Emil Racovita
Un an in Antarctica
Articol
Marii exploratori, cei ce respira aventura si se hranesc cu dor de duca, sint oamenii ale caror vise ne fac viata mai frumoasa. Unul dintre ei este cercetatorul Emil Racovita, primul romn care a ajuns in Antarctica...
Nascut in "dulcele tirg al Iesilor", daruit cu o minte sclipitoare si cu un ascutit simt al aventurii, Emil Racovita se numara, fara indoiala, printre cei mai de seama calatori ai lumii. Minat de cercetarile sale, Racovita a cutreierat Insulele Baleare si Caraibe, America Latina si Europa. Dintre toate "peregrinarile" sale, una singura a ramas in istoria marilor exploratori: expeditia in Antarctica.
In urma cu mai bine de un veac, unui belgian indraznet si rafinat, Adrien de Gerlache, ii incolteste ideea organizarii unei expeditii in Antarctica. Om hotarit, belgianul purcede mai intii la contactarea echipajului, printre ai carui membri se numara: Georges Lecointe, secundul expeditiei, Roald Amundsen, norvegianul care doar peste citiva ani avea sa cucereasca polul Sud, medicul american Frederick Cook (rivalul lui Robert Peary in cucerirea Nordului), polonezii H. Arctowski si A. Dobrowolski, si romnul Emil Racovita.
Racovita, pe atunci foarte tinar, este "racolat" la Paris, unde sustinuse o teza la Sorbona. Referintele elogioase venite din capitala Frantei care il prezinta drept o persoana emerita in domeniul zoologiei atrag atentia lui Arctowski care il recomanda imediat capitanului. Placut impresionat de firea optimista, curajul si umorul sanatos al romnului, de Gerlache il accepta neintirziat, recunoscind in el omul de care are nevoie. Racovita primeste in grija laboratorul fotografic cu aparate ce formau imaginea pe placi de sticla (13 x 18 cm), comandate special pentru expeditie la atelierele cunoscutului Auguste Lumiere, parintele cinematografului. Toti ceilalti au capatat cite un domeniu in care aveau sarcini precise care trebuiau duse la bun sfirsit. Si cum echipa aleasa era formata din oameni destoinici, pe care te puteai baza, mai ramasese doar alegerea si achizitionarea vasului ce urma sa-i poarte spre gheturile antarctice. Pentru 70.000 de franci, Adrien de Gerlache achizitioneaza de la un comerciant de animale polare vasul "Patria", care cintarea 244 de tone, se deplasa cu trei mile/ora si consuma 1,8 tone de carbune pe zi. Corabia era solida, frumoasa si usor de transformat dintr-un vas de vinatoare, intr-unul destinat unei expeditii stiintifice. Si, din moment ce avea sa-si schimbe menirea, nava a fost rebotezata, fiind numita, simplu, "Belgica". Insufletit de gasirea vasului, echipajul continua pregatirile; se intocmesc harti, planuri ale itinerariului si se voteaza devizul de cheltuieli al expeditiei (propus la 270.000 de franci). In sfirsit, incepe incarcarea vaporului. La bord sint aduse toate instrumentele necesare unei bune explorari stiintifice (doua cabane detasabile, corturi, schiuri, sanii, cronometre, busole, compasuri, aparatura de forare daruita de Olanda) si, in sfirsit, cartile care urmau sa alcatuiasca biblioteca ?Belgicai?.
Alegerea alimentelor a fost insa o adevarata problema. Acestea trebuia sa ajunga pentru doi ani si jumatate, sa corespunda gusturilor diverse de pe vas, sa fie ieftine, sa cintareasca putin, sa fie putin voluminoase, si nu in ultimul rind sa fie bogate in calorii, pentru a combate cel mai cumplit frig: cel de la pol! In final, s-au adunat vreo 40 de tone de alimente din care nu lipseau lazile cu taietei, margarina, ceaiul, biscuitii, zaharul, uleiul, orezul, otetul si sarea. Pe deasupra, s-au incarcat 120 tone de carbune, 40 tone antracit (pentru sobe) si apa de baut.
In sfirsit, ?Belgica? e gata de plecare. La 16 august 1897, la ora 10 dimineata, ?Belgica? ridica ancora din portul Anveres, acompaniata de fanfara Regimentului 7 de linie, ce intoneaza cu emotie "La Brabanconne", imnul national al Belgiei. Parintii, sotiile, iubitele echipajului isi fluturau batistele, privind cum semetele catarge ale Belgicai se pierd in departare. Belgica navigheaza pe Atlantic, prin Canalul Minecii, prin Golful Gasconiei, spre sudul Americii Latine. Facind o scurta oprire in Punta Arenas, un oras cu doar 4.500 de suflete. Punta Arenas (podul Arenas), cindva inchisoare, era acum un amalgam de natii, un loc plin de viata si culoare, caruia exploratorii ii vor duce dorul in alba pustietate a Antarcticii.
