De ce se numeste magazinul universal din Arad "Ziridava"?
Articol






Acum 15 ani, locuiam in Arad si aveam in fata un milion de chestii pe care imi promiteam ca o sa le fac, cindva, cind o sa fiu mare. Eram la un liceu bun, taiam din cind in cind broaste pentru ca jumatate din colegii mei se pregateau sa devina medici. Si prindeam, ca niste sugative, cit mai mult din cit mai multe domenii. Zarile incepusera sa se deschida, Revolutia, puteam visa lucruri noi, nebanuite pina atunci.

Cine este vinovatul
Nu-mi mai aduc aminte ce fel de istorie faceam atunci. Stiu doar ca profesorul nostru de istorie venea la clasa, inalt, cu barba cit ii sade bine unui arheolog ratacit la catedra, cu un sacou de culoarea oului de rata, din piele intoarsa, cumva altfel decit ceilalti profesori, si preda. Cum spuneam, nu mai stiu ce, dar, in timp,
imprietenindu-ne, ceea ce n-am uitat erau lungile povesti pe care el si sotia lui mi le spuneau despre santierele arheologice, despre intilnirea cu obiectul, despre colegi si despre o viata rupta de timp, tocmai pentru a pune capcane Mariei Sale, timpul, si a intelege ce a fost. Ani la rind am tot purtat cu mine dorinta de a ajunge pe un santier arheologic si de a pune umarul (mai mult genunchiul, cum aveam sa aflu) la scoaterea la lumina a ce s-o fi gasind acolo. Anii au trecut, eu am crescut ziarist, Peter H•gel este de citiva ani director al Complexului Muzeal Arad. Si a venit timpul sa-mi bifez curiozitatea. O echipa de la Muzeul Banatului din Timisoara, condusa de profesorul Florin Drasovean, urma sa sape, laolalta cu o echipa de americani, in fruntariile teritoriului de sub jurisdictia lui Peter H•gel, intre Semlac si Pecica, la ceea ce se presupune a fi cetatea Ziridava, de la care a plecat numele magazinului universal din Arad, unde mi-am facut cumparaturie mai toata adolescenta. Cum nu se putea mai bine!

Organizarea ne omoara...
Asta, pentru ca sint sigura ca mai exista si alti nostalgici indragostiti de trecut. Pe unii i-am si descoperit si, astfel, am ajuns la incursiunile de la Micia, Sarmizegetusa si Parta. Dar nu-mi doream santiere parasite, voiam sa fiu parte activa atunci cind obiectul spune prima oara "Bu!", iesind din pamint dupa mii de ani. L-am cautat pe profesorul Drasovean, i-am spus ca as dori sa fiu parte din echipa. Mi-a promis ca va vorbi cu americanii (ei erau cei care initiasera sapaturile si tot ei veneau cu banii), ca, in principiu, e OK si ca va vedea cum sa ma incadreze si cum sa ma plateasca. Pentru ca, desigur, toti membrii echipei sint platiti pentru munca lor. Dupa ce am primit OK-ul sau, mi-am luat ciinele si am pornit spre Semlac, cartierul general al echipei mixte de truditori cu spaclul.

Inca putin si incepem!
Ajung cu chiu cu vai la Semlac, cu un tren care se tiraste fara vlaga prin cimpia arsa de soare. Caut scoala veche, in timp ce ciinele meu are un dialog neproductiv cu un pilc de bibilici isterice. Diversi cetateni de diverse orientari etnice reusesc sa ma faca sa cutreier tot Semlacul in cautarea scolii vechi. Ma hotarasc sa bat la o poarta, sa cer informatii, cind aud "Smoke on the Water", Deep Purple. Imi spun ca astia nu par a fi semlacani. Ura! Intuitie corecta - erau arheologii pe care ii cautam. Incepeau cele patru zile de arheologie intensa din viata mea! Incepeau cu cunoscutul trupei, mai toti tineri, mai toti simpatici. Scoala e darapanata, dar totul e OK cit timp sintem in grup. Dupa o cina la comun, mergem la culcare. Am un pat intr-o camera cu multe, multe paturi, fete, baieti, neonul pilpiie, ciinele plasat in fata usii plinge ca vrea inauntru, unii sforaie, altii vin tirziu de la birtul din sat. Ma bucur ca, de miine, ies pe sapatura, restul nu conteaza!

Soare si schelete. Hm...
Trezirea e la 6.00. Ca sa apucam sa lucram si fara soare. Masa, ceva certuri intre cei mai vechi, poate o trupa de arheologi si aspiranti intru arheologie nu e idilica, precum credeam din povestile lui Peter. Dar sintem oameni si e firesc sa apara si astfel de momente. Vine un tractor cu remorca. In taraboanta (cum i se mai zice in zona aceea), e o scindura care se poate pune intr-un mod care o face utilizabila ca bancheta. Urmeaza o jumatate de ora pina la sapatura. Ii pescuim din drum pe localnicii care fac parte din echipa - ei cara galetile de pamint si ajuta cu cernutul prin sita. Tot ei duc roabele de pamint de care nu mai este nevoie. Trecem pe linga ogoare de griu de San Pastor, floarea-soarelui, sfecla, buruieni care ascund borna de intrare in Semlac. Urcam micul deal pe care a fost construita cetatea. Tractorul se inclina la un unghi incredibil, dar... rezista. Americanii sint deja pe sapatura. Sint repartizata impreuna cu un student, intr-un patrat care trebuie spacluit. Suprafata cetatii e ca o tabla de sah din care am primit un patratel. Totusi, aria noastra e de vreo patru metri patrati si asta e destul de mult, cind trebuie sa cercetezi pamintul ca pe foile unei cepe. Pentru ca trebuie indepartat cu grija, strat cu strat, dupa reguli pe care le invat rapid. Gasim multe obiecte. Oase, ceramica, pina si un fragment dintr-o rotita. Sau asa ceva. Norocul incepatorului! Nu mi-e clar ce sapam, daci sau epoca bronzului, mai ales ca, in jurul nostru, mai sint si schelete din evul mediu. Nu imi bat prea tare capul cu asta - stiu ca situl fusese deja rascolit si ca unele straturi au fost deranjate. Entuziasmul meu scade o data cu venirea soarelui. Sintem in virful dealului, nu este umbra de niciunde, soarele arde, mincarea va veni doar la 12.00, mai sint vreo doua ore pina atunci, regret putin zilele cind, la ora asta, inca ma intrebam daca vreau sa ma trezesc sau nu.

Deghizati in cautatori de aur
Fiecare obiect mai interesant pe care il gasim inseamna oprit din munca, inregistrare pentru o harta digitala, desenarea locului si a piesei. Totusi, inca ma bucur cind gasim cite ceva. Si gasim. Mult. Avem pungi realizate special in Coreea pentru cautatorii de aur, aduse de americani. Stringem acolo tot ce gasim. Bucati de ceramica, pietricele, oscioare, chiar si bucati de scoica. Tot pamintul pe care il sapam sau spacluim merge in galeti. Apoi, este indepartat cu roabele. Dar tot a cincea galeata se trece prin sita, tot a zecea se duce la flotare, adica va fi trecuta prin apa, pentru a se depista resturi vegetale si alte indicii din care se pot trage concluzii pentru perioada respectiva. Evident, exista fise pentru fiecare echipa, deci se stie in fiecare moment cine si la a cita galeata lucreaza. Din prima ora, fac basici la miini, de la lopata. Americanii au trusa de prim-ajutor. Cei mai multi stam desculti. Asa stricam mai putin din sapatura. Pe marginea profilului nu avem voie sa ne asezam, adica pe buza exterioara a sapaturii, ca sa nu se prabuseasca. Unii mai uita - o armata intreaga striga, atunci, la cel in cauza, sa-l atentioneze. E firesc sa-ti doresti sa stai pe profil - se lucreaza ore in sir sau in genunchi sau cu fundul pe pamint. Exista pompe pentru stropirea suprafetelor - unele detalii pot fi remarcate mai usor, daca pamintul este umed. Uneori, folosim pompele pentru a ne uda picioarele. E foarte cald si picioarele ne mai si dor, mai ales ca radacinile pe care calcam inteapa... E ciudat sa lucrezi cu femururi si cu un craniu iesind din sectiune, linga tine, dar te inveti. Dupa o vreme, totul e abstract, obiecte de muzeu.

Cum ti se insinueaza "rodentul" in viata
E ora 12.00 si ne lungim gitul privind spre drumul de unde va aparea tractorul cu mincarea. Vineee! Orez, chiftele, dovlecei, sos de dovlecei. Si seara mincaseram dovlecei. Mai avem cafea, ceai de menta si apa. Apa de la scoala e rea ca gust, dar, macar acum, proaspat venita cu tractorul, are o calitate: e, oarecum, rece. Nu-mi place sosul, in felul asta scap mai repede si ma intind sub foisorul care e linga sapatura noastra, folosit pentru a studia rezervatia naturala Lunca Muresului. Ma ingrozeste ca mai avem o tura de lucru pina la ora 4.00. Dar timpul trece. Americanii sint seriosi si tenace. Sapa, spacluiesc, masoara, deseneaza. Mai toti din echipa mixta vorbesc o engleza acceptabila. Realitatea noastra internationala vorbeste despre profile, gropi, flotare, rozatoare. Nimeni nu mai spune "rozatori", ca omul asezat. Chiar si cind vorbim intre noi, romanii, spunem "rodenti", de la "rodent", din engleza, un cuvint care a ajuns la loc fruntas in fondul principal de cuvinte al acestor zile. Asta, pentru ca "rodentii" aia au sapat galerii, uneori risti sa te prabusesti cu piciorul in unele dintre ele. Mama lor de rodenti, in patratul nostru chiar au stricat frumusetea de barbiereala (un alt termen acreditat), pe care a
facut-o colegul meu spre finele zilei-, adica un ras la milimetru, cu spaclul, care ne permite sa vedem ce surprize ne mai rezerva solul.

Ce porc taiem?
Ziua de lucru se termina, e de-abia ora 4.00, ma simt ca si cum as fi impins vagoneti in mina... Vine taraboanta, vine si furtuna, avem mult de mers pina la scoala veche ce devine, brusc, un fel de Ritz pentru cei obositi si batuti de rafale de praf, care coboara cu scule bizare spre tractor... incarcam, pe linga sofisticariile care tin de arheologie mai vine si maldarul de farfurii care joaca voios la fiecare hurducatura. S-ar zice ca pregatim cioburi pentru arheologii mileniului urmator, dar, totusi. Fortuna ne ajuta si ajungem cu vesela intreaga la tabara. In acest moment, incepe si furtuna. Punem totul la adapost. Trag un pui de somn. Seara, discutiile sint animate de perspectiva sacrificarii unui porc. Nu e vorba de un ritual pagin ci, pur si simplu, urmeaza un chef. Tabara de arheologie fara chef nu se poate. Ciinele meu, caruia i se mai spune si Porcua, da din coada de fiecare data cind aude cuvintul "porc" - crede ca se vorbeste despre el. Ce-i drept, se lanseaza ideea sa fie taiat si ciinele - ca sa nu mai plinga noaptea ca vrea in casa... Masa de seara e ceva cu ciorba si... cartofi cu sos de dovlecei. Simt ca mi-am bifat norma de dovlecei pe reincarnarea asta, parca mi-ar fi bagat cineva dovlecei pe vena. Ne culcam. Ciinele ii latra pe intirziatii de la birt. Totusi, cindva adormim.

Lectie practica de anatomie
Se face, iar, dimineata. Dimineata de vineri. Se hotaraste ca azi nu se merge la sapatura, ci se spala obiecte. Ce-i drept, sta sa ploua. Am o discutie cu profesorul Drasovean despre ciinele meu si latratul sau. Ii spun ca ii latra pe intirziati. Imi explica faptul ca, in tabara, nu exista sindicat si ca trebuie sa-i sugerez ciinelui sa-si tina gura. Mergem la spalat cioburi si oase, si pietre si mi se pare mult mai confortabil decit ziua de pe creasta dealului. Ce-i drept, azi sint nori. Am in galeata o bucata din craniul cuiva. Ev mediu. Maxilar, sinusuri. Realizez cam ce se intimpla cind am sinuzita si dureri. Promit sa-i povestesc despre asta medicului meu ORL-ist. Trece ziua, seara imi mut ciinele dintr-un loc in altul pina gasesc un punct strategic care sa impace pe toata lumea.

Herr profesor cu cuvint indoielnic!
Simbata. Azi va fi chef. Mergem la sapatura, pamintul e ud de la ploaia de ieri. Totusi, stam si in genunchi, si in fund. Noroiul e ceva la ordinea zilei. Azi sintem cite trei in echipa, treaba merge mai repede si mai bine. Se termina ziua de lucru si revenim in sat. Este zi de plata, oamenii isi fac deja planuri. Pentru mine si trupa din patratelul meu de sapat, cuvintul de ordine este inghetata. Asezata pe piersici, daca se poate. Zilele cu noroi, arsita si spaclu dezvolta pofte ciudate. Toata lumea isi primeste banii, in tabara. Eu nu sint chemata. Il intreb pe profesorul Drasovean de ce. Imi da motive care de care mai ciudate. Ca a crezut ca vreau sa stau doar asa, la sapaturi, ca nu am studii, ca a uitat sa le vorbeasca americanilor despre mine. Fiind si elevi in tabara, platiti, e indoielnic ca studiile mele ar fi nesatisfacatoare. Probabil, superficialitatea cu care m-a ascultat atunci cind ne-am intilnit prima oara ar fi mai usor de invocat. Asa ca urmeaza o recomandare pentru cei care aleg sapaturile arheologice ca destinatie de vacanta: asigurati-va ca discutati nu cu "profesorul locului", ci cu acela care chiar stie ce se intimpla pe santier. Oricum, stima pe care profesorul Drasoveanu a pierdut-o din partea mea ca organizator de santier a compensat-o intrucitva prin porcul gatit exemplar. Porcul - porc, nu ciinele meu.

Prea multe prune, prea multe pesteri...
Seara se incheie cu bine: directorii de la muzeele de istorie din Arad, Timisoara si Szeged, localnici, colegi din presa vin la masa echipei romano-americane.
O americanca cu care am pasiuni comune, in speologie, vrea sa ma convinga sa radem o sticla de palinca, probabil in cinstea fiecarei pesteri despre care povestim. Dupa a treia palinca, simt ca trebuie sa le dau pe toate afara si, in ciuda prieteniei romano-americane, ii explic ca Romania are un relief carstic mult prea bogat pentru stomacul meu. E noapte, nu credeam sa spun asta, dar m-am bucurat cind masina cu care am plecat a ajuns pe asfalt.

Se deslusesc foile de ceapa
Dupa o vreme, arheologul Alexandru Szentmiklosi de la Muzeul Banatului imi explica povestea cu straturile de la Santul Mare, cum se cheama locul unde am sapat. Echipa de americani, condusa de profesorul John OaShea de la Universitatea din Michigan, a pornit in susul Muresului, pentru a studia cetatile ce tin de epoca bronzului. Situl dintre Pecica si Semlac este cunoscut de mai bine de o suta de ani, iar prima locuire dateaza de acum 6.000 de ani. S-a adaugat o locuire masiva in epoca bronzului, apoi este reprezentata perioada dacica, exista urme sporadice ale unor populatii migratoare germanice si un cimitir din secolul al XI-lea si al XII-lea, apartinind, unei populatii maghiare. Dat fiind faptul ca, in timp, cautatorii de comori au deranjat straturile, au fost distruse contexte arheologice.

A visa nu-l uriteste pe a intelege
Au trecut citeva saptamini, ii fac o vizita lui Peter H•gel la muzeul sau din Arad. Plec pe malul Muresului, ca in anii de liceu, lipseste colega mea de clasa, Diana, acum medic in Cluj. In amintirea drumurilor noastre spre scoala, ma opresc doar pentru a pune degetul pe coada unui melc (deh, asa e cu oamenii care au dat treapta a doua din sistemul nervos la nevertebrate). Muzeul lui Peter e peste drum de fostul meu liceu. Vorbim despre ce s-a gasit la Semlac, despre cei 20 de ani de sapat care urmeaza. Cindva, piesele gasite anul acesta la Semlac vor fi expuse in muzeu. Nu se stie cind. Dupa restaurare, conservare... Plec de la muzeu spre gara. Trec pe linga magazinul Ziridava. Ma gindesc ca, ani in sir, mi-am framintat fantezia, gindindu-ma la cum arata locul care da numele acesta. Locul nu e nici pe departe impresionant ca visele mele. Nici zilele de arheologie "la singe" nu au fost ca in povestirile lui Peter H•gel. Dar asta nu inseamna ca e mai rau. Pur si simplu, acum stiu cum e. Un vis implinit. Si asta este, deja, extraordinar!

Multumim Complexului Muzeal din Arad si Muzeului Banatului din Timisoara pentru sprijinul acordat.

Text&foto: Ramona BAluTescu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona