Pelerinaj in inima culturala si religioasa a Munteniei - o redescoperire a tinuturilor dimbovitene
Articol













Calatorul contemporan, indragostit de comorile culturale si religioase, isi gaseste cu greu timpul pentru a le revedea si, cu atit mai putin, tihna pentru a arunca o privire in trecut spre a se reintilni cu istoria locurilor ce il atrag. Astfel, daca ar fi rugat sa indice inima Munteniei, arareori s-ar gindi la Dimbovita. Tocmai de aceea am incercat, la sfirsitul periplului meu pe aceste meleaguri, sa redescopar, pentru turistul mult prea grabit, semnificatia acestui vechi centru.

Atunci cind vremea nu iti permite sa bati pe indelete caile intortocheate ale spiritului, ascunse intre filele tomurilor groase, privirea, desi de multe ori fugara, poate chiar superficiala, iti sare in ajutor. Astfel, atunci cind pornesti in calatoria prin Dimbovita, nu te vei duce la biblioteca si nici nu vei avea rabdare sa intrebi oamenii unde, cind, de ce si, mai ales, de catre cine. Dar vei cauta cu interes orice marturie vie a acestor locuri, o cladire, o biserica sau un muzeu care sa-ti ofere, repede, o fotografie simbolica a tinutului.
Mi-am inceput itinerarul cu o vizita in comuna Potlogi, una dintre asezarile cele mai vechi din aceasta zona, aflata la aproximativ 45 km de Tirgoviste, pe DJ 711 A, in apropierea autostrazii Bucuresti-Pitesti. Atestata inca din secolul al XVI - lea, faima locului avea sa fie consacrata un veac mai tirziu, cind Constantin Brancoveanu a ctitorit biserica cu hramul "Sfintul Dumitru", iar apoi Palatul Domnesc, pentru fiul sau, Constantin. Alaturi de ansamblul de la Mogosoaia, este unul dintre cele mai reprezentative monumente arhitectonice brancovenesti. Astfel, Potlogi capata o semnificatie aparte nu doar pentru locuitorii acestor tinuturi, ci pentru toti romanii. Poarta ansamblului brancovenesc, intredeschisa, te invita, tacuta, sa descoperi veacurile cele mai pline de substanta din istoria noastra. Curtea larga, in mijlocul careia apare, solitar, Palatul intimideaza orice vizitator. M-am apropiat si am pasit inauntrul acestuia, dornic sa vad renumitele decoratiuni interioare brancovenesti. Desi putine ornamente originale s-au pastrat, daruirea celor care au refacut ansamblul de-a lungul timpului a incercat sa suplineasca nedreptatea timpului. Palatul Brancovenesc este in prezent renovat in intregime si va gazdui, in viitorul apropiat, un centru cultural-muzeistic care se anunta deja un reper in peregrinarile oricarui iubitor de frumos.

In continuare, drumul ma poarta firesc spre Cobia, pe DJ 702E, asezata in pitorescul peisaj al Cimpiei Inalte a Gaiestilor. Aceasta comuna, strabatuta de apele Cobiutei, este faimoasa in intreaga Muntenie pentru bisericile de lemn foarte vechi (Biserica de Lemn Mislea, Biserica de Lemn Frasin Deal), care reprezinta o culme a artei constructiei in lemn. Dovada sint inscriptiile de la intrarea in locas, scrise cu alfabet chirilic. Daca vreti sa va reculegeti, va puteti duce la Manastirea Cobia, o adevarata oaza de liniste si credinta. Biserica manastirii poarta hramul Sfintul Nicolae si a fost ctitorita in anul 1572. Ea ofera calatorului nu doar pace sufleteasca, ci ii desfata privirea cu decoratiile exterioare, unice in arhitectura romaneasca, in care caramida smaltuita, verdele si ocrul, dau un aspect nepretuit monumentului.
Lasind in urma vechile marturii de credinta de la Cobia, m-am indreptat spre drumul ce leaga Bucurestiul de Tirgoviste, pentru a explora o alta piatra de temelie a crestinismului, nelipsita de pe harta unui periplu religios in acest tinut. Asa ca m-am oprit la Manastirea Nucet, aflata la aproximativ 25 km de Tirgoviste. Poarta monumentala a asezamintului te intimpina sobra si iti impune evlavie, singura stare sufleteasca cu care iti este permis sa-i treci pragul. Importanta acestei asezari este dovedita si de dezbaterea unor mari istorici referitoare la data primei ctitorii pe aceste locuri. Astfel, Nicolae Iorga ni-l indica drept intemeietor pe Gherghina Pircalab, unchi al lui Radu cel Mare, in vreme ce C.C. Giurescu considera ca prima manastire ar fi fost construita inainte de anul 1400. Cert este ca prima atestare documentara s-a facut printr-un un act din vremea domniei lui Neagoe Basarab, in care se mentioneaza ca Vlad Calugarul daruieste manastirii Muntii Bucegi. Asa cum aveam sa aflu curind, unicitatea ei consta in faptul ca era singura manastire din jurul fostei capitale a Tarii Romanesti, construita in lunca Dimbovitei, si nu ferita spre munte. A ramas, de-a lungul veacurilor, martorul tacut al razboaielor care s-au abatut asupra acestor locuri, dintre care cel mai semnificativ pentru memoria noastra ramine lupta dintre greci si turci la inceputul secolului al XIX-lea. Si-a regasit demnitatea, pentru a ne-o reda si noua, in anul 1994, cind in cadrul Sedintei Consiliului Eparhial s-a decis reinfiintarea locului de rugaciune, ca manastire de maici. O alta atractie a asezarii este si izvorul de leac aflat in vecinatate, un semn al harului divin cu care Manastirea Nucet este inzestrata.
Odata ce vizitezi acest loc, iti este redata speranta ca framintarile lumesti isi pot gasi o rezolvare facind apel la divinitate. Acest gind frumos este intruchipat, in mod exemplar, la Vulcana-Bai, localitate, aflata in drumul spre Sinaia, intre Doicesti si Pucioasa. Aici se gaseste Complexul Interreligios Vulcana-Bai, care a fost conceput si ctitorit de Centrul International Ecumenic. Centrul Ecumenic, fondat in ianuarie 1991, porneste de la premisa generoasa ca oamenii pot intra in comuniune, indiferent de etnie, opinii politice sau religie, atita vreme cit recunosc existenta divina (doctrina armoniei). Acest centru nu este insa "un parlament al religiilor" si nici nu se doreste promotorul unei fuziuni a confesiunilor, ci aspira sa realizeze cunoasterea reciproca si intelegerea intre adeptii diferitelor credinte. La Vulcana-Bai, am avut ocazia sa vad in ce consta aceasta armonie: aici sint ridicate trei locase de cult, reprezentind religiile prezente in Romania din vechime: crestinismul, cultul mozaic si islamismul. Biserica ortodoxa, ocrotitorul acestui complex, este incadrata de o sinagoga si o moschee. De asemenea, ar trebui spus ca aceasta initiativa este binecuvintata si prin faptul ca biserica adaposteste fragmente ale moastelor Sfintului Ioan Botezatorul, aduse de la biserica cu acelasi hram din Cetatea Ierusalimului.
Dar poate cea mai interesanta asezare de credinta de pe meleagurile valahe este Manastirea Pestera. Aici se poate ajunge pe drumul spre Moroieni, pe linga Sanatoriul de Boli Pulmonare, iar apoi pe malul Lacului Bolboci. Drumul pe caile de munte iti improspateaza plaminii cu aer tare si te pregateste spiritual pentru intilnirea cu manastirea. Este ridicata chiar in gura Pesterii Ialomita, cocotata pe o stinca abrupta, ca un zid de citadela medievala. Se crede ca prima manastire, din lemn, a fost ridicata in secolul al XVI - lea, de Mihnea Voda cel Rau. De lemn avea sa fie legat si destinul repetatelor ctitorii, dar in mod nefericit, acestea fiind mistuite, rind pe rind, de flacari. Noua manastire si biserica au fost construite in anul 1996 si ofera turistilor dornici sa staruie aici mai multe nopti locuri de cazare.
Insa, daca esti in pelerinaj religios si cultural prin Dimbovita, nu trebuie sa omiti nici Manastirea Dealu: un moment de meditatie aici te poate ajuta sa uiti grijile cotidiene si, in acelasi timp, sa-ti aduci aminte de marii voievozi care au scris istoria acestor meleaguri si a tuturor romanilor. Desi aproape de Tirgoviste (5 km nord de oras), manastirea nu se lasa usor cucerita: calatorul trebuie sa faca un exercitiu de penitenta, sa urce dealul de pe care locasul a vegheat si a indrumat de secole drept-credinciosii domnitori si supusii lor. Efortul iti este rasplatit inca de la intrare, cind esti intimpinat de aleea parca vesnic verde care te duce, ginditoare, spre biserica. Se pare ca pe locul manastirii exista o biserica de multa vreme atunci cind, in 1431, domnul Aldea mentioneaza Manastirea Dealu intr-o danie. Istoria zbuciumata a locasului o oglindeste pe cea a pamintului din care i se inalta turlele, faimoase pentru motivele cu care este decorata si care ii poarta numele. Domnitorii isi inscriu numele pe zidurile manastirii, faptuind intru credinta. Astfel, Constantin Brancoveanu o reface dupa distrugerile provocate de armata lui Bathory, iar Dionisie Lupu o renoveaza, in zadar insa, din cauza cutremurului din anul urmator (1802). O data ce intru spre a ma reculege, pictura realizata prin darea lui Neagoe Basarab si a lui Constantin Brancoveanu imi ridica privirea spre cer, desprinzindu-ma de cele lumesti. Cred, pentru moment, ca vocile soptite din dreapta mea ma vor aduce, din nou, pe pamint. Zaresc, in schimb, piatra de mormint a lui Mihai Viteazul, unde ii odihneste capul, desprins mult prea repede de trup pe 8 august 1601. Aud un ghid care explica unui grup de ce Manastirea Dealu a fost si un important centru al cuvintului scris si, astfel, evlavia se risipeste. Aici a fost instalata prima tiparnita din Tara Romaneasca, care, prin truda calugarilor, a scos la lumina primele carti romanesti: "Liturghierul" (1508), "Octoihul" (1510) si "Evangheliarul". Ajung fara sa-mi dau seama din nou afara, pentru a admira, pentru ultima oara, in aceasta zi, turlele si a deslusi "motivul Dealu".
Chiar daca toata lumea stie sau crede ca stie multe despre Tirgoviste, ar fi o greseala si ocolim batrina Cetate. Aici vom redescoperi citeva dintre cele mai importante repere culturale si religioase din judetul Dimbovita. Tocmai de aceea, am vizitat orasul, inainte sa ma despart de meleagurile valahe.
Intrind in oras, te duci, involuntar spre centru, unde te intimpina Catedrala Arhiepiscopala. Esti uimit sa constati ca toata lumea o numeste insa "Mitropolie" si intrebi daca nu cumva ruinele ce o inconjoara te-ar putea lamuri. De fapt, mutind capitala Tarii Romanesti la Tirgoviste, au hotarit, prin vocea lui Radu cel Frumos, sa aduca si Mitropolia in acelasi oras, de vreme ce mitropolitul era unul dintre cei mai de seama sfetnici ai voievozilor. Neagoe Basarab a inceput construirea locasului de cult, desavirsit in 1537, de catre Radu Paisie. Astfel, s-a ridicat catedrala, "mare si frumoasa, cu opt turle si tot rotunde, cum se satura ochii tuturor de vederea ei". Ca mai toate bisericile din aceasta zona, si aceasta a fost supusa incercarilor vremii, ea fiind apoi renovata de Matei Basarab si, mai tirziu, dupa aproape un veac (1707-1709), de Constantin Brancoveanu.
Mitropolia nu a fost zidita insa doar intru marturisirea credintei, ci si a culturii romanesti. Aici s-au tiparit, in secolul al XVIII-lea, "Ceaslovul" lui Antim Ivireanul si "Panoplia dogmatica".
Un reper arhitectonic si istoric semnificativ in viata Tarii Romanesti, catedrala a suferit modificari, desi nu intotdeauna prea faste. La sfirsitul secolului al XIX-lea, biserica a fost reconstruita si a asteptat pret de o jumatate de secol, cind, la inceputul anilor a90, a inceput sa gazduiasca Arhiepiscopia Tirgovistei.
Daca Mitropolia doar ne vesteste importanta cetatii, Curtea Domneasca de linga Parcul Chindiei deapana, rabdator, intreaga poveste a orasului, intrepatrunsa organic cu destinul domnitorilor munteni, care puncteaza, prin constructiile si remodelarile succesive ale Complexului Aulic, o intreaga istorie. Mircea cel Batrin si fiul lui, Mihail I, pun piatra de temelie a Curtii si a "Bisericii Doamnei" la inceput de secol al XV-lea, iar Vlad Tepes ridica Turnul Chindiei si Biserica "Sfinta Vineri". Turnul Chindiei, prin destinatia sa, de supraveghere si aparare, a devenit de-a lungul timpului un simbol al trecutului tumultuos al Tirgovistei, dar si al perseverentei oamenilor care au ramas, cu obstinatie, legati de aceste meleaguri. Involuntar, am pasit cu teama inauntru, pentru a vizita expozitia documentara dedicata legendarului ei ctitor. Apoi, m-am indreptat spre Biserica Sfinta Vineri, neincrezator ca un locas ridicat in secolul al XV-lea se pastreaza, inca, in forma initiala. M-a intimpinat muta, indiferenta la blitul indiscret al aparatului de fotografiat, dar indicindu-mi, cu un gest sobru, fortificatiile de care este incadrata, intarite si amplificate de Petru Cercel in secolul al XVI-lea. Urmarind linia zidului, urc inca o treapta in timp. Alaturi se afla Casa Balasa (Azilul), ctitorita de sotia lui Constantin Serban "sa fie de odihna crestinilor care au nevoie".
Imi indrept privirea spre zona centrala a Curtii, intrebindu-ma daca aici nu voi putea descoperi, in sfirsit, o istorie concentrata a Cetatii, care sa imi ramina intiparita in memorie si pe care sa o port cu mine pentru totdeauna. Biserica Mare Domneasca, ridicata de domnitorul Petru Cercel, ma cheama sa-i trec pragul. Inauntru gasesc tocmai ce cautam: pictura, realizata de zugravul Constantinos in timpul lui Constantin Brancoveanu, infatiseaza ochiului profan cea mai cuprinzatoare galerie de domnitori munteni. Matei si Neagoe Basarab, Constantin Brancoveanu, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Radu si Constantin Serban, Serban Cantacuzino si Radu Mihnea privesc impietriti, dincolo de secole, impartasindu-ne maretia sau tragedia domniei lor.
Drumul il poarta pe pelerin, in mod firesc, spre alte doua biserici care deapana firul lung al credintei, dar si trama sinuoasa a destinului romanilor. La mai putin de o jumatate de kilometru de Complexul Aulic se afla, pe partea stinga a vizitatorului, Complexul monumental "Stelea". Atunci cind pasesti pe poarta acestei veritabile comori arhitectonice, ascunse privirii neatente a pietonului, nu poti sa nu remarci ca faima ii este umbrita pe nedrept de Curtea Domneasca. Biserica lui Stelea Spatarul, zidurile de incinta, biserica Manastirii Stelea, construita de Vasile Lupu, si chiliile sale calugaresti imi smulg o exclamatie admirativa. Biserica lui Vasile Lupu, decorata la intrare cu stema Moldovei, a fost ctitorita in 1645 si reprezinta un gest de impacare, caruia Matei Basarab i-a raspuns prin construirea Manastirii Soveja, numite si "Dobromira" ("Pace buna"). Parasesc cu greu aceasta a doua cetate a orasului si ajung dupa un sfert de ora in dreptul Bisericii Sfintul Gheorghe. Se mai pastreaza putin din cladirea originala, caci, "fiind veche si necautata de multa vreme, nestiindu-sa ctitorii sai au fost dezvelita si darimata". Ea este insa ctitoria lui Neagoe Basarab din anul 1517, pentru care depun marturie pronaosul si altarul, care au reusit sa reziste vremurilor.
Calatoria, desi foarte lunga, a avut darul de a imi reimprospata fortele si de
a-mi elibera mintea de mult prea apasatoarele nevointe zilnice. Am realizat ca Dimbovita, vechi centru al trairii, culturii si credintei valahe, va ramine pentru totdeauna in inima mea, calator si admirator sincer al celor frumoase. Tocmai de aceea am impartasit aceasta unica experienta cititorului, avind convingerea ca, stirnindu-i curiozitatea, nu va ezita sa viziteze impreuna cu prietenii si familia aceste locuri unice in tara.

text: Cristian Lupu
foto: Ana-Maria TAnAsescu
InfoUtil
Casa-atelier "Vasile Blendea"
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona