Valea Sirnei, departe de lumea dezlantuita
Articol





Daca inchid ochii si visez un loc unde sa ascult doar cintecul pasarilor, in zborul lor pe deasupra norilor, sa–mi odihnesc privirea urmarind plutirea solemna a vulturilor si sa simt mireasma finului proaspat cosit, locul acela poarta numele Valea Sirnei.



In cazul in care visul vostru seamana oricit de putin cu al meu si pasii vostri au ragazul sa rataceasca pe cararile mai putin batatorite ale Romaniei, urmati–ma acum in povestea pe care v–am pregatit–o.

Nu stiu de ce, dar cele mai frumoase locuri de care mi–am legat amintirile si, intrucitva, si inima sint cele pe care le–am gasit din intimplare.

Ca orice turist organizat si grabit al secolului XXI, si eu pornesc la drum cu un itinerar binisor pregatit de acasa. Uneori, chiar si ultimele sofisticarii ale tehnicii – cum ar fi sistemele GPS cu hartile si traseele lor foarte detaliate – sint puse in slujba acestui tel nobil de a recupera omul natural din mine si de a evada din lumea tiranica a orasului.

Si totusi, un duh al calatoriei, care–ti aminteste de marii "pribegi" ai umanitatii, preschimba si cea mai previzibila vacanta intr–o aventura memorabila: Indiile spre care plecaseram de acasa devin Americile pline de mistere si comori nebanuite.

Mi–as fi amintit ceva si dupa o vacanta la Moeciu, desigur, povestindu–va probabil despre intinderea de–a lungul unui firicel de apa a unui sir nesfirsit de vile care concureaza cu cele mai luxoase surate de pe mapamond... Dar n–a fost sa fie asa. Eu am ajuns mult mai departe... Am cotit–o, cum spune romanul, la un moment dat pe Drumul Sirnei, undeva sus, la cumpana apelor, de unde satul Sirnea pare prins, deopotriva, in chiutoarea Muntilor Bucegi si a Muntilor Pietrei Craiului. Ma aflam in inima Tarii Branului si descifram coplesita in jur coamele Leaotei si ale Postavarului. Am coborit, asadar, pe o vale salbatica, neumblata si nepopulata de prea multi arbori care sa faca umbra calatorului. Ici–colo, colti de stinca pareau sa–mi aminteasca de basmele copilariei, cind personaje nesupuse rigorilor erau transformate in stane de piatra. Vreme indelungata, nici tipenie de om...

De altfel, Sirnea, considerat primul sat turistic romanesc, este si cel mai risipit din tara. Casele privesc nestingherite spre stele, oamenii, necuvintatoarele si copacii se bucura din plin de "spatiul vital", iar gindul tinde si el parca sa se ridice mereu la inaltimea culmilor din jur. Numele vailor si al pietrelor de pe Valea Sirnei, si de mai departe, au sonoritati stranii, pe care poate doar batrinii locului ar mai putea sa ni le desluseasca. Va propun, bunaoara,, doua trasee care au ca punct de pornire Sirnea. Primul: Drumul Sirnei – Coltii Dracului – Padurea Piclele – si inapoi. Al doilea: Sirnea – Curmatura Groapelor – Gilma Plesii – Ciocanu – Mormintul Florichii si, din nou, la Sirnea. Cu siguranta, oamenii muntilor, aceia dintre voi care cutreiera mai adinc in inima muntelui, vor fi avind si alte povesti de spus. Eu astept inca acele clipe cind voi putea din nou strabate cararile neumblate, cu un tovaras de incredere, cu rucsacul in spate, libera si sprintara ca odinioara.

Deocamdata, mi–e de ajuns sa ma intind in iarba si sa privesc cerul de la inaltimea unei brinduse care strapunge pamintul.

Timpul nu mai are rabdare si atunci orice clipa in care iti lasi radacinile sa se agate din nou de lumea de lut si verde, de piatra si azur este un refugiu: grabiti–va sa spuneti prietenilor celor mai buni de Sirnea si porniti intr–acolo – fie ca e toamna sau iarna – pina cind tentaculele modernitatii nu vor ajunge si pe aceasta vale.



Text&foto: Ligia Necula
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona