Traseu off-road pe plaiuri bisocene
Articol
Text & foto: Ema Cojocaru

Ceea ce a pornit ca o simpla calatorie cu destinatia Bisoca, asezare la granita dinspre munte a Buzaului cu Vrancea, s-a transformat pe parcurs intr-o mica aventura, primul nostru contact cu sportul extrem in aceasta forma, traseele off-road, incit nu s-a mai putut deosebi principala atractie a zilei: peisajele, desprinse parca din tablourile lui Grigorescu, sau senzatiile tari traite pe dealurile fermecatoare ale zonei.

Stiam ca traseul este mai dificil - trebuia sa ajungem pina la 1000 m altitudine, iar apele rascolisera deja totul in cale - asa ca am pornit la drum cu doua masini de teren, greu incercate de proprietarii lor prin muntii si padurile Romaniei. Nu ne asteptam la cine stie ce si, intr-adevar, drumul a fost neted, lipsit aproape total de hirtoape, pina la vreo
10 km de Bisoca. Deja eram nemultumiti, trageam cu ochiul la drumeagurile prafuite de tara care se desprindeau din soseaua asfaltata, dorindu-ne sa ne zdruncinam macar un pic, mai ales noi, cei care nu traiseram niciodata pina atunci o asemenea experienta. Ne-am bucurat in schimb de peisajele ce se deschideau pe partea stinga a drumului, si chiar am oprit de citeva ori pentru a le admira. Am coborit pina in vale, unde am cules pe furis mere si ne-am rostogolit prin iarba.
Bisoca ne-a intimpinat cu vai largi cu rotunjimi domoale, case rasfirate ici-colo, iepuri izbucnind pe neasteptate din tufisuri, dar mai ales cu intinderi imense de fin cosit pe care oamenii il rascoleau cu furcile, asezindu-l in capite. Multa frumusete si liniste aici, in patria ciobanului Bucur, de unde acesta cobora cu oile sale spre Dunare, pentru a intemeia la un moment dat, conform legendei, capitala de astazi.
"Masa lui Bucur", lespede de piatra, se poate vedea la mica distanta de comuna - aici se povesteste ca ciobanul sedea alaturi de oi si cinta din fluier. La Bisoca a pictat Nicolae Grigorescu celebrul sau tablou "Carul cu boi", si tot aici a intilnit-o pe tarancuta ce i-a pozat pentru frumosul portret.
Ne-am avintat cu masinile in padurea protejata ca rezervatie forestiera, cunoscuta sub numele de "Padurea Lacurilor", pentru ca aici se afla mai multe lacuri care comunica intre ele, intre care cel mai cunoscut este Lacul fara fund, a carui adincime nu a putut fi determinata pina acum.
Aici a inceput aventura, pentru ca padurea este elementul favorit al colegilor nostri amatori de senzatii tari. Iar noi doar atita asteptam! Au cuplat 4X4 si s-au avintat, desigur, pe cele mai accidentate carari,
s-au catarat unde nici nu ne gindeam, am ajuns in unghiuri periculos de ciudate, dar... am simtit adrenalina pompind la maximum si am ajuns teferi inapoi pe drumul obisnuit, devenit, brusc, banal de sigur.

Lacul se intindea, cu oglinda calma si napadita de frunze de nufar, printre trunchiuri subtiri de copaci, in cea mai mare parte conifere (in aceste paduri creste pinul negru, o specie protejata). Am inconjurat lacul, ferindu-ne de libelulele care se agitau in zbor, apoi
ne-am catarat pe trunchiul prabusit al unui copac, dind din picioare fericiti si respirind adinc aerul padurii. Si Al. Odobescu a ajuns calare pe plaiurile Bisocei, raminind uimit de frumusetea locurilor, dar mai ales a oamenilor de aici, care cintau cu mare mestesug la caval si la fluier, fiind ghizi neintrecuti pe cararile muntilor. Ospitalitatea lor este perpetuata astazi de parintele Milea Mihail, om mic de stat, cu ochi albastri si zimbet cald, care a infiintat Campusul de la Bisoca, in imediata vecinatate a bisericii cu hramul "Ioachim si Ana" pe care o pastoreste. Aici se organizeaza, in fiecare vara, tabere gratuite pentru copiii saraci, care se hirjonesc in curtea campusului sau pleaca in drumetii prin imprejurimi, bucurindu-se de peisajele fabuloase din jur.
Surpriza cea mare a locului, bucurie pentru fiecare copil care ajunge aici, este... avionul de vinatoare ancorat pe pajistea campusului, cu botul indreptat spre vaile ce se deschid larg in fata, cit poti cuprinde cu ochii. Nu ne-am putut abtine sa nu ne cataram pina la carlinga admirind, calare pe avion, panorama scaldata in lumina soarelui de august. Biserica, cu o turla inalta din lemn, are exteriorul pictat in intregime cu scene religioase, iar din spatele ei se deschide o panorama larga spre satele vecine asezate jos, in vale.
Dupa ce am luat masa la campus, pregatita de o inimoasa invatatoare care lucra acolo ca voluntar, ne-am suit din nou in masini, impreuna cu parintele, si am pornit intr-un nou parcurs extrem, pe drumurile pline de noroi ale satului Recea, unde masina s-a murdarit de la cauciucuri pina la geamuri, cu rotile zvicnind si cu motorul huruind, tablou ciudat care a determinat o batrinica, aflata intimplator pe acolo, sa se inchine, uimita, la vederea noastra. Ciinii, speriati, nu indrazneau sa se ia la harta cu cauciucurile masinilor, iar noi ne zbuciumam pe scaune, chiuind entuziasmati. Dupa ultimele case, drumul bolovanos a continuat pentru citeva sute de metri si apoi s-a terminat, asa ca am luat-o de-a dreptul pe tapsanul abrupt, coborind printre caii si vacile aflate ici-colo la pascut. Ne-a amuzat teribil o vaca neagra, care rumega impasibil, chiar daca ne indreptam direct spre ea, si care nu s-a miscat decit jumatate de metru, pentru a se scarpina apoi cu copita dupa ureche, intr-un acces interminabil de plictiseala.
Motoarele puternice si temerarii lor stapini ne-au dus pina aproape de buza unei ripe care cobora prin padure, si de aici am luat-o la picior pina in vale, spre Muntele de sare. Sprinten, parintele ne-a condus pe carare si am iesit in valea riului, pe care l-am si trecut - o alta aventura - pentru a vedea, pe celalalt mal, o moara de apa inca aflata in functiune. In aval, un podet lung, incropit din birne si scinduri de lemn, traversa riul, unduindu-se sub greutatea noastra. De aici se putea ajunge foarte repede la Masivul de sare, cu versanti albi si brazdati de apele ploilor.
De la Recea am plecat spre Manastirea Poiana Marului, ridicata in perioada 1730-1733 de Constantin Voda Mavrocordat, care ne-a intimpinat cu biserica ei inalta, din lemn innegrit. Inauntru, lumina nu este aprinsa niciodata, deoarece constructia este protejata ca monument istoric. Aparitia ei pitoreasca, printre merii incarcati cu rod, a devenit si mai placuta la sosirea parintelui staret si a seninei sale mame, de...104 ani, ce perpetueaza cu evlavie renumele lacasului, un adevarat Athos romanesc.
La intoarcere ne-am oprit, la mica distanta de campus, linga niste bisoceni care ridicau cu sirg o capita uriasa. Intraseram in vorba cu ei si mai devreme, pe cind erau la inceputul lucrarii, dar acum aveam, cu siguranta, ce fotografia: gramada imensa de fin era ridicata ca o adevarata citadela, de pe fruntea careia puteai vedea totul in jur, ca dintr-un turn. Nu ne-am putut abtine sa nu ne aruncam in finul auriu, ingropindu-ne in miresmele proaspete ale inceputului de toamna.
Oamenii s-au amuzat alaturi de noi, ceea ce ne-a sporit si noua buna dispozitie, si iata cum am plecat de la Bisoca cu inimile umplute virf cu bucurie, dupa o zi plina de aventuri, lumina extraordinara si peisaje care merita vazute macar o data in viata.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona