Cismigiu
Articol



Cismigiul de ieri
Una dintre gradinile de altadata ale Bucurestilor incinta inca prin frumusetea ei. Cismigiul este cea mai veche gradina publica a Capitalei. Farmecul ei aparte a cistigat inimile bucurestenilor, ce s-au perindat pe alei de-a lungul timpului.
Pe la 1779, domnul Tarii Romanesti, Alexandru Ipsilanti, dorind sa aiba apa buna de baut, a poruncit sa se construiasca doua cismele. Prima s-a facut spre intrarea de astazi, dinspre strada Stirbei Voda, iar, in spatele ei,
si-a ridicat casa Dumitru Suiulgi-Basa, seful lucrarilor, avind titlul de Mare Cismigiu, adica mai marele peste cismele. De aici si numele ce i-a ramas gradinii, Cismigiu. Pina la inceputul secolului al XIX-lea, Cismigiul a fost cunoscut ca gradina sau balta lui Dura negutatorul, cu o intindere mult mai mare decit cea de astazi. Se afla aici o balta plina de mil, cu izvoare subterane, care nu secau niciodata. In ea cresteau trestie si papura, adapost pentru tot ceea ce insemna vietate a baltii.
In 1830, generalul Pavel Kiseleff a dat dispozitie baronului Borroczyn sa sece balta si sa faca o gradina publica. Aceasta insa va fi realizata mai tirziu, in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, de catre arhitectul peisagist vienez, Carl Friederich Wilhelm Meyer. Tinarul, priceput si deosebit de muncitor, a dat o adevarata batalie cu mlastinile din Cismigiu, biruindu-le si reusind sa faca din acest loc insalubru o adevarata bijuterie.
Lucrarile de infrumusetare a gradinii au fost terminate in 1854, cind a si fost inaugurata. Lacul, pajistile si straturile de flori, copacii si tufisurile, colinele si platourile, grotele si aleile imbiau cu gratia lor desavirsita. Si nelipsite erau acordurile muzicii militare si ale tarafurilor lautaresti.
Cismigiul a fost si locul reprezentatiilor in aer liber, cu scop cultural si, in special, pentru ajutorarea celor nevoiasi si a celor sinistrati in urma incendiilor si a inundatiilor ce aveau loc in acea vreme destul de frecvent.
Mai ales vara, actorii ambulanti, romani si straini, dadeau reprezentatii in Cismigiu. Tot in timpul verii se faceau si plimbari cu barcile pe lac ori intreceri de inot. Iarna, lacul se transforma intr-un veritabil patinoar unde mai ales tinerii din lumea buna organizau concursuri de viteza si de fond, cu premii in bani si obiecte.

Cismigiul de azi
Spre sfirsitul secolului al XIX-lea a fost montat la intrarea principala in Cismigiu, vizavi de actuala Primarie a Sectorului 5, unul dintre primele chioscuri de ziare din Capitala. Astazi, poate fi admirat si considerat "kilometrul zero" al parcului. Caci, de aici incepe, de regula, plimbarea prin Cismigiu. Si cine intra in el, vara sau iarna, il gaseste mereu deschis, deoarece nu are porti, ci doar garduri de imprejmuire. Oricum, orice provincial care poposeste mai mult in Bucuresti nu se poate sa nu fi trecut prin uriasa gradina publica, macar pentru a se lauda ca a "vazut Bucurestiul".
O atractie deosebita a Cismigiului a fost dintotdeauna restaurantul in stil romanesc ridicat de Ion Mincu si botezat Monte Carlo. Bombardat in timpul razboiului, restaurantul a fost refacut, pastrindu-i-se numele. Si astazi, localul, cu terasa amplasata pe malul lacului, continua sa atraga clienti dornici de a fi serviti intr-un cadru special.
Mai departe, omul nostru ajunge, spre dreapta, la un restaurant mic aflat linga debarcader, iar, linga pod, trecind pe linga "coltul sahistilor", se uita cum se zbenguie copiii, in spatiul special amenajat pentru ei, si ajunge la Izvorul lui Eminescu, unde si astazi oamenii vin sa ia apa. In partea dinspre Schitu Magureanu a fost amenajata, intr-un spatiu plin de verdeata, o rotonda ce poate fi admirata si astazi: Rondul Roman. Inaugurat in 1943, rondul este constituit din busturi cioplite in piatra, asezate pe socluri inalte, reprezentind chipurile marilor nostri oameni de cultura: Eminescu, Odobescu, Maiorescu, Caragiale, Cosbuc, Creanga, Vlahuta, Hasdeu, Balcescu, Alecsandri.
Dupa ce trece de rond, "provincialul" o ia agale pe linga "cascada" care face bucla parcului si intra pe o alee, invers de cum a venit. Fara prea mult efort, ajunge la chioscul de la fanfara. Aici, cu mult timp in urma, dar si astazi, elevi ai scolii de muzica din cadrul armatei exerseaza piese de promenada in urechile ingaduitoare ale privitorilor.
Mai departe, trece pe o alee bine umbrita, cu banci ale indragostitilor nepasatori si iese spre Colegiul Gheorghe Lazar. Si pleaca acasa, sa le povesteasca si altora ca, pe linga bulevardul plin de cinematografe, Bucurestiul are un parc, cum numai "prin strainataturi" gasesti
Primii ghiocei, culorile toamnei, incremenirea iernii si, nu in ultimul rind, soarele verii sclipind ca un diamant in apele lacului ne ademenesc mereu pasii pe aleile nemuritoarei de acum gradini, pentru a o vedea iar si iar, pentru a ne umple aici sufletele de bucurie, de bunatate si frumusete.

Text: Ana-Maria Tanasescu
FOTO: MARIA FLORICICA
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona