ca pe pantele acelea dificile sa aluneci si sa te prabusesti pina la Plaza de Mulas. Am coborit cu greu la "Urechile de iepure", apoi m-am hotarit sa merg drept pina la Plaza de Mulas, fara a mai trece pe la Nido del Condorres.
Cum coboram, am vazut la un moment dat un punct negru si mi-am dat seama ca era un japonez care cazuse cu aproximativ o ora inaintea mea, mai intii i-a scapat un coltar, apoi s-a lovit de o stinca, a facut fractura cervicala si a murit pe loc. Am depasit cu greu momentul, am facut ceva fotografii si pe la 18.30 am ajuns la Plaza de Mulas, unde ma asteptau Razvan si Marian.
Cum n-aveam sacul la mine, m-am refugiat la Fernandez. A doua zi au plecat si colegii mei spre virf si l-au strabatut in cinci zile. Cind ne-am reintilnit, am urmat obiceiul locului si ne-am vindut echipamentul - sacii de dormit, pufoaicele -, iar cu banii am vizitat Argentina. Primul popas l-am facut la Mendoza, cel mai frumos oras din lume dupa parerea mea, intins pe orizontala si inconjurat de vii. Trei zile am ramas aici pentru a ne reface, apoi am dat cu banul ca sa vedem incotro o apucam - spre nord, in Brazilia, la Iguassu, sau catre sud, in Patagonia si Tierra del Fuego. Sortii au cazut pe sud, asa ca am luat-o spre Patagonia, cu oprire vreo trei zile la Bariloche, un oras-statiune extrem de atractiv, unde am putut vizita o biserica maramureseana autentica, ctitorita de primarul orasului, care era... ardelean. Am ajuns in Patagonia si am avut supriza sa constatam ca nu arata deloc asa cum credeam noi - un pustiu - ci este o savana, jumatate desert, jumatate iarba si... vaci cu nemiluita. Primul popas l-am facut la Rio Gallegos, cel mai sudic punct al continentului sud-american, de unde am luat avionul, am traversat strimtoarea Magellan, si ne-am oprit la Ushuaia, capitala Tarii de Foc. Aici, alta surpriza. Am aflat ca la sfirsitul secolului al XIX-lea aici domnise un rege roman - Iulius Popper un aventurier care a emigrat in America de Sud si a descoperit aur, a batut moneda proprie si a botezat multe localitati din regiune cu numele asezarilor de pe Valea Prahovei - Comarnic, Posada, Sinaia, Busteni, Predeal. Am vrut sa ne intoarcem apoi in Buenos Aires cu autocarul, dar distanta fiind prea mare - 4500 km -, ne-am oprit la avion. Odata ajunsi in capitala, am vizitat cartierul Boca, de unde provine celebra echipa de fotbal Boca Junior, si am avut sansa de a ne intilni cu Madonna, care tocmai filma "Evita". Dupa citeva zile, am luat avionul si am revenit in tara cu satisfactia ca am fost prima expeditie romaneasca care a atins Aconcagua, desi meritul de a fi primul roman care a atins virful ii revine lui Dan Zimcenco (1987).
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona