Everest - ultimul asalt
Articol
RUBRICA REALIZATA DE DAVID NEACSU

Ultimul pas spre acoperisul lumii, momentul unic la care multi nici nu indraznesc macar sa viseze. Luni intregi de pregatire pe cele mai aspre abrupturi, riscuri extreme, sacrificii, lupta cu sine insusi, cu propriile temeri... Toate, pentru un singur pas, pasul pe Everest. Citiva romani au facut acest pas in singura expeditie himalayana exclusiv romaneasca.

Dupa ce am facut preinfarctul acela am fost in China, la un medic chinez, sa-mi confirme eventual acel accident, dupa care am revenit in tabara de baza, hotarit, de fapt, sa continuu expeditia si sa fac tot posibilul ca aceasta sa se incheie cu succes. Problemele au aparut neasteptat de repede. In 7 mai, la ora 23.00 s-a pornit o furtuna pe care n-am putut s-o asemuiesc cu nici una dintre cele vazute in cei 43 de ani de viata. Pentru prima data in viata mea am vazut corturi zburind cu tot cu echipamente, cu tot cu alimente. In cele sapte zile cit a durat furtuna, am vazut oameni disperati si ma gindeam la ceilalti colegi ai mei care se aflau sus. In 10 mai am primit un telefon de la ei, prin care eram anuntat ca tabara de la 7000 m a fost smulsa cu tot cu echipament, acesta fiind pierdut pentru totdeauna. Astfel, sase oameni dintre cei 12 care se aflau in tabara de sus nu mai aveau alimente si nici echipament. Asta reprezenta un mare pericol. Nu s-a pus vreodata problema ca, in cele sapte zile cit a durat furtuna, vreunul dintre alpinistii nostri aflati la tabara superioara sa coboare spre tabara de baza. Pentru prima data in viata am vazut un cort luat de vint, rasucit in aer, in el aflindu-se un om. Am incercat impreuna cu serpasii sa oprim zborul cortului, aruncind cu pietre in el, motiv pentru care omul, care se afla in interior, a iesit disperat, sarind din cort. In 10 mai am avut si primul soc: pe muntele Cho Oyu, aflat alaturi de noi, adica la vreo trei zile de mers, murisera sapte oameni. Era vorba de o expeditie germana care a fost luata de vint, de la altitudinea de 7000 m. Tot in acele zile ne-au parvenit stiri de pe partea sudica a Everestului, cea nepaleza, unde doi cataratori italieni isi pierdusera viata. Cei doi cataratori au disparut intre seracuri, la altitudinea de 6500 m, in zona denumita "bomba atomica". Alte echipe au ramas efectiv numai cu echipamentul pe care-l purtau. Echipa spaniola s-a intors in tabara de baza de la 5300 m, unde au ramas o saptamina intr-un cort tibetan, abia apoi alpinistii reusind sa coboare in Nepal si sa se intoarca acasa. Expeditia esuase. Acelasi lucru s-a intimplat si cu expeditia japoneza. Dar aceasta a reusit sa cumpere un nou echipament si sa continue expeditia. Noi, cei din tabara de baza, faceam aprovizionarea de la 700 km departare, din China, de la Zangmu. Alimentele si echipamentele pe care le aduceam de acolo le trimiteam apoi spre taberele superioare. Acest transfer am reusit sa-l facem fara acordul ofiterului de legatura chinez; daca am fi trecut pe la el, ne-ar fi taxat de fiecare data cu 150 de dolari. Noi am reusit performanta de a plati doar 30 de dolari unui tibetan care facea acest drum in 12 ore, dus-intors. Pleca dimineata la ora 3 si se intorcea dupa-amiaza la orele 15.00-16.00. Cred ca ofiterul de legatura si-a dat seama de drumurile clandestine ale tibetanului, dar "a inchis ochii", pentru ca si noi l-am mai omenit cu cite o palinca romaneasca, cite o pereche de ochelari sau cite o revista "Playboy". Pina la urma, tot stocul de reviste "Playboy" pe care il aveam la noi a fost transferat in cabina ofiterului de legatura. Intre timp, ma imprietenisem cu majoritatea tibetanilor din taberele de baza, foarte multi la numar, veniti acolo sa dea cu chirie iaci, pentru expeditii. Doi dintre prietenii mei tibetani erau frati, Dorgi si Thenzing, si detineau un cort mai mare, denumit barul lui Dorgi, unde mai stateam seara si jucam cite o carte sau ne tineam micile noastre sedinte.