Ajunsi in Tara de Foc, intilnesc ape agitate, stinci ce pindesc de aproape, ceata si furtuni teribile, asa ca se adapostesc o vreme in golful Hope Harbour. Pleaca din nou, in calmul unei zile periculos de linistite, fara sa aiba habar ca nenorocirea isi facuse deja planul diabolic. Prinsa intr-o noua furtuna, ?Belgica? se lupta din greu sa se mentina pe linia de plutire, dar e nevoie de cineva care sa minuiasca pinzele cu dibacie. Auguste - Karl Wiencke, un tinar de 20 de ani, iese in afara bordului, pentru a lucra mai usor. Un val ucigas il matura carindu-l cu el. Cineva striga: "Om in mareee!" si secundul, Lecointe, se arunca pentru a-l salva. Reuseste dupa multe manevre sa-i prinda mina. Curind insa, din cauza apei inghetate si a violentei furtuni, il scapa, iar Wiencke, cu ochii inca deschisi, sub privirile stupefiate ale camarazilor sai, se pierde pentru totdeauna.
Lecointe, ridicat la bord, plinge si-si fringe miinile ca un copil - nu l-a putut salva. Noaptea e tacuta si grea.
Din fericire, nu mai trece foarte mult si expeditia ajunge la destinatie. Spiritele se insenineaza, si cercetatorii se apuca de treaba. Racovita, care, printre altele, este si descoperitorul balenei cu cioc, studiaza cu atentie imensele mamifere acvatice, constatind ca durata expiratiei difera in functie de marimea balenelor. Pe de alta parte, pinguinii ii rapesc o multime de timp. "De indata ce un pinguin pasea pe teritoriul vecinului, proprietarul, protesta cu vehementa si din vorba in vorba, ajungeau sa se sfadeasca de-a binelea" - noteaza cu umor Racovita, referindu-se la pinguinul arctic care, in cadrul coloniei, isi are peticul sau de teren bine stabilit.
Exploratorilor nu le-a fost dat insa sa se bucure vreme prea indelungata de miracolele tarii zapezilor.
Dupa o inaintare de 90 de mile in banchiza, gheturile au inceput a se aduna in jurul Belgicai, incorsetind-o si amenintind cu o iernare la Pol, inevitabila. Viitorul le apare acum cu chip de funingine, sumbru si infricosator, negru pe intinderile albe. Toate incercarile de a se intoarce spre nord au fost zadarnice, banchiza prefera sa-i tina captivi si isi aduna fortele pentru a reusi. Echipajul, minat de aventura, isi doreste, parca, nemarturisit, sa mai ramina. Si ramine. Incepe o lunga plimbare cu banchiza intr-un zig-zag ludic, intorcindu-se la final, ciudat, de unde plecase.
Toti spera ca lunga iernare va fi un prilej pentru explorari stiintifice, iar capitanul decide inceperea pregatirilor pe ?Belgica?, modestul hotel al expeditiei. Scindurile aduse pentru ridicarea cabanelor sint folosite pentru acoperirea puntii, in vederea amenajarii unui spatiu pentru lucru. Se utilizeaza pentru izolatie pinza impermeabila si carton asfaltat.
In mijlocul vasului este instalata o soba mare, sint sortate alimentele si se verifica echipamentul pentru coborirea la sol: schiuri, sanii si corturi. Pe banchiza se ridica un parapet de zapada imprejurul navei, contra vintului puternic. E adevarat ca munca aceasta sustinuta le pastreaza spiritul viu, dar ii oboseste peste masura. Dupa ceva timp petrecut printre gheturi, "prizonierii banchizei" incep sa-si piarda speranta revenirii acasa. La 17 mai, de ziua Norvegiei, soarele apare pentru ultima data. Urmaresc cu totii, solemn, solul care disparuse de mult si pe care inca il mai vad datorita fenomenului de refractie. Trista iarna polara! O data cu ea, totul se pustieste: pleaca intii focile, apoi pasarile. Viata continua doar sub banchiza si pe ?Belgica?. Traiul pe vas devine din ce in ce mai auster. Se rationalizeaza mincarea; fiecare primeste zilnic o chifla, un biscuit, 150 g margarina, 150 g zahar si ceai. Cei care suporta carnea de foca o duc ceva mai bine, dar acestia sint putini. In asemenea conditii, anemia si scorbutul, mult raspindite in breasla marinarilor, incep sa-si faca aparitia. Vinatoarea, calatoriile stiintifice, cintecele si caricaturile facute de Racovita seara de seara lasa locul deznadejdii si somnului lung, pricinuit de boala. ?Belgica? este acum un spatiu al suferintei si, ca si cum n-ar fi de ajuns, pe la sfirsitul lui mai, gheturile se contorsioneaza si incep sa se sparga cu zgomot, exercitind presiuni enorme asupra firavei nave. Un concert sinistru de trosnituri si mugete infernale, spargindu-se in mii de ecouri, infricoseaza echipajul si asa zguduit de gindul mortii apropiate. Ameteala, tulburarile cardiace, precum si o veche afectiune pulmonara doboara inca un camarad, colegul de cuseta al lui Racovita, Emil Danco, care moare in iunie, inainte de a implini 29 de ani. Evenimentul este cu atit mai straniu, cu cit i se prezisese ca nu se va mai intoarce. Cu moralul la pamint, bunii sai camarazi il inmorminteaza in apele inghetate: "Niciodata nu ne-a fost atit de frig la trup, niciodata asa de rece la inima", plinge gindul lui Racovita asternut pe hirtie.
Vine vara, dar banchiza decide sa-si pastreze prizonierii. Doctor Cook, animat de elanul supravietuitorului, cere capitanului sa inceteze orice activitate stiintifica si sa inceapa lupta pentru eliberare. El stie cel mai bine ca intr-o noua iernare multi si-ar fi pierdut viata, si pentru a doua oara, iarna era deja pe drum. Se hotarasc sa-si croiasca drum taind banchiza cu fierastraiele, pe o portiune de 700 m, pina la mare. Sint imediat alcatuite doua echipe. Una lucreaza ziua, de la 8 la 18 si se compune din de Gerlache, Malaerts (al treilea ofiter), Racovita, van Mirlo, Tollefsen, Johansen, Koren si van Rysselberghe, cealalta asigurind schimbul de noapte de la 19 la 4 dimineata: Lecointe, Amundsen, Arctowski, Cook, Somers si Dufour. Singurul om care ramine este bucatarul Michotte, in a carui sarcina cade si servirea ceaiului de la 5, nelipsit si servit pe banchiza, la adapostul unei barci rasturnate. Racovita, nefiind friguros, poarta un costum de postav gri, destul de gros, si de multe ori isi acopera capul doar cu o bereta. Ceilalti insa apreciaza cum se cuvine atit manusile de provenienta norvegiana, confectionate din par blond de femeie (!), impermeabile si foarte calduroase, cit si costumele captusite cu blana de lup.
Cu putinele unelte de care dispun: doua tirnacoape, sase lopeti, doi pioleti si patru fierastraie pentru gheata, inainteaza cu 40 m pe zi. Sapa zi si noapte, aproape o luna, planul initial este ca ?Belgica? sa inainteze cu spatele, dar asta pune in pericol cirma si elicea. Asa stind lucurile, nava trebuie intoarsa, deci mai au de eliberat circa 600 mp imprejurul ei. Zis si facut! Dupa repetate astupari ale canalului, dupa dinamitari nenumarate, trecind de la deznadejde la speranta, curajul acestor temerari a biruit. La 14 martie, dupa un an petrecut in miezul Antarcticii, ?Belgica? pluteste din nou.
In urma lor, banchiza se face tot mai mica si se topeste sub linia orizontului. Peste doar citeva zile, exploratorii intilnesc din nou Punta Arenas, iar cei de aici le dezvaluie povestiri trasnite, conform carora ?Belgica? devenise o epava sau chiar se scufundase, ducind cu ea, in adincuri, tone de aur, descoperite la Pol. Echipajul afla noutatile petrecute, in timp ce ei se luptau cu banchiza: Marconi descoperise telegraful fara fir, Dreyfus isi consumase afacerea si incepuse razboiul hispano-american.
De Gerlache trimite tatalui sau, la Bruxelles, prima telegrama care ajunge in lumea civilizata, vestindu-le sosirea: "Belgica, Adrien".
La 5 noiembrie 1899, ?Belgica? acosteaza cu mare fala in Europa si, ca si la plecare, oamenii pling de emotie, se intoneaza imnul si se flutura batistele. Academia Belgiei nu intirzie sa emita o medalie comemorativa din aur, in timp ce regele ii numeste cavaleri ai Ordinului Leopold. In cinstea exploratorilor se organizeaza baluri, se tin conferinte, si expeditia ocupa prima pagina a tuturor ziarelor. Mai tirziu este emisa si o colectie de carte, o scriere monumentala in noua volume, despre Antarctica, sub toate aspectele ei stiintifice, la care si-a adus o mare contributie botanistul, zoologul si speologul romn, Emil Racovita.
Oricum, pentru Emil Racovita, Expeditia Belgica a fost doar inceputul. Nemarginita lui dorinta de a afla ce este dincolo de fata imediata a lucrurilor avea sa-l poarte aproape in toate colturile lumii.
Documentarea in vederea realizarii acestui material a inclus si extraordinara carte a profesorului Alexandru Marinescu - "Emil Racovita si Expeditia Belgica".
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona