Cetatea Colt si taina lui Jules Verne
Articol






In zona satului Suseni, la aproape 20 de kilometri de Hateg, se afla un loc ce ar trebui respectat si iubit de toti romanii, dar mai ales de tinerii indragostiti care ajung pe aceste meleaguri. Este vorba de biserica si cetatea Colt.



Plecam din Hateg si trebuie sa ajungem la Riu de Mori, o zona deosebita, ce si–a pastrat puritatea peisajelor si miresmele rustice. Drumul e bun si parca desparte muntele in doua, facind loc calatorului sa–l descopere. Se sfirseste brusc, in dreptul ultimei case din sat. Fata in fata, stau doua monumente pe care am venit sa le vedem: in partea dreapta se inalta, semet si gri, trupul de piatra al minastirii Colt; in partea stinga, agatata parca de un virf de stinca, nevoind sa se prabuseasca, sta, la fel de mindra si semeata, cetatea Colt.

Oamenii nu se sfiesc sa intre in vorba atunci cind intrebam de cetate: "Da, drumul e bun, putin obositor, dar merita!". Ne indeamna sa mergem la cetate, sa vedem cum e construita: tehnica, tencuiala, materialele folosite sint inca necunoscute.

Asa ca pornim la drum. Prin padurea de foioase, drumul te duce cu el. Nu se poate merge cu masina, nefiind vorba de un drum forestier, dar nici nu dureaza mult: 45–50 de minute la urcare. Marcajele sint in stare foarte buna si vizibile. Se pare, totusi, ca nu este un loc atit de retras precum credeam: din loc in loc vedem urmele altor "turisti" – sticle de plastic, pachete de tigari, pungi.

Drumul se largeste pe sub crengile copacilor si, deodata, zarim ruinele cetatii. Nu este nimeni acolo care sa–ti dezvaluie istoricul ei, asa ca ar bine fi sa discutati cu satenii, care se dovedesc a fi iscusiti povestitori. Nici vorba de acoperis, iar din zidurile, cindva semete, au mai ramas citeva bucati, pe care se mai vede tencuiala despre care ni s–a povestit. Cu un plan neregulat, in forma de stea, adaptat reliefului dur pe care a fost inaltata in anul 1280, Colt este cea mai puternica cetate cneziala din Transilvania. Cetatea avea un turn–donjon care corespundea celui ce impodobea biserica cetatii, minastirea Colt; turnul–donjon al cetatii era incalzit de o centrala cu aburi, care functiona cu baligar. In jurul unui turn cu baza patrata, ridicat in secolul al XIV–lea, s–au dispus incinte, incaperi si turnuri pina in secolul al XVI–lea. La piciorul cetatii a fost si o curte medievala, iar pe malul riului inca mai exista citeva resturi arheologice ale acesteia. Ctitorul ei, cneazul Nicolae Cindea, se pare ca s–ar fi dusmanit si s–ar fi luptat toata viata cu fratele lui, Stefan Cindea. Fiul lui Nicolae Cindea este cel care a transformat capela cetatii in biserica ortodoxa. A fost construita pentru lupta si aparare, dar pare, mai degraba, un refugiu romantic. Urmeaza apoi maghiarizarea, cind Hategul depinde de Ungaria. Pentru a–si pastra proprietatile, in anul 1472, cnejii Cindea si–au schimbat numele, devenind grofii Kendeffy. Treptat, nu mai ramine nimic din aceasta familie. Doar ruinele unui castel misterios! Dar detaliile istorice legate de cetate sint mai putin cunoscute decit detaliile romantice care inconjoara locul ce pare desprins dintr–o poveste. Si nu putine sint povestile izvorite din acesti munti. Cele mai multe vorbesc despre creaturi fantastice, vampiri si tot felul de alte fapturi malefice.

Mai este vorba si de o poveste de dragoste, care pare sa inceapa, ca toate povestile, cu eternul "a fost odata ca niciodata...". Ei bine, cetatea Colt isi leaga numele de cel al scriitorului Jules Verne. Acesta este cel care a scris, intre anii 1889 si 1890, romanul "Castelul din Carpati" (numele sub care mai este cunoscuta cetatea), carte ce constituie o exceptie in intreaga sa activitate, fiind o povestire ce are ca eroi principali un personaj feminin si o misterioasa poveste de dragoste. Romanul este mai putin cunoscut astazi, si nu pentru ca nu a fost bine scris. Insa, toate acele inventii descrise acolo, care in vremuri de demult erau fantastice si incitante, astazi nu reusesc sa mai impresioneze prin noutate; este vorba despre electricitate, telefon si altele asemenea, lucruri care, pentru noi, au devenit comune si chiar lipsite de interes.

Scriitor de succes, dar si un barbat atragator, despre Jules Verne se spune ca primea o multime de scrisori de dragoste si biletele parfumate din partea doamnelor a caror admiratie reusise sa o stirneasca. Dintre toate insa, trei femei au reusit sa marcheze profund viata scriitorului: este vorba despre verisoara lui, Caroline, sotia lui, Honorine, si o a treia doamna, personaj misterios, despre care nu se stiu foarte multe detalii. Se pare ca Jules Verne a calatorit in Transilvania, el aflind de existenta fortaretei printr–o cunostinta din Homorod. Rodul acestei calatorii a fost romanul sau, dar si o poveste de dragoste cu o tinara femeie misterioasa din partea locului. Despre cum a inceput idila celor doi nu se stiu detalii. Se pare ca numele tinerei femei era Luiza Teutch.

Perioada anilor 1872–1886 a fost de maxima inspiratie pentru autor, totusi, cei apropiati observau cum acesta se retrage in sine. Chiar si sotia sa marturisea, la un moment dat, ca simte cum sotul ei "ii scapa printre degete". Cine este cea care il fermeca in asa masura pe Jules Verne nu stiu nici macar biografii acestuia. Cert este ca scriitorul isi gaseste refugiul intr–o relatie sentimentala. Tinara era, de fapt, o adolescenta din Transilvania si avea doar 17 ani cind a trait frumoasa poveste de dragoste alaturi de cunoscutul romancier. Acesti ani pe durata caror s–a consumat fulgeratoarea idila sint ocoliti de catre toti biografii lui Jules Verne; se poate ca scriitorul sa fi fost atit de discret incit sa nu lase pe nimeni sa se apropie de corespondenta si notele personale, nu a lasat nici o urma a acestei povesti, in afara de romanul "Castelul din Carpati". Trista povestea de dragoste a romanului se petrece intr–o cetate construita pe un colt de stinca, cetate imaginata de romancier ca fiind mult mai mare si locuita. Aici, in acest castel, un tinar boier ardelean aude vocea iubitei sale, o tinara cintareata napolitana, disparuta in mod tragic cu multi ani in urma; este sigur ca iubita lui este tinuta captiva in castelul al carui proprietar era baronul de Gorj si porneste sa o salveze.

Personajul principal poarta chiar numele de Luiza. Descrierea zonei si numele personajelor nu fac decit sa intareasca ipoteza calatoriei sale in Transilvania. In stilul sau caracteristic, Jules Verne criptografiaza numele locurilor si ale oamenilor; spre exemplu, dealul cu care se invecineaza castelul in roman se numeste Orgall, pe care foarte usor

l–am putea identifica drept Gorgan, un loc cunoscut, linga Vulcan. Invatatorul satului din poveste se numea Hermod, nume care ne duce imediat cu gindul la Homorod, locul de nastere al Luizei. Stapinul satului se numea Koltz si, in mod cert, numele acestuia i–a fost inspirat lui Jules Verne chiar de catre cetatea Colt. Mai mult, linga cetatea Colt se pare ca a existat si o frumoasa si cocheta constructie de lemn, cunoscuta sub numele de "casa vinatorilor". Aici, la poalele cetatii, s–a consumat, probabil, idila dintre romancier si doamna necunoscuta.

Cert este ca a avut in viata sa o femeie misterioasa, pe care el o numea "unica sirena". Despre tinara Luiza se stiu foarte putine lucruri. Se pare ca si–a luat lumea in cap si a fugit de acasa chiar in ziua dinaintea nuntii. Ea este cea care il insoteste pe romancier in calatoriile sale din Transilvania. Multi au sustinut cu inversunare ca, acceptind posibilitatea ca Jules Verne sa fi parasit vreodata Franta, acesta a cunoscut atitea detalii despre Retezat tocmai din povestile Luizei. Totusi, atit de multe detalii nu pot fi aflate decit mergind in locurile despre care povestesti. Nu mai putin adevarat este ca, inainte de a incepe un nou roman, Jules Verne consulta nenumarate manuscrise, documente istorice si harti despre locurile unde urma sa inceapa actiunea povestirii sale.

Cei mai frumosi ani sint pe sfirsite. La interventia parintilor, Luiza se casatoreste cu Gustav Muller, un barbat cu 16 ani mai tinar decit Jules Verne. Cunoscutii si apropiatii sai au vazut schimbarea prin care trecea romancierul. Scriitorul a intrat intr–o perioada neagra si ciudata a vietii lui, din care nu a mai iesit niciodata. Curind moare mama scriitorului, iar mai apoi cel care i–a fost editor, dar si cel mai bun prieten, Pierre–Jules Hetzel; apoi, in urma unui atentat, scriitorul va ramine cu o infirmitate permanenta. Despartirea de cea numita "unica sirena" agraveaza iremediabil starea lui Jules Verne.

Ne intoarcem insa la realitatea din fata noastra, la Cetatea Colt. Oamenii sint putini prin sat, este duminica si toti sint la slujba. Dinspre biserica se aud clar, pina jos la noi, glasurile preotilor ce slujesc. Urcam treptele si, de o parte si de alta a scarii, sint dalii pitice, albe, rosii, galbene, toate stralucitoare in bataia soarelui. Ajungem la biserica. Se pare ca tehnica nu a lasat neatins acest colt de rai: deasupra intrarii sint difuzoare uriase si o instalatie de aer conditionat, dar cind deschidem usa bisericii, sintem deja

intr–o alta lume: aerul este plin de mirosul de tamiie, nu se aud decit murmurul rugaciunilor si vocile preotilor. Nu indraznim sa tulburam cu nimic atmosfera, asa ca doar privim in jurul nostru. Se pare ca aceasta biserica este unul dintre cele mai vechi asezaminte monahale din tara, datind din secolul al XIV–lea. De fapt, istoria si misterul ce inconjoara cetatea se rasfring si asupra bisericii in care tocmai am pasit. Cneazul de Hateg, Nicolae Cindea, cel care a construit in anul 1280 cetatea de pe cealalta parte a muntelui, supranumita si "Castelul din Carpati", a ctitorit si minastirea Colt in anul 1310. Inca de la inceputurile sale, biserica a fost ortodoxa. Viata monahala a existat aici de la construirea bisericii, aceasta avind si o particularitate: deasupra altarului, in turnul–donjon, se afla doua camere, unde erau chiliile calugarilor de odinioara. Cine o vede pentru prima data recunoaste stilul caracteristic bisericilor din zona: turn inalt de piatra, cu acoperis piramidal si contraforturi. Pictura interioara isi etaleaza vechimea inca de cind intri in biserica. Se pare ca a fost realizata la patru decenii dupa ridicarea constructiei, adica prin 1350. Cel care i–a impodobit atit de frumos peretii este pictorul Stefan, acelasi care a pictat si bisericile din Ostrov si Densus. Dar tencuiala bisericii este misterioasa, tainice retete de fresca, facuta din coaja de molid, muguri de brad, flori de cimp si paie, amestecate cu simburi de mar si de cires de padure. Chipuri abia zarite ale sfintilor pictati peste aceasta tencuiala imprastie miresme in aerul din jur.

Dupa anul 1870, atit manastirea, cit si castelul au fost parasite, din cauza maghiarizarii familiilor nobiliare din zona si a incercarii de trecere a acestora la catolicism sub presiunea Budapestei. Bisericile insa au ramas ortodoxe. In anul 1994, biserica a fost "redescoperita" de catre ieromonahul–parinte Calinic Teslevici, venit din judetul Arad. Starea de degradare a bisericii era insa destul de avansata, din vechea minastire mai existau doar turla si altarul; pictura, pastrata pe alocuri, era distrusa, peretii prabusiti; in naos nu era decit o groapa de gunoi, iar in altar isi gasisera adapost caprele ciobanilor. Multi sateni isi facusera temeliile caselor din pietrele zidurilor bisericii. Prin efortul satenilor si al oamenilor bisericii, minastirea a revenit la viata. Aici se tin slujbele, de cele mai multe ori in aer liber. Dar chiar si asa, platoul ce inconjoara locasul se dovedeste a fi neincapator.

Localnicii spun ca, uneori, zgomote ciudate si inexplicabile rasuna dintre ruinele donjonului cetatii; poate chiar fantoma cneazului Cindea mai bintuie aceste locuri, neputindu–se desparti de ele.

Sub zidurile cetatii Colt nu s–au dat batalii care sa schimbe cursul istoriei; s–au dat insa adevarate lupte intre destine, care au schimbat cursul vietii unor oameni. Este o poveste de dragoste care se sfirseste in cea mai intunecata penumbra. Romanul scris de Jules Verne a fost singura sansa de a afla detalii; ca si cum, desi toata viata a incercat sa evite curiozitati si rautati, cei doi vor ca lumea sa afle povestea unei iubiri disperate.



Cai de acces

DN 68 pe ruta Hateg – Caransebes, apoi Drumul Comunal 65

Drumul Judetean 686, pe ruta Sintamaria Orlea – Riu de Mori



Posibilitati de cazare

Hotel Baron Kendeffy, Sintamarie Orlea

Tel.: 0254/777768



Text&foto: Cristina Dumitru
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona