Valea Alba - Omu - Bran. Traseu pe inaltimi
Articol








Dimineata ne gaseste in Gara de Nord. Ca de obicei, personalul de 736 catre Busteni este salvarea bucurestenilor care vor sa evadeze pe Valea Prahovei. Bineinteles, sint si alte trenuri mai bune, dar nici unul nu se poate lauda cu acelasi farmec. Numai pe aceasta ruta poti vedea pe aceeasi bancheta un alpinist gata de fisura albastra si o tiganca dornica sa iti ghiceasca. Unii au echipamente comparative cu contravaloarea unei Dacii si altii sint cu geaca de Formula 1 si pantofi de lac, dar cu totii se bucura de privelistea muntilor maiestuosi. Aproape toti vor cobori la Sinaia, Busteni sau Predeal. Facem si noi parte din acest "ansamblu". Intentionam sa urcam din Busteni catre Vf. Omu si sa coborim in Bran, pe partea cealalta a Bucegilor. Este primavara, dar nu este exclus sa ne intilnim si cu zapada pe vai. Plecam pe strada Bucegi si ajungem pe o poteca marcata cu triunghi rosu. Dupa 30 de minute parasim poteca si o luam spre stinga. Intram pe un drum nemarcat, dar cunoscut. Tot pe aici mergi catre Costila (1.690 m), refugiul alpinistilor. Mai cotim o data catre Valea Alba. Dupa citeva serpentine prin padure, ajungem la peretii stincosi. Chiar la intrarea in vale se afla o stinca de unde poti admira Busteniul si restul Vaii Prahovei. Este locul unde iti iei ramas bun de la siguranta potecii, locul de unde scoti pioletul daca e iarna, poarta prin care intri in vale. In stinga se vede deja peretele Albisoarelor, dimensiunea nordica a Caraimanului. Spre dreapta se inalta cel mai inalt perete stincos din Romania, brazdat de nervurile unor importante trasee de alpinism. Aici se afla si unul dintre cele mai cunoscute trasee de la noi: fisura albastra. De aici traseul urca pret de trei-patru ore pina in Platoul Bucegilor.

Urmeaza o ascensiune dura, prin punctele de acces in Albisoara Gemenelor, Albisoara Crucii si Albisoara Branei, importante trasee hibernale folosite ca baza de antrenament pentru expeditiile externe din Alpi, Anzi sau Himalaya. Dupa 15 minute de urcat, zarim prima bucata de gheata. Zapada de pe versanti s-a adunat in fundul vaii, unde a inghetat. Va fi aici si la vara, si la toamna viitoare. Anut trecut, cind am trecut pe aici, toamna, am gasit gheata in locul dinainte stabilit. Poate ca asistam la formarea unui mic ghetar, in ciuda teribilului fenomen de incalzire globala. Pe sub el curge un piriu care a sapat adevarate pesteri in gheata plina de pietre, bucati de stinci, noroi si alte materiale, adevarate morene. Mai avem destul de urcat si gindul ni se indreapta deja catre privelistea de pe marginea platoului. Pe masura ce urcam, traseul devine tot mai dificil, astfel incit folosim pioletul tot mai des. Linga o alta bucata de gheata se dezvaluie macabru ramasitele unei capre negre. Probabil a fost luata de avalansa. Era atit de lovit si contorsionat acel les, de parca fusese trecut printr-un storcator. Asta ne face sa constientizam cit de periculoase sint avalansele si ce forta teribila declanseaza. Nu este doar pericolul de a muri asfixiat sau din cauza hipotermiei, cel mai rau este sa te izbesti de vreun corp in timpul caderii de zapada. Urcam, urcam si iar urcam, cind sintem aproape de calota de gheata, cind o lasam undeva jos, in fundul vaii. Pe masura ce ne apropiem de capatul superior sint tot mai multe saritori. Imi place, pentru ca nu este un traseu unde doar urci, aici trebuie sa-ti utilizezi si miinile sa te prinzi de stinci, sa fii mereu pregatit de o oprire abrupta in piolet. Adrenalina este la un nivel mai ridicat decit in mod normal. Ajungem sus, ne simtim usurati, fericiti, imbatati de priveliste cu un sentiment unic. Azi am mai facut o vale. Ne asteapta o plimbare epuizanta si plina de peripetii pina la Virful Omu (2.507 m). Ne odihnim citeva minute pe buza prapastiei, luam citeva cadre, activam windstopperul, mincam ceva si pornim. Tot acel urcus, cu rucsacurile in spate, se simte. La statia meteo de la Omu primim un ceai cald. Sint oameni deosebiti aici. De fiecare data cind iti faci aparitia, dupa un traseu, primesti o cana mare cu ceai cald, un gest pe care mai rar l-am vazut in cabanele noastre, care tind, mai degraba, sa se transforme in hoteluri sau pensiuni unde forta interesului comercial e litera de lege. Dupa o discutie antrenanta la o cafea tare cu patru tineri israelieni plecati sa exploreze Romania, un somn odihnitor si un peisaj matinal unic, plecam catre Bran. Drumul e lung, dar macar vom cobori. Desi, la prima vedere, ai zice ca e mai usor sa cobori, dupa citeva ore, in care toti muschii sint antrenanti, realizezi ca nu e deloc usor. Zona aceasta a platoului este foarte putin umblata. Din senin ne apare o multime de capre negre.
Norii, care de dimineata inveleau ca o plapuma Muchia Tiganesti, s-au ridicat acum si ne permit sa admiram peisajul trecatorii Rucar-Bran. Vizavi se vede Piatra Craiului si, mai in spate, zarim Iezerul si Fagarasul. Este o placere sa umbli pe munte, cu o panorama fabuloasa, scaldati de razele soarelui si mingiiati de un vint blind. Facem o ultima pauza undeva la intrarea in padure. Ne facem curaj, deoarece vom pasi pe tarimul ursilor. Cu parere de rau lasam golul alpin in urma si inaintam, cu emotii, pe poteca, printre copaci. Din fericire, nu am intilnit nici un exemplar de urs, desi peste tot am vazut urmele.
Ajunsi din nou pe asfalt, facem primii pasi catre viata reala. Ne grabim sa prindem microbuzul spre Brasov si apoi trenul spre Bucuresti. In mod evident, este vorba de celebrul personal cu banchete lipicioase si cu turisti obositi, cu tiganca dornica sa ne ghiceasca si cu acordeonul baiatului care ne mai cinta o data aceeasi muzica lautareasca.

Text&FOTO: ANDREi pirciog
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona