Bircaciu, cabana care te cheama
Articol








Promisesem sa ne intoarcem in Bircaciu. Cabana ascunsa in Muntii Fagaras are parca puterea de a te face sa revii. Poate datorita naturii care o inconjoara, poate datorita oamenilor care o locuiesc.



Inca nu stiam, cu siguranta, cind am pornit la drum, dar nu conta chiar asa de mult, important era sa–i calcam din nou pragul si orice scuza era buna.

Bucurosi ca paraseam orasul pentru citeva zile, ne adunam in masini si pornim spre Sibiu, mai exact spre Avrig. De acolo soseaua se incurca un pic prin oras, pina la iesirea spre cabana – motel Poiana Neamtului. Odata trecuti de Fabrica de Sticla din Avrig, drumul se intinde printre dealuri deschise si apoi se ascunde in padure, semn ca te apropii de destinatie. La Poiana Neamtului e musai sa lasi masina si o poti face fara griji, caci parcarea pentru cei "in trecere" este chiar in fata cabanei, iar singurul risc este acela de a o gasi prinsa sub un strat mare de nea, daca faci drumul spre sfirsit de toamna.

Cam asa ceva am facut si noi, caci, cit a fost vara de lunga, nu am reusit sa stringem grupul, tentat de valurile marii. Ne–au adunat insa frigul si dorul de nametii pe care ii intilniseram la Bircaciu, iar acum, in parcarea de la Poiana, si faceam ultimele verificari ale echipamentului inainte de a pleca increzatori spre cabana. Aveam in fata un drum de vreo trei ore in mijlocul unui peisaj ireal, caci noaptea facea zapada mai alba, iar lumina lanternelor crea dire de diamante prin praful de nea care se scutura din copaci. Ne prinsese ninsoarea, asa cum era de asteptat si dupa cum ne avertizasera meteorologii, iar iesirea din Bucuresti ne luase mai mult decit planificaseram noi, ceea ce facuse ca primii pasi sa fie in prag de noapte.

Primul popas, daca nu luam in calcul toate micile opriri de la fiecare sfert de ora, este in fata unui podet din trei trunchiuri, singura cale de a trece un piriias, nu foarte adinc, insa foarte rece. Cu un pic de curaj sintem cu totii de partea cealalta. Apa croise prin padure o fisura, prin care acum se strecurau fulgii de nea. Frumos, insa nu linistitor, mai ales pentru cei care veneau pentru prima data, in mintile carora rasarea ideea de a face cale–intoarsa. Ii convingem usor sa continue, spunindu–le ca, pina la Belvedere, nu mai e mult si ca, acolo sus, ne asteapta un alt popas cu o priveliste nemaiintilnita si inca doi pasi pina la cabana.

Intr–adevar, popasul era "loc de belvedere", iar in lumina slaba a sfirsitului de noapte vaile desenau pe masivul din fata noastra cele mai ciudate umbre. Drumul insa nu a fost chiar atit de scurt precum le spuneam noi, dar veselia care ne cuprindea dupa fiecare baie de zapada l–a facut un pic mai usor. Si nici cabana nu era dupa urmatoarea curba a serpuitorului traseu, cum spuneam mereu ca sa mai prindem un pic de forta. Ne opream insa o data la citeva minute sa o cautam, desi ea refuza sa apara. Se aratau, in schimb, muntii, diferiti cu fiecare pas pe care il faceam, iar fiecare dintre noi era convins ca, de acolo de unde statea, se vedea cel mai frumos. De la Belvedere, cu un ultim efort ajungem la cabana in zori de zi. Dupa un drum care a durat mai mult decit cele trei ore si jumatate cit erau trecute pe indicator, nu din cauza traseului, ci din cauza noastra, am ajuns la cabana cind se crapa de ziua, cu un "Buna ziua" si un "Bine v–am gasit!" adresat din fuga lui nea Petre, cabanierul.

Dimineata, adica undeva pe la ora 12.00, pe cind am reusit si noi sa ne trezim, am ramas agatati in usa cabanei, cu ochii pierduti in albul scinteietor ce acoperea pamintul pina sus, la linia orizontului, caci, in acea zi, cerul isi coborise norii pina la pamint, ca sa atinga neaua. Isi mai ridica valul cenusiu, din cind in cind, ca sa ne lase sa aruncam o privire fugara catre creasta muntilor ce strajuiesc cabana. Si prin lumina cruda incepi sa intrevezi citeva dintre motivele care te vor determina sa refaci acest traseu de multe ori de acum inainte. Fie in plina iarna, prin valuri de nameti si nori plumburii, fie toamna pe un covor de frunze. Atunci cind dispar zapada si norii, ramine un peisaj taiat parca din vederile de acum 20 de ani. Aici natura refuza sa imbatrineasca, ramine la fel, isi face propriile sale reguli, transforma oameni, salveaza vieti sau le ia pe cele care nu stiu sa o respecte. Muntele are legile lui, iar noi incepeam doar acum sa le invatam. Lectia a fost una ciudata, caci profesor nu ne–a fost experienta vreunei incredibile expeditii facute pe piscuri semete, ci un om simplu care ne–a intimpinat si gazduit in cabana lui.

Fugariti de–afara de frig, ne adunam gramada in cabana, pe linga mesele lungi, in asteptarea ciorbei cu afumatura, pe care ne–o promisese tanti Mariana, sotia cabanierului. Aici, incalziti de soba de teracota ce duduia strasnic si de vinul fiert, de bujori de munte, care aburea in fata noastra, ne intoarcem privirile catre nea Petre, asteptind sa ne povesteasca toate cite s–au intimplat

de–a lungul vremii prin aceste locuri. Si sint multe de spus, de la cele care te fac sa rizi de faci febra la muschii abdominali si nu mai ai nevoie de ore intregi petrecute la sala, la cele care iti ridica parul pe sira spinarii, gindin–

du–te la cit de cruda poate fi Mama Natura cind se razbuna sau la cele care iti umezesc ochii.

Ceva din modul in care vorbeste nea Petre te duce cu gindul la filmele cu haiduci. Parca si el arata ca unul dintre ei, unul dintre aceia care, dupa o viata in codru, isi asaza anii in fata focului si isi povesteste tineretea ce inca i se mai vede in ochi. O poveste ce e ca viata omului, cu bune si rele, dar mereu cu dragoste si respect pentru natura. Iar in fata greului, cea mai mare putere vine din iubirea pentru verdele padurii si pentru aerul curat al muntilor. Uneori a mai avut si un alt fel de ajutor, primit din partea unor creaturi cu privire blajina. Nu este vorba de cateii care stapinesc curtea cabanei si care se alinta pe linga turisti. Patrupedele respective sint magarusii cu care el isi face aprovizionarea pe timp de vara. Care e istoria lor si cum anume l–au ajutat ei pe nea Petre este una dintre acele povesti care trebuie spuse numai de povestitor, asa ca va trebui sa il intrebati pe el.

Spre seara se aud si primele sunete de chitara, iar aproape toate cintecele de munte pe care le cunosteam au rasunat intre peretii cabanei, dar si in afara ei, la focul de tabara pina tirziu in noapte. Oricum, lui nea Petre nu–i place nici linistea, el vrea sa vada oamenii bucurosi si cu zimbetul pe fata. Daca e liniste prin cabana, el nu poate dormi. Am adormit si noi cindva, spre dimineata.

Pe cind ne era somnul mai dulce, asa cum este el pe la rasarit, ne–a desteptat mirosul de cafea si de omleta, opere de arta ale coanei Mariana. Si cum noi ne gasiseram sa urcam in Bircaciu, nici pe toamna, nici pe iarna, cind nu puteam sa mergem sa mincam din bucatele lui mos Martin, adica sa culegem zmeura, mure si afine, dar nici sa luam primele lectii de schi sau snowboard, pe pirtia care apare iarna linga cabana, (echipamentul ti–l aduci singur, bineinteles!) si nici nu ne incumetam la alte indeletniciri normale pe la munte, precum escalada sau mountainbiking–ul, singura ocupatie ramasa a fost un joc de baschet, care a adunat intreaga echipa linga cosul din fata cabanei.

Si printre povesti, glume si cintece de cabana, s–au strecurat si zilele programate pentru munte. Despartirea de acesti oameni care, in urma cu aproape doua decenii, au parasit orasul ca sa ridice un camin la 1.550 de metri deasupra marii, a durat o vesnicie. Mai aveam ceva de spus, o fotografie de vazut, o imbratisare si un sarut de dat, o intrebare, o promisiune de facut, totul doar sa nu plecam. Am fi luat–o acasa pe tanti Mariana, cu tot cu bucatarie, pe nea Petre cu povestile si cu veselia lui, cu vorbele lui, cateii, magarusii, cabana intreaga...

Cautam motive sa ne intoarcem, motive pe care le gaseam mult mai usor decit credeam caci, acolo sus, in creasta muntilor, brazii indulcesc privirea cu verdele lor, aerul crud curata plaminii si sufletele, iar oamenii si povestile lor inca mai slujesc natura.



Trasee de la cabana

l Cabana Bircaciu – Lacul Avrig (altitudine 2.011 m) – pe poteca marcata cu punct albastru, care urca pe Valea Avrigului. Durata: aproximativ trei–patru ore.

l Cabana Bircaciu – Cabana Negoiu, pe poteca marcata cu punct rosu, care traverseaza vaile Puha si Serbota. Timp de parcurgere: 2h .

l Cabana Bircaciu – Saua Girbovei – Vf. Ciortea (2.427 m) – Vf. Turnul Lacului – Portita Avrigului – Lacul Avrig – Valea Avrigului – Cabana Bircaciu. Pentru evitarea custurii dintre Vf. Ciortea si Portita Avrigului se poate cobori spre Lacul Avrig pe traseul de creasta. De pe Vf. Ciortea se mai poate ajunge pe virfurile Boia (2.431 m), Piatra Taiata (2.366 m) si Grohotisului (2.395m), care constituie puncte de belvedere pentru masivul Cozia.

l Cabana Bircaciu – stina din Valea Avrigului, marcaj punct albastru l Caldarile Budislavului, care se remarca prin cascadele deosebite. Pornind din spatele stinii, traseul este nemarcat si se urmeaza o poteca vizibila pina in caldari.

l Cabana Bircaciu – Virful Scara (altitudine 2.306 m) – pe poteca marcata cu cruce rosie, care urca pe Piciorul Scarisoarei. Durata: aproximativ trei ore.

l Cabana Bircaciu – Virful Scara, de–aici se urmeaza traseul de creasta, poteca marcata cu banda rosie, pina pe Virful Serbota, loc de unde se coboara pe Muchia Serbotei, poteca marcata cu banda albastra la Cabana Negoiu, intoarcerea la Cabana Bircaciu facin–

du–se pe poteca marcata cu punct rosu.

l Cabana Bircaciu – Caldarea Puha – Ref. Scara – Vf. Musceaua Scarii – Vf. Serbota – Custura Saratii – Vf. Negoiu (2.535m) – Acele Cleopatrei – Cabana Negoiu – Cabana Bircaciu

l Cabana Bircaciu –Ref. Scara – Valea Topologului – Comuna Salatruc



Text & foto: Marcella DrAgan
InfoUtil
Capacitate: aproximativ 60 locuri, 24 locuri in camera comuna (prici); 12 locuri in camera separata; 15–20 locuri in mansarda;

Dotari: apa curenta la izvor, linga cabana. Incalzire cu lemne la soba de teracota si lumina cu lampa de car
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona