Expeditie in inima Deltei
Articol















Primavara este anotimpul unor ample pregatiri de spectacol in Delta. Stuful asigura fundalul verde crud, apa limpede poarta aluviuni prin padurile inundate, iar salciile infrunzite imbraca orizontul. Toate pasarile de apa se gasesc in noul penaj, dansul nuptial al corcodeilor mari poate fi deja observat pe ghioluri, lastunii, rindunelele si chirighitele incing atmosfera; o barca neagra, pescareasca, pluteste agale cu doi oameni obositi de o iarna grea.

Ne pregatim sa intram in acest decor fabulos. Eu, Andrei, Cornel, un bun prieten din Baia Mare, iubitor de munte, dar, mai nou si de Delta, Victor, un tulcean pasionat de filmat si Adi, un alt prieten, proprietarul barcilor si al unei agentii de turism din Tulcea, care este specializata pe ecoturismul din Delta Dunarii. Aceasta este echipa care se va bate cu tintarii si taunii, lipitorile si valurile, care va avea parte de peisaje de neuitat si momente unice. La fiecare inceput de sezon turistic, eu si Adi facem cite o tura prin Delta cu canoele, pentru a descoperi noi trasee, pentru a verifica vechile rute si, nu in ultimul rind, pentru a ne relaxa. Anul acesta sintem patru, adica doua barci. Am pregatit totul din Tulcea, cu doua zile inainte de plecare: lista de cumparaturi, traseul, corturi, cumparaturi.
Punem barcile la apa, la citiva kilometri de oras in aval pentru a evita traficul din port. Primul pas al expeditiei noastre este si primul hop: traversarea Dunarii. Nu e usor, pentru ca, de data aceasta, se afla doi novici cu noi (Cornel si Victor) si trebuie sa avem mare grija cu valurile facute de celelalte nave care trec. Sapte dimineata ne gaseste pe malul drept al Dunarii, intr-o padurice de salcii, cu echipamentul impachetat in saci impermeabili, cu vestele pe noi, gata de drum. Adi face instructajul. Cel din spate este "capitanul", insa capitanul nu poate cirmi singur. Dupa ce am repetat putin manevrele si pe apa, linga mal, pornim la vale. Gindul ca sintem intr-o coaja de fibra de sticla, cu tot echipamentul, pe mijlocul unui fluviu atit de puternic, intr-o zona unde latimea este de aproximativ 300 m, si sub noi se afla probabil zece metri de apa cel putin ne-a stirnit serios adrenalina.
Am intrat pe Canalul 36 unde am facut si prima pauza. Nu e greu sa vislesti, nu e nevoie de forta fizica. Odata ce ai invatat ca trebuie sa tii pagaia relaxat, sa nu o stringi cu ardoare in miini, pentru ca faci basici, totul este perfect, te poti concentra pe peisaj. Canoele sint silentioase si usor de manevrat. E ca si cum ai merge cu bicicleta. Pe mine, senzatia aceasta irezistibila m-a fascinat de prima data cind m-am urcat. Puteam sa merg pe unde voiam, pe sub copaci, printre plante, pe apa de 15 cm adincime. Ma saturasem sa merg in Delta intr-o salupa mare, zgomotoasa, condusa de altcineva. Din nefericire, la fiecare 2 km ne intilnim cu cite o salupa cu turisti. Toti scot aparatele la noi si clic, clic, clic. Unii incetinesc cind trec pe linga noi; de multe ori ne dam mult in lateral, dar, din pacate, in cele mai multe cazuri trec cu viteza maxima. Aceasta reprezinta una dintre problemele cele mai apasatoare si mai nefericite din Delta Dunarii. Toti cei cu bani vin cu barca personala si foarte rapida. Ei nu stiu insa ca pe apa nu e ca pe uscat. Daca treci pe linga cineva in viteza, faci valuri si se poate rasturna. Nu mai vorbesc de zgomotul pe care il produc si de modalitatea scandaloasa in care alearga cu barca dupa pelicani pe lacurile din "paradisul pasarilor". Din pacate, cu aceasta problema ne-am confruntat pe tot parcursul expeditiei noastre. Singurii care incetinesc sint localnicii si lor le multumim de fiecare data. Ajungem pe lacul Fortuna si intram intr-o padure inundata. Acum trei ani, am mers in zona respectiva intr-o tabara ornitologica. Am stat cu corturile o saptamina si am notat zeci de specii de pasari in locul unde acum era un metru de apa. E uimitor cum in fiecare an nivelul apei variaza atit de mult. Un indiciu clar al acestui lucru il reprezinta mustatile de pe salcii, radacini adventive care ajuta planta sa absoarba nutrientele direct din apa cind nivelul este mare. Vara, cind apele scad, mustatile ramin suspendate si se usuca pe trunchi, aratind exact nivelul apei. Acestea sint perfecte pentru aprins focul, daca ati ramas fara hirtie. Pe seara, ajungem aproape de Maliuc si punem tabara pe un fost dig de pamint, unul dintre putinele locuri uscate disponibile in acest moment al anului. Maliucul este o localitate mica, situata pe malul sting al bratului Sulina. Ritmul de viata al celor 296 de locuitori este dat de trecerea pasagerului, carausul Deltei, sosirile turistilor, mersul la pescuit si cresterea animalelor. Maliucul este o fosta colonie, infiintata inainte de 1989 pentru cercetari agricole. Acum nu mai stau ca dovada decit cele citeva blocuri, o fosta sera si speciile de arbori exotici ce se pot intilni pe strazile pietruite de pe dig. A doua zi plecam devreme catre Mila 23. Traversam iar lacul Fortuna si intram pe canalul Sontea. Are doi-trei metri adincime si apa limpede. Se pot vedea pestii si scoicile de pe fund. Ajungem in citeva ore la Mila 23, satul lui Ivan Pataichin. E un sat de pescari lipoveni, asezat pe malul drept al Dunarii Vechi. Pe aici curgea, de fapt, Bratul Sulina catre mare, dar in urma lucrarilor din secolul al XIX-lea, acesta a fost adincit si indreptat. Avind la dispozitie foarte putin uscat, oamenii de aici nu sint agricultori, ci pescari din tata in fiu si, mai nou, turismul a inflorit. Am oprit pentru a mai cumpara citeva provizii si a savura o bere la umbra. De aici am patruns intr-o zona mult mai izolata a Deltei.
Seara, am ajuns pe canalul Lopatna la Schitul Sf. Atanasie, pe grindul Stipoc. Locul e minunat. Citiva calugari au facut intr-un loc uitat de lume o oaza cu umbra, vara, si caldura, iarna. Bisericuta si chiliile sint cautate des de credinciosii din Delta. Desi in Tulcea este foarte putin cunoscut, mereu sint vizitatori. Nu ma asteptam sa aud asa ceva de la calugarul care ne-a insotit. Totul pare atit de linistit si este atit de departe de cel mai apropiat petic de asfalt. Si totusi, in timp ce spalam barcile, am fost speriat de o sirena de salupa. Cind m-am intors, in spatele meu, la mai putin de doi metri, era prova unui Bm ce se apropia incet de mal pentru a "parca". Canoele noastre incurcau, bineinteles, salupa cu aproximativ 30 de turisti galagiosi, asa ca le-am mutat repede pe mal. Aratau foarte bine in cimpul cu codita-soricelului. Ziceai ca pentru asta au fost construite, sa le cirmesti prin cimpuri cu codita- soricelului. A doua zi, dimineata, am plecat catre necunoscut. Toti aveam sa descoperim nordul Deltei pentru prima data. Lacurile Babina, Matita, Merhei sint tarimul pelicanilor. Nu are rost sa incerc acum sa descriu aceste pasari sau sa repet povesti despre cit de importante sint ele. Ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost faptul ca eu ma aflam in unul dintre cele mai izolate locuri din Delta. Vedeam pintecele Deltei Dunarii, eram acasa la vestitii pelicani. La citiva kilometri nord de acest loc e una din cele mai mari colonii de pelican comun din Europa - Rosca Buhaiova - care reprezinta una dintre cele 18 zone strict protejate din Delta. Lacul Merhei a devenit in acea zi preferatul meu. Este unul dintre marile lacuri din Delta si este limitat la nord de o zona strict protejata si la est se invecineaza cu grindul si Padurea Letea. Pe linga imprejurimi, care sint greu de descris in cuvinte, mii de pasari, care, probabil, nu au mai vazut de mult un om in acele locuri, peisajul subacvatic te lasa fara grai. Apa era atit de limpede, de parca nu exista. Vedeam partea superioara a vegetatiei acvatice, paduri de plante submerse peste care zburam parca, bancuri de pesti care alergau in aceasta lume, care se odihneau la adapostul unor mici poieni captusite cu matasea broastei. E un spectacol pe care l-am admirat pret de citiva kilometri buni. Intram la un moment dat pe un canal foarte ingust care, conform hartii noastre, ducea la Satul Letea. Pe harta aparea trecut cu o linie punctata, ceea ce insemna ca nu are debit permanent. Cu emotii, ne deplasam in necunoscut, sperind sa nu raminem fara cararea de apa. In stinga si in dreapta incepeau sa se inalte dune de nisip printre smocurile de stuf. In clipa urmatoare, virful barcii a iesit de pe cararea acvatica si ne-am trezit blocati in vegetatie. Tot in vegetatie mai erau zeci de tintari care se adaposteau de soare si care s-au aratat incintati de primirea unei surprize culinare. E greu sa iti imaginezi, stind acasa intr-un fotoliu confortabil, cum e sa te bati cu zeci de vampiri minusculi, pentru care, tu, un tinar cu pielea uda de la valuri, blocat intr-un scaun, esti cea mai gustoasa masa de care au avut parte. Plini de puncte rosii am ajuns in sat. Pe grind, aici, e greu sa cultivi ceva. "E saratura", zic localnicii. Totusi, oamenii au gradini bogate. E frapant faptul ca totul e cultivat pe nisip. Zici ca esti pe plaja si dai de o gradina cu rosii, fasole, varza. Pe seara am ajuns la Sulina, cu ciupiturile de la tintari, cu privelistea subacvatica de pe Merhei, cu imaginea canoelor in cimpul cu codita-soricelului, cu berea din Mila 23, cu amintirea padurii inundate de linga Maliuc, cu adrenalina provocata de traversarea Dunarii. Acum sintem iar pe mijlocul Dunarii. Sint ultimii metri ai aventurii noastre, dar nu mai avem novici printre noi. Am dobindit arta cirmuirii lotcii noastre de fibra de sticla, pe capilarele Deltei. Sintem cu mult mai bogati si cu la fel de mult mai usori. Am pierdut pe lacuri toate grijile, stresul legat de viata in civilizatie.

Text&FOTO: ANDREI PIRCIOG
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona