Laos, Lang Xang, Regatul unui milion de elefanti (partea a II-a)
Articol














Urmatoarea mea destinatie o reprezinta Luang Prabang, oras situat pe celebrul drum al matasii si unul dintre cele mai importante centre budiste din Asia. Din Vientiane, capitala Laosului (unde ma aflu) exista doua variante: avionul sau autobuzul. Desi pina la Luang Prabang sint doar 400 de km, drumul cu autobuzul dureaza 12 ore. Soselele arata ca, dupa un cutremur urmat de o schimbare de relief. E adevarat ca pretul biletului nu depaseste 10 dolari, dar un american care a experimentat calatoria cu autobuzul si o descrie ca pe o tortura ma convinge sa renunt. Uneori, soferii nu opresc cu orele, in ciuda dorintei pasagerilor de a merge la toaleta. Intru in oficiul national pentru turism si gasesc o oferta de trei nopti la un hotel de categorie superioara, Vila Santi, si un bilet de avion. Pretul: 200 de dolari. Asta ar insemna cam salariul pe o jumatate de an al unui laotian Operatoarea in turism imi spune ca hotelul e un mic paradis si ca nu o sa regret niciodata alegerea facuta. Oare ce comision are? Pina la urma, ma hotarasc sa cumpar pachetul propus.
Aeroportul din Vientiane e un fel de baraca delabrata care, printr-un mister, se tine inca in picioare. Aparatul care controleaza bagajele e stricat; scrie mare pe el "Out of order", asa ca valizele pleaca spre cala fara a mai fi verificate (in mintea mea stresata, toate geamantanele sint pline de bombe si droguri). In plina era a terorismului, aici e, probabil, singurul loc din lume unde se mai permite asa ceva. Urc in avion, o adevarata piesa de muzeu. Miroase a usturoi de parca tocmai s-ar fi apucat cineva, de gatit. Deschid celebrul ghid de calatorie, Lonely Planet, cu care plec mereu la drum si citesc ca mai multe ambasade straine isi deconsiliaza cu tarie cetatenii sa foloseasca liniile aeriene laotiene, pentru ca gradul de siguranta este redus. Sint mentionate citeva prabusiri si faptul ca aviatia tine secret numarul real al acestora. Poate ca nu ar fi fost un cosmar cele 12 ore de calatorie pe sosele... In fine, e prea tirziu, decolam. Imi fac cruce si, dupa 45 de minute de zbor lin, ajung in nordul tarii. Luang Prabang, vechea capitala a regatului laotian, este perla Indochinei, si nu numai, pentru ca, din 1995, localitatea a fost inscrisa pe lista UNESCO. Ea apartine astazi patrimoniului mondial. Numele orasului provine de la o statueta de aur, infatisindu-l pe Buddha, pe care marele rege Fa Ngum, intemeietorul regatului laotian, a primit-o cadou de la un monarh khmer.
Centrul urban medieval cel mai bine pastrat din intreaga Asie de Sud-Est, Luang Prabang, e total diferit de freneticele orase asiatice. Totul emana liniste si serenitate. E unul dintre locurile in care ai senzatia ca timpul curge mai lent, precum apele lenese ale Mekongului, si unde simti cum o blindete invaluitoare pluteste parca deasupra orasului. Nimic nu te preseaza, nimeni nu se grabeste. Poate din acest motiv, turistii au botezat orasul: "Frumoasa adormita". Pentru cei care au vazut inainte magnificele orase Angkor, din Cambodgia, si Bagan, din Myanmar, Luang Prabang ar putea parea modest, aproape dezamagitor, dar dupa citeva ore petrecute aici, chiar si cei cinici vor fi cuceriti de farmecul blajin al orasului.
"In era noastra, a ambitiilor, a stiintelor exacte, a profiturilor rapide si a banilor care domina, Luang Prabang ramine refugiul trubadurilor, indragostitilor si al ultimilor visatori", asa il descria acum un secol, Marthe Bassene, o scriitoare franceza care a petrecut citiva ani in indepartata Indochina. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci.
Ascuns printre dealuri inverzite, Luang Prabang se intinde pe o peninsula de aproape un kilometru, aflata la confluenta fluviului Mekongul cu riul Khan. In centru, domina maiestuoasa colina Phu Si, spatiu considerat sacru de budisti. In virful acesteia a fost ridicat un altar care il venereaza pe Buddha, precum si un far care serveste la orientarea turistilor in oras.
Luang Prabang e un centru turistic care abia acum incepe sa ia avint, iar laotienii, inca neatacati de hoardele de turisti, sint amabili si primitori. Nu va asteptati la un miracol insa. Putine persoane vorbesc o limba de circulatie internationala si, de cele mai multe ori, interlocutorul va intelege exact contrariul a ceea ce doreati sa comunicati. In orice situatie, e bine sa va pastrati calmul si sa fiti politicos. Un zimbet rezolva multe. Posibilitatile de cazare sint diverse dupa buget: pentru cei care nu-si pot permite sa cheltuiasca prea mult, exista varinta locuintelor traditionale ridicate pe piloni, si aflate pe malul apei, in care se poate innopta pentru doi-trei dolari, dar care sint dotate cu o singura sala de baie si aceea rudimentara. Urmeaza pensiunile ceva mai cochete, risipite printre palmieri, unde cazarea costa in jur de 10 dolari, hotelurile mici cu cite 20-30 de camere, in care preturile urca pina la 50 de dolari si, desigur, cele citeva hoteluri de lux unde pretul ajunge la o suta de dolari pe noapte. Renumite sint Souvannaphoum, fosta resedinta a unui print laotian, transformata astazi in hotel, Pansea Phou Vao Hotel, de curind renovat, si Villa Santi, aflata intr-un parc imens, cu camere in stil colonial si paturi cu baldachin. La Vila Santi, "bijuteria hotelurilor din zona", dupa cum o prezinta site-urile, am schimbat de trei ori camera. Prima data, toaleta era halucinant de murdara. Chemata, femeia de serviciu a luat unul dintre prosoapele dintre baie si a inceput sa stearga toaleta cu el. Apoi l-a pus la locul lui, de unde, probabil, ca ar fi trebuit
sa-l iau eu si sa-l folosesc. Stupoarea mea a fost atit de mare incit am sunat imediat la receptie si am cerut sa vina directorul hotelului. Directorul nu a venit, nici nu stiu cit a inteles receptionera din nemultumirile mele, dar femeia de serviciu s-a speriat ingrozitor de mine, a inceput sa strige, iar apoi sa plinga. Privindu-ma, inspaimintata, m-a condus
intr-o alta camera, unde apa nu functiona.
M-am dus, de data acesta, personal la receptie, unde, dupa zimbete din partea mea si scuze incurcate din partea lor, mi s-a repartizat o a treia camera in stare perfecta. Un episod care demonstreaza ca, in Laos, doar zimbetul rezolva problemele.
Dar sa nu lasam amanuntele sa strice bucuria descoperirii acestui loc indepartat.
Mic si incintator, oraselul are doua strazi principale care sint legate prin nenumarate alei inguste. Masinile sint aproape inexistente si in afara de microbuzele care ii duc pe turisti sa viziteze imprejurimile, se intilnesc nenumarate tuk-tuk-uri, motociclete si biciclete. Eu am strabatut orasul cu pasul si asa am descoperit minunile pe care le ascunde vechea capitala regala.
Astazi mai exista 32 de temple din cele 66 cite au fost construite incepind cu secolul al XIV-lea. Supranumit si "Orasul de aur" sau "Templul copacului de aur", Wat Xieng Thong este, poate, cel mai spectaculos monument din Luang Prabang. Situat chiar la intilnirea celor doua mari riuri, sanctuarul se bucura de o pozitie de exceptie. Pentru cei care intra in Luang Prabang pe calea apei si, in special, pe fluviul Mekong, navigabil in cea mai mare parte anului, imaginea emblematica a templului - poarta de intrare in oras - nu poate fi uitata.
Wat Xieng Thong este, de fapt, un complex armonios de constructii religioase (stupe, adica, temple in care nu se poate intra) dedicate lui Buddha. Pe vremuri, aici erau incoronati suveranii Laosului. Locul plin de stralucire ma transporta in trecutul glorios al orasului care a fost, cindva, inima unui regat puternic.
Construit de catre regele Setthathirat in 1560, Wat Xieng Thong este exemplul clasic pentru stilul arhitectural Luang Prabang. Tipice pentru acesta sint acoperisurile in mai multe straturi care, uneori, coboara atit de mult incit ating pamintul. Laotienii spun ca forma acoperisului templelor aminteste de aripile unei pasari care isi ocroteste puii. Pentru ca lemnul a fost materialul de constructie cel mai folosit in ridicarea templelor, multe dintre acestea nu au rezistat incendiilor, focului, termitelor si, mai ales, bombardamentelor B-52. Desi a suferit mai multe invazii, cea mai grava, in 1887, cind trupe rebele chinezesti si thailandeze, venite din nordul Vietnamului de astazi, au asediat orasul si au transformat templul in cartier general, Wat Xieng Thong a scapat teafar si poate fi admirat si astazi in toata splendoarea sa. Atit in interior, cit si in exterior, peretii templului sint pictati cu aur. Coloane de lemn decorate cu motive traditionale sustin tavanul pictat. Pe zidul din spatele templului se afla un mozaic care infatiseaza Copacul Vietii. Chiar la intrarea in complex exista si o incapere care adaposteste o uriasa trasura funerara, in care se afla mai multe urne, apartinind familiei regale laotine.
Am petrecut aproape o ora in curtea templului de aur, printre copacii infloriti. Calugarii budisti sint prietenosi si unii dintre ei vorbesc binisor engleza. Aflu ca, potrivit obiceiului local, in fiecare dimineata, foarte devreme, se face un fel de procesiune: calugarii ies din temple si merg pe strazile principale unde sint asteptati de localnicii si turistii ingenuncheati care le ofera mincare. Calugarii au voie sa manince doar ce primesc dimineata in timpul ceremoniei. Nu e doar un simplu act de caritate, e o legatura spirituala importanta care se stabileste in aceasta societate. Oamenii traiesc experienta religioasa prin intermediul calugarilor care ii sint mai aproape lui Buddha si care se roaga pentru indeplinirea dorintelor acestora. La rindul lor, oamenii ii ajuta pe calugari sa supravietuiasca. Ma hotarasc sa particip si eu in dimineata urmatoare.
Un loc excelent pentru a admira panorama orasului il reprezinta templul Pu Shi, aflat pe cea mai inalta colina din Luang Prabang. Trebuie urcate in jur de 350 de trepte, dar efortul merita, deoarece la capatul lor se desfasoara intregul oras. Pina sa ajung la altarul sacru, mai intilnesc alte doua vechi sanctuare care, din pacate, sint abandonate. Pe aleea care urca, localnicii te intimpina cu pasari in colivie; conform unui obicei budist, e bine sa le redai libertatea. Costa citiva centi ca sa eliberezi un canar si sa iti pui o dorinta.
Urmatorul monument pe care il vizitez, Palatul regal, a fost construit in 1904, la inceputurile colonizarii franceze, ca resedinta pentru regele Sisavang si familia sa. In 1959, regele a murit si pe tron a urcat fiul acestuia, Sisavang Vatthana. Autoritatile comuniste afirma ca monarhul a cedat de buna-voie palatul guvernului, pentru a fi transformat in muzeu. De fapt, familia regala a fost exilata in nord, regele si regina au murit de foame in pestera unde erau inchisi dupa arestare, iar cladirea le-a fost confiscata. Palatul gazduieste o colectie impresionanta de tablouri si alte obiecte pretioase care au apartinut familiei regale, printre care mai multe statui ale lui Buddha, din bronz, aur si argint.
Pentru masa am mers la Scandinavian Bakery, unul dintre cele mai sic localuri din oras, aflate pe bulevardul principal, Thanon Sisavangvong, calduros recomandat de turistii straini cu care am discutat. In fata restaurantului, o groapa de gunoi de proportii respectabile trona in soarele torid. Citiva ciini infometati scotoceau printre resturi, speriind sobolanii care se aciuasera pe sub pungile de plastic. In ciuda peisajului sordid si a mirosului care se imprastia pe intreaga strada, toate mesele de pe terasa erau ocupate. Am mai spus-o: Asia de Sud-Est nu este pentru maniacii curateniei. Chiar si in locurile scumpe te poti astepta la surprize de tot felul. Am intrebat-o pe una dintre chelnerite de ce e atit de multa mizerie in fata restaurantului si mi-a raspuns linistita ca se mai intimpla ca masina care ia gunoiul sa intirzie. Un francez care minca cu pofta o prajitura de banane mi-a spus ca aici e cel mai curat loc din oras. M-am indepartat totusi de maldarul de gunoaie si m-am instalat intr-un restaurant traditional unde am comandat o portie de nem (un fel de sarmale autohtone umplute cu carne de pui si legume) cu sos dulce acrisor, salata si busuioc. Despre nefericita idee de a merge la toaleta si a ma spala pe miini, parca nu as mai povesti. Ce am gasit acolo mi-a taiat brutal pofta de mincare si am inteles de ce era atit de plina terasa cu vedere la groapa de gunoi.
Spre sfirsitul zilei, m-am plimbat prin Piata de noapte, unde negustorii laotieni vind artizanat local. Am achizitionat si eu cu 10 dolari doua saluri traditionale de matase, deosebit de frumoase si o cutie sculptata in os de elefant pe care am negociat-o de la 30 la 15 dolari.
A doua zi, foarte devreme, m-am indreptat spre strada principala, pentru a urmari ceremonia budista. Am cumparat mai multe pachetele cu orez, pe care urma sa le impart calugarilor. Imaginea sutelor de persoane, in genunchi, care asteaptau deja pe margine drumului este surprinzatoare. Asiaticii, in special, probabil toti budisti, tin vase pline cu orez in miini si se roaga in asteptare. Aflu ca femeile trebuie sa-si tina capul aplecat in fata calugarilor si ca umerii si genunchii trebuie acoperiti. La ora 6:00 defilarea calugarilor incepe. Sint peste o suta, un sir lung portocaliu, nesfirsit. Fiecare calugar are un vas in care primeste mica ofranda. Multi dintre cei ingenuncheati iau cu mina orezul si il pun in vasul calugarilor. Stiu ca e frivol in fata acestui exemplu impresionant de comuniune spirituala, dar nu pot sa nu ma intreb daca toata lumea s-a spalat pe miini Cred ca mai bine le ofeream fructe.
Imediat dupa sfirsitul defilarii ma indrept spre o agentie turistica locala de unde cumpar, cu 10 dolari, o excursie in imprejurimile orasului. Tinta finala o reprezinta spectaculoasa cascada Tat Kuang Si. Tinuturile nordice i-au dat Laosului reputatia de tara a muntilor si a riurilor. Relieful accidentat a facut ca pe inaltimile colinelor sa traiasca diverse triburi al caror stil de viata, in izolare, a ramas, oarecum, neschimbat in ciuda turismului din ce in ce mai infloritor din ultimii ani. Pe drum ne oprim in doua astfel de sate. Laos face parte dintre cele mai sarace tari din Asia, mai mult de o treime din populatie traieste cu mai putin de o jumatate de dolar pe zi. Batrinii se indeletnicesc cu meseriile traditionale, cei mai multi impletesc cosuri din bambus si le zimbesc cu timiditate vizitatorilor. Copiii, mult mai... dezinhibati, se arunca la propriu asupra turistilor straini. Toti cersesc. Cei mai maricei, de 8-10 ani, cara in spate un frate sau o sora mai mica.
Aflata in mijlocul junglei, cascada Kuang Si e o desfatare. Apa limpede si curata tisneste din munti, dintre pietre calcaroase cu forme stranii si se revarsa in mai multe bazine turcoaz ascunse de vegetatia luxurianta. Fara a fi de dimensiunea unor stadioane olimpice, bazinele cu apa cristalina sint luate cu asalt de sute de turisti si devin in curind neincapatoare. Ma gindesc ca, peste zece ani, lumea o sa se calce in picioare la propriu, iar tarimul ultimilor visatori se va transforma intr-un spatiu manageriat de marile lanturi internationale. In ciuda problemelor legate de infrastructura de-abia incropita si a nenumaratelor neajunsuri, prefer sa vad astazi Laosul, cind inca misterele sale nu au fost complet comercializate.
La Tat Kung Si exista si un centru pentru salvarea animalelor recuperate de la traficanti. Un tigru si mai multi ursuleti se afla acum sub supraveghere medicala.
Ultima parte a calatoriei mele in Laos o petrec navigind pe Mekong. Fluviul e urias si linistit. Pe malurile lui se insira mai multe sate specializate de obicei in manufacturarea unui singur produs. Unele fabrica hirtie manuala, din care se fac albume de fotografie, lampi si ambalaje de lux. In textura hirtiei se ascund frunze si delicate petale de flori. Alte localitati se ocupa cu fabricarea tesaturilor traditionale. Femeile lucreaza la razboaie de tesut identice cu cel pe care il folosea bunica mea.
La 25 de kilometri distanta de Luang Prabang, chiar pe malul Mekongului se afla muntele Nam cu virful Pak care adaposteste doua pesteri, cea inferioara: Tham Ting si cea superioara: Tham Theung. Grotele sint accesibile doar venind de pe apa. Spectaculoasa, intrarea in pestera inferioara strapunge peretele stincos aproape vertical. In ultimii ani au fost adaugate niste scari, pentru a facilita intrarea turistilor, dar mult timp accesul in pestera a fost o proba de curaj si vointa. De mii de ani oamenii vin aici ca sa se roage. La inceput, ei il preamareau pe zeul Mekongului, dar, ulterior, o data cu raspindirea budismului pestera s-a transformat intr-un templu inchinat lui Buddha, unde exista nu mai putin de 4.000 de statuete care ii sint dedicate. In ultima jumatate de mileniu, pesterile au devenit un loc de pelerinaj pentru budistii din Asia de Sud-Est.
Indepartindu-ma de aceste altare, imi inchei calatoria prin regatul unui milion de elefanti, asa cum se traduce numele acestei tari, Lan Xang. Sincer, in timpul petrecut aici, cutreierind nu atit orasele, cit, mai ales, satele acestei tari si facind chiar doua lungi expeditii forestiere, nu am intilnit, din pacate, nici macar un elefant. Ramine cel mai mare regret care l-am trait in calatoria laotiana.

TEXT&FOTO: Daniela CeuSescu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona