Cu lindabii la rafting pe Nera
Articol







Romania nu are inca o traditie in sportul numit rafting. Cel putin asa se lauda orice cetatean care a coborit macar o data pe riu cu o barca mai mult sau mai putin adecvata acestui sport. Oare chiar asa sa fie? Am ajuns prima data pe Nera la cursa traditionala de barci acum trei ani. Evident, habar nu aveam ca raftingul se practica la noi in tara, cu exceptia unor reportaje de pe la televizor in care nebunii" erau prezentati la jurnalele de maxima audienta, doar in zilele in care stirile despre violuri, accidente si mondenitati care intrau in pana de "happening-uri" si nu aduceau suficienta "carne" editiei. Istoria a demonstrat ca placerea unui om de a-si croi drum printre apele inspumate exista in Romania de cel putin 20 de ani si va dainui mult timp de acum incolo.

La drum
Drumul cu un autocar special, inchiriat pentru expeditie, transporta peste 40 de participanti si mai mult de zece barci, canoe si alte obiecte plutitoare spre locul de imbarcare, in inima Carsului, la intrarea in Cheile Nerei. Autocarul va ocoli si ne va pescui de la iesirea din chei, la confluenta Nerei cu Beusnita, in parcul natural Cheile Nerei Beusnita, pentru a face drumul de intoarcere prin Moldova Noua, prin Cazanele Dunarii, loc la fel de pitoresc, precum cheile pe care le vom parcurge in traseul de rafting.

Sorin are o barca veche care are un por. S-a chinuit sa il astupe inainte de lansarea la apa, dar ii face probleme si pe drum. Echipa Lindab se ofera sa il ia in barca, dar orgoliile sint mari. Sint oameni veniti din toate colturile tarii: Bucuresti, Braila, Cluj, Timisoara si, evident, Drobeta-Turnu-Severin,resedinta clubului organizator, SpeoMH Alpin Experience. Sorin se ingrijeste ca fiecare barca sa fie in stare buna, in asa fel incit sa poata termina cursa. Raftingul nu e o joaca, iar Sorin are suficiente incidente la activ ca sa se verifice in detaliu barcile. Incidente de tot felul au marea proprietate de a transforma, in citeva secunde, aceasta distractie intr-un calvar.

La apa
Ajunsi la locul de imbarcare, ne echipam si punem barcile pe apa intr-o veselie generala. Nera pare mai vijelioasa in aceasta primavara decit in trecut, dar vestele de pe noi, castile si neoprenele ne fac parca mai neinfricati in fata viltorilor ce ne asteapta. Ca de obicei, componenta echipelor se schimba de la minut la minut. Cami se plinge ca sta in fata si o sa ia toate valurile in plin. Cristi o linisteste, spunindu-i ca vom face "rotatia cadrelor".

Barcile plutesc agale la inceput. Sectorul de start e anume ales mai domol, sa testam barcile, unele neudate de la tura de anul trecut (!), pentru ca, la pod, sa facem ultimele pregatiri inainte de intrarea in chei, de unde nu mai e loc de intoarcere. In fata, avem un bustean. Ne chinuim sa trecem cu barca peste el si, acum, este cel mai probabil sa simtim apa rece pe spate, prelingindu-se pe sub costumul de neopren. Trebuie sa te feresti mereu de maluri, unde sint bolovani, cioturi, ragalii si alte pretendente la contactul nemijlocit cu aerul din barca.

Ma razbeste foamea, iar locul de popas este la multi kilometri mai in aval, la Lacul Dracului (pestera partial inundata ce a fost explorata in galeriile postsifon de catre scafandrii de la GESS). Ceilalti insa par sa nu isi fi pierdut energia cu care carau dimineata barcile de la autocar spre mal. Barcile au diverse nume: Cuirasatul, Balena, Miss Nera etc., in timp ce echipele au si ele nume asortate cu personalitatea participantilor si a participantelor: Dream Team, Lindabii (de la sponsorul Lindab care a asigurat achizitionarea echipamentului), Corsarii Durdulii, Corsarii Desirati.

Ajunsi la primul, dar si cel mai mare pod, oprim cu totii pentru o scurta pauza. Se fac fotografii, unii inca mai fac cunostinta cu cei din celelalte barci, se testeaza flotabilitatea, se fac ultimele lipituri. Sorin si Tatanu au la ei seturi complete de reparatii pentru ambarcatiunile de toate tipurile si, mai ales, toate virstele. Barcile Lindab, nou-noute, evident lucesc in soare, si, la fel de tare, lucesc si ochii celorlalti doritori de astfel de barci aproape indestructibile. Reusesc sa imi uit casca pe mal, in prundisul incins de soare, evident dupa ce am parcurs cu barcile citeva sute de metri de la pod. Ma intorc la mal, zimbindu-le politicos oamenilor de pe bicicleta care ma saluta cu ochii bulbucati. Probabil asa e pe aici datina, sa tii ochii cit cepele cind dai buna ziua. Ma gindesc mai bine si le dau dreptate: cu neoprenul negru, mulat pe mine si cu casca galbena pe cap arat ca un pinguin din desenele animate cu Tom si Jerry.

Cu marele regret ca nu am o maceta ascutita la mine, ajung cu greu printre ierburile inalte pina la frunte la locul de popas. Aflu ca a fost cineva binevoitor si mi-a luat casca, urmind ca eu sa o recuperez la o urmatoare escala. Am venit de pomana, injur in barba. Nu am altceva de facut decit autostopul pe mal si, surpriza, sint pescuit de doua barci in care Chiliban, impreuna cu niste clujeni si un catel negru si jucaus, se indreapta agale spre Lacul Dracului, unde vor filma o scufundare cu butelii in pestera-sifon. Facem jonctiunea cu barca mea, imi salut coechipierii satui de asteptare si pornim in formatie completa spre sectorul ingust ce ni se infatiseaza inaintea ochilor.

In chei
Ne apropiem de chei. Johnnie rearanjeaza banana de echipament in care avem aparatele foto. Daca ne rasturnam si le pierdem, aia sintem. Chiar inainte de intrarea in chei, tragem la mal si ne chinuim sa fotografiem un pod natural, o fereastra carstica pe care o putem admira doar noi, cei care ne incumetam sa ne lasam dusi de apa rece si limpede a Nerei. Stringem vislele in miini si asteptam prima opintire in peretele sting, unde un bolovan abia asteapta sa ne rastoarne. Trecem cu bine si ne regrupam cu ajutorul unui contracurent pe malul celalalt, asteptind sa fotografiem celelalte barci. Au trecut cu totii. Am sarit din proprie initiativa din barca, incercind sa o dirijez spre ape mai linistite. M-am lovit destul de rau si le solicit fetelor un masaj la spate, desi
m-am lovit la picior. Fetele rid si ma stropesc cu o visla bine plasata, razant, la luciul apei. Se pare ca mi-a facut bine, ma reped spre barca lor si ma lovesc din nou de o alta stinca de sub apa, in risetele generale, in timp ce fetele manevreaza rapid barca si se indeparteaza.
Trecem pe rind pe linga podul natural (facut din calcare erodate in timp), de moara de apa - maiestrie inginereasca de acum mai bine de un secol, pentru imortalizarea careia trebuie sa depunem un efort considerabil: curentii puternici ne silesc sa renuntam la fotografii si sa ne vedem mai departe de drum. Oprim, in schimb, la un canion lateral - sector foarte ingust de chei, probabil un fost ponor ce era util in meandrarea parcursului acum citeva milenii. Ne oprim sa mai imortalizam citiva pereti cu aparatul de fotografiat, pazit cu strasnicie de furia apelor intr-un bidon special, cu capac etans. Tot aici profit de ocazie sa il rastorn pe Razvan din barca, in timp ce le zimbea fetelor care treceau pe linga noi. Cu tigara cu tot. Este, pentru mine, monument antifumat, o ocazie nesperata de a ma razbuna pe zecile de fumuri de tigara, inhalate pe traseu, sub pretextul "ce aer curat este, lasa-ne cu scandalul!".

Feerie pe luciul apei
Ultima parte a traseului este cea mai usoara, dar si cea mai spectaculoasa: apa molcoma ne poarta spre punctul terminus al calatoriei, in timp ce milioane de insecte ne ies in cale. Sint efemeride, insecte zburatoare cu o constitutie la granita dintre tintar si libelula, care roiesc deasupra apei. Pastravii-curcubeu se bucura de acest festin si plescaie apa in cautarea gazelor cazute in apa. Soarele deseneaza pete aurii atit pe peretii defileului, cit si pe luciul apei si, uitindu-ne spre cer, aripile translucide ale miilor de insecte din jurul nostru reflecta si ele auriul apusului. Ma simt ca in jungla amazoniana, doar crocodilii lipsesc, glumim si ne lafaim in barca incapatoare, ce si-a facut, si de aceasta data, cu prisosinta datoria.

Toate barcile au ajuns la locul de iesire din apa. Cursa de aproape 40 de kilometri a luat sfirsit, parca prea repede si parca prea usor. Tragem cu greu barcile peste maracini spre locul de campare. Ne este frig si foame si de-abia asteptam sa incingem un foc si sa montam cit mai repede corturile. Autocarul care a folosit un traseu ocolitor a ajuns deja la locul de campare, iar cei care au venit motorizati au aprins focul de tabara. Dupa o tura rapida la pastravarie, fumul se inalta vesel, iar miresmele ne rascolesc maruntaiele chinuite de foame. Desfacem inca o sticla de bere si ne cufundam in clipocitul placut al piriului Bei, in care facem o ultima baie rece si revigoranta chiar inainte de apusul soarelui.

La final
Inca un an si inca o editie puse pe raboj. Sorin si restul gastii de mehedinteni fac asta de aproape 20 de ani, cind conservele erau o raritate, iar peturile, un lux vazut prin reviste. Stringem de zor sticle si peturi din tabara si plecam spre Cazanele Dunarii, cu un munte de resturi menajere, pentru a gasi, si la anul, poiana de pe malul Beiului la fel de curata. Rupti de oboseala, motaim in autocarul lenes ce ne aduce inapoi, teferi, in Drobeta-Turnu-Severin.

Nera is cool!

TEXT&FOTO: DORU PANAITESCU
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona