Muzeul din Dealul Florilor
Articol





O calatorie in lumea satului arhaic romanesc, ca aceea pe care o faci in Muzeul Satului din Baia Mare, nu are egal. Nu ma asteptam sa experimentez senzatii noi, desi lumea veche ma atrage, obisnuit fiind cu Muzeul Satului bucurestean. Dar inca de cind autocarul a inceput sa urce Dealul Florilor, pe care se afla situat muzeul, mi-am dat seama ca "nu mai sintem in Kansas" (nu va fi o vizita ca aceea din Bucuresti).

Parasind zona centrala a orasului, am lasat in urma aglomeratia si agitatia specifice unui oras de o asemenea marime. Am intrat pe poarta muzeului dimineata, cind aerul rece te trezea si iti ingheta nasul. Soarele lumina intregul sat, iar ulita principala, acoperita cu pietris alb, mi se deschidea larg in fata.
Tarile Maramuresului, Chioarului, Lapusului si cea a Codrului se dezvaluie armonios sub munte. M-am plimbat pe ulitele intortocheate ale satului (foarte interesanta ideea de a nu opta pentru un plan foarte geometric, rigid, al muzeului; ii confera un plus de autenticitate si farmec), bucurindu-ma de aceasta calatorie in timp. Am traversat curtile pline de iarba frageda si udata de roua diminetii, intrind in case, cotrobaind prin cotloanele grajdurilor si nu intelegeam de ce ma simt altfel decit in Muzeul Satului din Bucuresti. Am realizat cind am iesit dintr-o sura intunecata din virful dealului si am vazut la picioarele mele intregul sat incojurat de munti. In acel moment, parca am auzit linistea, am simtit pacea satului izolat de aglomeratia orasului, departe de soseaua Kiseleff.
Biserica satului, de rit ortodox, amplasata pe o colina, in apropiere de centru, domina intreaga asezare. Este adusa dintr-un sat din virf de munte si are aproape patru secole. A fost salvata de un episcop greco-catolic dupa ce a fost parasita de sateni. Pe la 1800, biserica de lemn devenise neincapatoare, asa ca a fost construita una noua, din piatra, vechiul locas fiind uitat. Dupa aproape un secol, a fost adusa la Baia Mare si i s-a restituit functia initiala, in timp, devenind centrul muzeului satului. Aceasta biserica este unica intre bisericile de lemn maramuresene, prin altar, ale carui nervuri se unesc intr-o rozeta ce formeaza o cheie in bolta. Un obiect deosebit care atrage atentia este un sfesnic cioplit din lemn. Din pacate, pictura murala s-a degradat, iar interiorul decorat cu impresionanta colectie de icoane pe sticla si cruci din lemn cu ornamente stilizate si inscriptii nu reuseste sa creeze o atmosfera de loc sfint. Oricum, ea impresioneaza prin formele armonioase ce o integreaza perfect in decor.
Am descoperit in capatul ulitei mari scoala satului. Lucru total nou pentru mine. Am profitat de absenta ghidului si am trecut dincolo de snurul ce ma despartea de adevarata istorie. Am patruns in vechea sala de clasa si am fost uimit sa descopar o banca pentru prescolari. Dimensiunile liliputane ale acelei bancute nu putea lasa pe nimeni indiferent. Bancile pastrau zgirieturi vechi de cind lumea si aveau colturile tocite de coatele scolarilor. O raza de soare a intrat pe fereastra luminind oblic catedra dascalului. Mi-am amintit de Creanga si de plicticoasele ore pe care le-a petrecut
intr-o astfel de clasa si m-am bucurat ca nu sint elev intr-o dimineata ca asta; mi-ar fi fost foarte greu sa ma concentrez. Asa ca am plecat sa profit de minutele ramase din vizita la muzeu.
Mai tirziu, am aflat ca, de fapt, ma aflasem intr-o casa-scoala, caci ea a fost construita special pentru dascalul angajat pentru copiii satului. Asa ca, in anul 1794, in acea clasa au fost tinute primele cursuri. Nu am inteles unde locuia dascalul, caci cele doua incaperi ce o alcatuiau erau foarte mici. Poate, in acea vreme, lumea era mult mai mica.
Am urmat ulita serpuita si am fost atras de o cladire ce impresiona prin dimensiuni, fiind mult mai mare decit orice alta locuinta din sat. O poarta mare si frumos impodobita intimpina vizitatorul. Era o casa de la mijlocul secolului al XIX-lea cu cinci (!) incaperi, o adevarata vila in comparatie cu celelalte care aveau maximum trei. Existau doua camere de locuit, "casa de locuit" si "casa curata", unde se pastra zestrea si se petreceau evenimentele familiei - nasterea, casatoria, moartea. Casa avea un impresionant cuptor cu plita, cu spatiu de dormit in spate. Intotdeauna am fost curios cum puteau dormi pe cuptor fara sa se sufoce de caldura. Se pare ca voi mai avea aceasta curiozitate un timp. Pe trei laturi, cladirea era inconjurata de o prispa (satra) strajuita de stilpi frumos ornamentati. Intotdeauna m-a uimit sculptura in lemn din Maramures, atit de incarcata, fara sa frizeze insa kitsch-ul. Pe partea superioara, sistemul de imbinare a stilpilor formeaza arcade decorate cu elemente geometrice.
Gospodaria mai avea in curte o casa in miniatura, avea acoperisul inalt, ca al cladirii principale, cit si o prispa cu stilpi ornamentati. Era gabanasul, adica camara, in care se depozitau alimente, cit si haine si textile voluminoase.
Am aflat ca in acea casa se nascuse Gheorghe Bilascu, cel care a pus bazele scolii romanesti de stomatologie, infiintind prima facultate de stomatologie.
In apropiere am gasit o casa care parea ingropata de paie, de parca descarcase cineva pe ea carul cu fin. Era atit de mica incit puteai crede ca te afli intr-o poveste cu pitici. Avea doua incaperi care, impreuna, faceau cit o camera normala de locuit. O fereastra cit palma lasa soarele sa lumineze un colt de incapere. Si totusi, in ea am avut un sentiment de siguranta si pace nemaisimtit de mine pina atunci.
Am parasit casuta piticilor si m-am indreptat cu parere de rau spre iesire caci ma indepartasem mult de grup si trecuse timpul acordat vizitei acestui minunat muzeu. Am pastrat mult timp dupa aceea senzatia pietrisului ce-mi scirtiia sub talpi, linistea satului in lumina diminetii, racoarea ce ma intimpina in fiecare casa in care intram. Cred ca mi-a placut foarte mult acel muzeu pentru ca m-am simtit ca intr-un sat adevarat. Pacat ca era parasit, mi-am imaginat insa ca e duminica dimineata si toti maramuresenii s-au imbracat in haine de sarbatoare si sint la biserica.

Scurt istoric
Sectia de etnografie a fost infiintata in 1964.
In 1978 a fost inaugurat Muzeul Satului de la Dealul Florilor.
Muzeul are o bogata colectie de locuinte si gospodarii reprezentative pentru Tara Maramuresului, Tara Chioarului, Tara Lapusului, Tara Codrului, precum si pentru zona de cimpie din Satmar.
In muzeu exista si un sector al morilor de apa.


Stiati ca
Cea mai veche cladire din incinta muzeului este biserica de lemn din centrul satului, datata 1630.
Cea mai veche gospodarie este Gospodaria Carpinis, datata 1758.
Cel mai important element al unei locuinte este "mestergrinda"care strabate intreaga constructie. Pe ea se amplasau inscriptiile, care, in general, cuprind anul lucrarii, numele mesterului sau al proprietarului si, uneori, date despre evenimente ce au avut loc in acea perioada.
De exemplu: "griu 5 zloti, malaiu 4 forinti, Ani 1806. 16 iunie. Pop Stefan.", inscriptie in chririlica romaneasca, Gospdaria Berbesti; sau: "Aceasta casa s-au facut in iunie 11 zile,
scris-am Tamas Ion in 1847. Tamas Onut mester".

TEXT&FOTO: vLAD cEPOI
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona