Balta mica a Brailei. O altfel de Delta
Articol
Text & Foto: Ema Cojocaru

Cu greu poate ghici cineva ca, la mica distanta de Braila, ascuns intre bratele Dunarii, se intinde un spatiu salbatic, unul dintre cele mai noi paminturi ale Romaniei, care adaposteste specii ocrotite de plante
si pasari. Lipsit aproape in totalitate de repere culturale, natura este aici unicul stapin.


Zona se poate vizita numai cu acordul si sub directa supraveghere a administratiei parcului si va fi introdusa in circuitul turistic doar in masura in care nu va fi afectat ecosistemul. Baltile, nuferii, pasarile si zonele mlastinoase se dezvaluie acum unor oameni care tin de extreme: cercetatorii si putinii vizitatori, care vin sa studieze speciile existente, dar si oaspetii nepoftiti, braconierii, care submineaza greaua misiune de a pastra intact miracolul naturii.
Am pornit in aceasta aventura fara sa stim ce ne asteapta: am fost luati pe sus si dusi in portul Brailei, unde am fost suiti
intr-o barca de lemn, nu inainte de a ne afunda, cu totul pe nepregatite, in pamintul moale de la malul Dunarii. Spre amuzamentul general, unora dintre noi ne-au ramas incaltarile la citiva zeci de centimetri in namol, anuntind - fara ca noi sa banuim - traseul ce ne astepta pe insula.
Dar tocmai faptul ca nu ne-am pregatit din timp a adus tot farmecul expeditiei. Informatiile pe care le aveam creionau un portret incomplet, in comparatie cu ceea ce am descoperit la fata locului, iar imbracamintea nu tocmai adecvata spiritului salbatic al insulei a fost scinteia ce ne-a tinut veseli chiar si atunci cind traseul a devenit dificil, iar setea si oboseala si-au spus cuvintul.
Am fost norocosi sa-l avem drept ghid pe nea Gelu, unul dintre "rangerii" rezervatiei, un om spiritual si vislas priceput care, dupa ce ne-a aranjat pe toti in barca pentru o cit mai buna stabilitate in lupta cu valurile, a inceput sa visleasca spre Ostrovul Fundu Mare, care se zarea la citiva kilometri de oras. Stiam cite ceva despre Parcul Natural Balta Mica a Brailei, zona inundabila formata intre bratul navigabil al Dunarii si bratele secundare, intinzindu-se de la nord de Vadu Oii pina la sud de Braila, o adevarata delta interioara, dar malul spre care ne indreptam nu parea deloc promitator.
Am acostat pe insula si am continuat drumul prin namolul fierbinte, afundindu-ne pina la glezne. Pantofii, eleganti sau sport, nu mai aveau nici o utilitate, asa ca ne-am descaltat si am pornit in picioarele goale, rupti brusc de civilizatia care ramasese in spate, pe celalalt mal. Ne indreptam spre interiorul ostrovului, cea mai mica dintre cele doua arii protejate din cadrul Parcului, unde accesul este permis doar cu autorizatia administratiei. Aici ne aflam in extremitatea nordica a Baltii Mici a Brailei, cealalta zona protejata, Ostrovul Popa, intinzindu-se in partea de sud, pe o suprafata de sase ori mai mare. In Ostrovul Popa se afla singura cabana din cadrul Parcului, denumita Egreta, construita in perioada regimului comunist, cind era folosita ca punct de plecare in expeditii de vinatoare.
Curind am patruns intr-o padurice de salcii si plopi care ne-a condus spre interiorul insulei si la un canal acoperit cu un covor de plante verzi. Am inceput sa ne bucuram ca niste copii, nevenindu-ne sa credem ca abia cu o ora in urma coboram dintr-o masina eleganta, pentru a ajunge intr-o barca rudimentara si apoi aici, in mijlocul salbaticiei, cu pantalonii suflecati, cu picioarele afundate pina la genunchi in namol si apa acoperita cu un covor verde de lintita. Peisajul se schimba simtitor pe masura ce inaintam spre interior, culorile sterse ce pacaleau ochiul la inceput, cind am debarcat pe insula, lasau acum locul unui verde crud, de primavara.
Am zarit la un moment dat si ramasitele unei asezari unde a functionat in trecut o crescatorie de porci, desfiintata insa, pentru a nu aduce prejudicii ecosistemului.
Ne-am urcat din nou intr-o barca de lemn care ne astepta pe canalul Coitineasa, ingust, marginit de galerii de salcii si plopi si acoperit de o pinza de lintita verde. Aveam senzatia ca sintem in Delta, insa, in acelasi timp, peisajul era mult mai frumos, pentru ca, pe un spatiu restrins, se regasea o chintesenta a atributelor Deltei. Imensitatea verde era in acelasi timp relaxanta si exaltanta si, pentru citeva minute, am fotografiat incontinuu, vrind sa fur cumva o parte din acel crimpei perfect de natura.
Drumul pe apa a fost o incintare a simturilor, fiind un melanj de culori, mirosuri si sunete. Lintita verde a lasat curind locul nuferilor albi care abia incepeau sa se ridice din ape, exact ca in legenda Zeitei Nimfeea, care a iesit din palatul sau din adincuri si s-a indragostit de un print pamintean, iar de atunci se ridica in fiecare an de sub ape.
Timp de o ora am respirat aerul cu iz proaspat de plante si apa, am urmarit zborul libelulelor care se opreau uneori chiar pe parul nostru, ne-am scufundat miinile printre nuferii abia deschisi, am cules cochilii goale de melci si
i-am observat pe cei vii care impinzeau cu zecile tulpinile de nufar. Am privit cu uimire pinzele fantomatice de matasea broastei uscata, atirnind din copaci sau pe stuf, marturie a perioadelor de inundatie, cind mare parte din uscat sta sub ape. Initial am crezut ca sint pinzele unui paianjen gigantic si chiar m-au trecut fiorii imaginindu-mi cum ar putea arata acea specie, dar si asa, peisajul parea desprins dintr-un film fantastic, sporind, daca mai era nevoie, frumusetea locului.
Probabil ca zeita nuferilor s-a jucat un pic cu noi ca sa-i mai treaca din plictiseala, mesterind baraje naturale din radacini si tulpini de plante acvatice, care ne impiedicau sa vislim mai departe, astfel ca drumul s-a transformat intr-o mica aventura. Prin apa nu puteam merge, caci o intreaga populatie de lipitori astepta sa ne inhate de picioare, nemaipunind la socoteala faptul ca apa era adinca, desi covorul des de plante crea senzatia ca fundul este aproape. Din fericire, "rangerul" nostru stia sa se descurce in cele mai incurcate situatii, reusind pina la urma sa faca loc barcii cu ajutorul unei prajini. Bineinteles ca am pus si noi umarul, impingind cu vislele pina am iesit la liman. Ne-am oprit pentru citeva minute pe uscat pentru a ne odihni si a imbuca din merindele aduse de nea Gelu, peste prajit, rosii, brinza si placinta. Nici macar masa nu a fost un moment banal, pentru ca malul pe care stateam era moale si plin de lipitori, asa ca am fost nevoiti sa topaim continuu pentru a nu deveni, la rindul nostru, masa acelor vietati deloc simpatice.
Am pornit din nou la drum cu barca, spatiul s-a largit si am intrat in Lacul Chiriloaiei, plin de nuferi si de frunze de ciulin salbatic, iar verdele crud s-a schimbat intr-unul inchis, de vara. Ne indreptam spre cea mai grozava atractie a Ostrovului Fundu Mare, colonia de cormorani, stirci si egrete care cuibaresc intr-un pilc de salcii cu trunchiurile inundate.
Si aici intrarea ne-a fost blocata de nuferii desi, caci apele erau neatinse de visle de ceva vreme, dar in cele din urma
ne-am facut loc si am patruns in micul sanctuar populat de sase specii protejate. Rangerul a vislit incet printre copaci si pinzele uscate de matasea-broastei. Am pastrat linistea pentru a putea observa cu atentie pasarile - egreta mare si mica, stircul mic si cel cenusiu, cormoranul mare si mic.
Cuiburile se zareau printre crengi la mica distanta de noi si puteam vedea puii care inghiteau pestele adus de parinti.
Aici ne astepta o alta incercare: vislind pe sub o salcie cu multe cuiburi, puii au inceput sa se agite si ne-am pomenit cu o ploaie de peste crud scapat din cioc sau chiar regurgitat. Eu, care stateam chiar pe virful barcii, cu picioarele in apa, am gustat din plin pestele crud, care a nimerit chiar pe fata. Ne-am retras spre copacii mai linistiti si, chiar daca intimplarea ne-a "parfumat" pentru tot restul zilei, incintarea nu ne-a fost diminuata cu nimic, ba din contra, expeditia a devenit si mai interesanta. Nu am zabovit mult in colonie, pentru a nu deranja pasarile cu prezenta noastra si am vislit inapoi, urmarind doua lebede care inotau una dupa alta, lasind o dira subtire prin pinza de frunze verzi.
Am debarcat in locul unde prinzisem, nu inainte de a ma catara pe schela de observatie a pasarilor, de unde am fotografiat intreaga intindere a lacului si a canalului. Ne era imposibil sa refacem drumul pe apa, din cauza barajelor naturale de la venire, asa ca am mers pe uscat, prin padure, pe o carare care fusese nu demult acoperita de apele crescute ale Dunarii. Am regasit toate urmele trecerii apelor - cochilii de melci felurit colorate, bucati de stuf si papura si, bineinteles, pinzele de matasea-broastei, atirnind unde te asteptai mai putin. Am vazut urme de mistret si am retinut sfatul de a sta nemiscati in caz ca ne vom trezi fata in fata cu unul! Am strabatut din nou zone inmlastinite, alternind cu uscat, dar oboseala isi spunea deja cuvintul si nu am mai topait de bucurie ca la venire.
Am inceput sa ne marturisim dorintele: apa, multa apa, o baie lunga si un pic de semnal la telefon! Ne-am reintors in Braila murdari de noroi din cap pina-n picioare, mirosind a peste, ciupiti de tintari, dar rizind cu gura pina la urechi.
Optiuni
• Printeaza articol