Cu unul dintre cei doi frati am reusit o performanta deosebita. Casetele video care-mi parveneau din tabara superioara i le dadeam lui Dorgi, care pleca cu motocicleta cale de 150 de km pina in Tingri. In Tingri preda casetele unui sofer de Jeep care pleca in Zangmu, iar din Zangmu casetele erau preluate de un alt tibetan, care trecea granita tibetano-nepaleza si ajungea pe partea nepaleza. Pe partea nepaleza venea cineva din Kathmandu, ducea casetele la echipa noastra de la Pro Tv, care transmitea de pe acoperisul unui hotel. Astfel ca aceste casete parcurgeau un drum de 20 de ore pina la echipa de transmisie. Era o adevarata lupta ca acestea sa ajunga a fi transmise cit mai repede acasa. In timpul acelei furtuni, unul dintre oamenii nostri, Serban Georgescu (cameraman) a facut policitemie, o boala a singelui care apare la mare altitudine, la cei care se acomodeaza foarte repede. Medicul echipei, Koga, a fost nevoit sa-l trimita in Kathmandu, pentru ca risca sa moara. Amedeo a facut si el infectie la o unghie, trebuind sa coboare in Kathmandu, unde a fost operat si a stat o saptamina, dupa care s-a intors in tabara de baza. Vasile Dogaru, un alt coleg de-al nostru, a facut un atac de panica. Atunci am vazut pentru prima data pe cineva care nu ne mai recunostea. Am fost nevoiti sa inchiriem un Jeep si sa-l trimitem in Nepal impreuna cu Daniel Pisica, echipa noastra micsorindu-se astfel. In jurul datei de 12 mai, din tabara de la 6400 m am primit o veste ingrozitoare. Coco Galescu, poate cel mai bun dintre noi, suferise un accident, cazind si fracturindu-si o coasta. Ascensiunea mi se parea aproape imposibila fara Coco Galescu, viitorul insa avea sa ne demonstreze ca nu era asa. As dori sa-l amintesc pe medicul Koga, recunoscut de catre ceilalti medici ai expeditiilor ca fiind cel mai bun. A reusit sa se faca iubit de catre toti cei noua medici din tabara de baza, pentru ca avea grija de toti expeditionarii aflati in acea perioada pe Everest. Mai mult decit atit, medicul Sebastian Koga a reusit sa ajunga in ziua de 22 mai pina la altitudinea de 8600 m, la Second STEP, o ascensiune care si lui i se parea imposibila, pentru ca nu mai fusese niciodata la mare altitudine. Asteptam din zi in zi sa se indrepte vremea. Am reusit sa recuperam doua dintre cele sase corturi pierdute si astfel, impreuna cu echipamentul de rezerva pe care l-am primit de la tabara de baza si cu cel recuperat am continuat expeditia. Pe data de 14 mai Marius Gane, Coco Galescu si Sebastian Koga s-au intors in tabara de baza de la
5300 m, pentru odihna. Dintre cei sase serpasi pe care-i aveam pentru ascensiunea pe virf am ramas doar cu patru, doi dintre ei imbolnavindu-se, fiind trimisi in Kathmandu. De pe partea tibetana, unde se desfasura si expeditia noastra, ne-au parvenit vesti proaste. Doi alpinisti murisera, un japonez si un muntenegrean. Un englez isi rupsese coloana vertebrala, iar un altul, un picior. Un serpas al unei alte echipe ramasese suspendat in coarda, intre 7000 si 7500 m, unde a ramas timp de trei zile in plina furtuna. Nimeni nu stie cum a supravietuit. Fiind informati ca vremea se va imbunatati, cei trei colegi ai mei aflati in tabara de baza au plecat spre tabara de baza avansata, hotariti sa incerce ascensiunea pe virf. Initial, am hotarit sa formam doua echipe de virf: una sa plece in data de 19 mai, iar alta in data de 20. Asa am fi carat mai putine corturi, dar nu aveam serpasi. Am ajuns la concluzia ca in aceasta situatie ar fi bine sa urcam intr-o singura echipa. Intr-una dintre turele de antrenament dinspre 7500 m, coechipierul nostru Fane Tulpan a zburat cu parapanta de pe muchia nordica a Everestului pina la tabara de baza avansata de la 6400 m, cu aceasta ocazie stabilind si un nou record mondial de durata a zborului cu parapanta pe Everest - 30 de minute. In perioada premergatoare ascensiunii pe virf, am primit foarte multe mesaje de incurajare de la presa si televiziunile din tara, de la prietenii din Romania si de la romani din toata lumea. In 19 mai alpinistii nostri s-au echipat si au plecat spre tabara de la 7000 m, situata intr-o mica sa de pe creasta nordica a Everestului. Au ajuns cu totii foarte bine, in jurul orei 16.00, cind au instalat tabara, iar a doua zi au plecat spre tabara de la 7500 m. Trei dintre ei s-au intors de la 7200 m, renuntind la ascensiune, poate din cauza vremii, poate din cauza oboselii. Aproape de 7500 m, Coco Galescu a renuntat si el, caci pe linga acea coasta fracturata a mai suferit si o criza renala. A coborit timp de trei zile, singur, pina la tabara de baza de la 5300 m. La tabara de la 7500 m mai ramasesera patru alpinisti din expeditia noastra, doua fete nepaleze, care faceau parte din expeditie, si doar patru serpasi. Erau zece oameni care urmau sa duca steagul Romaniei pe virf. Pe 21 mai alpinistii au plecat spre tabara de la 8300 m, unde trebuiau, conform intelegerii, sa fie montate de catre serpasi trei corturi. Din pacate nu erau decit doua: intr-unul au intrat serpasii si cele doua fete, iar in celalalt, de doua persoane, s-au inghesuit cei patru alpinisti romani. Pentru a doua oara serpasii nostri nu-si facusera treaba pentru care ii platisem. In urma cu trei-patru zile facusera greva pentru a obtine mai multi bani, iar acum, a doua oara, nu instalasera corturile si nu adusesera suficiente tuburi de oxigen.
Ascensiunea finala s-a desfasurat astfel: Fane Tulpan a plecat la ora 23 singur, urmat, la ora 1, de Lucica Bogdan, Marius Gane si Sebastian Koga. Ultimii care au plecat au fost Gica Dijmarescu si cele doua fete. Fane Tulpan a avut marele noroc ca a ajuns la altitudinea de 8600 m, respectiv a doua saritoare de pe Everest, sa fie printre primii si sa nu stea la rind. In schimb, doctorul Koga a ajuns la 8 dimineata la acea saritoare, a asteptat o ora, timp in care a inghetat si a fost nevoit sa renunte la ascensiune. Gica Dijmarescu a renuntat si el la
8500 m, pentru ca una dintre mastile de oxigen pe care le avea s-a infundat cu un dop de gheata. Pe Everest au ramas in final Fane Tulpan, Marius Gane, Lucica Bogdan si fetele. La 10 dimineata am primit vestea ca baietii au ajuns pe virf, de unde Marius Gane mi-a trimis un SMS, dar Fane Tulpan ajunsese cu doua ore mai devreme (la 8 dimineata). Fane Tulpan a riscat foarte mult, urcind singur, fara tub de oxigen, caci i se terminase in apropierea virfului. Marele lui noroc a fost ca pe virf a gasit un tub de oxigen aproape plin. A facut schimbul rapid, a facut pozele de rigoare, cu tricolorul, apoi s-a intors. Pe drum s-a intilnit cu ceilalti baieti, carora le-a spus ca atinsese virful. La un minut dupa ce am primit vestea ca alpinistii nostri au ajuns pe virf, Radio Romania Actualitati transmitea stirea.
Dar pe Everest ascensiunea este mai putin dificila fata de coborire. Echipa romaneasca a reusit, facindu-ne pe toti fericiti. Astfel s-a incheiat expeditia din 2003, in Himalaya.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona