Marginea si secretul ceramicii negre
Articol






Text & foto: Marcella DrAgan



Plecaseram spre casele oamenilor in prag de sarbatoare, atunci cind se spune ca sufletul e mai deschis la vorba, caci voiam sa aflam un secret. Dar, probabil, stiti zicala aceea cu socoteala de acasa care nu se potriveste cu cea din tirg. Am socotit bine ca vom afla un secret, dar nu am calculat si care anume.



Comuna Marginea se intinde undeva intre dealurile Bucovinei, la rascruce de drumuri ce leaga orase si minastiri unele de altele. Aici incercam sa aflam secretul ceramicii negre care a facut celebra localitatea. Porneam dinspre Transilvania catre est, spre Marginea, cu speranta in inimi ca vom putea trece cele trei dealuri care ne stateau in cale, Pasul Mestecanis cu ai sai 1.096 de metri, Pasul Trei Movile pe la 1.040 metri altitudine si Pasul Ciumirna, cu 1.100 de metri inaltime, in virful caruia se afla un monument sub forma unei palme, dedicat constructorilor de drumuri, de unde si numele sub care este cunoscuta in zona trecatoarea, Pasul Palma. Peisajul mirific de iarna devenise, pe virfuri, un pic singuratic si sinistru, caci, pe acolo, rar se incumeta sa treaca vreo masina prin nameti precum cei care ne inconjurau, iar ideea de a ramine inzapeziti prin acele paduri nu era deloc linistitoare. Ajungem insa cu bine la Marginea, care ne primeste cu un ulcior si un blid imense, asezate linga semnul care ne anunta ca sintem oficial in localitate.

De acolo incercam sa identificam putinele repere pe care le avem pentru a–l gasi pe unul dintre mesterii olari care sa ne impartaseasca din tainele acestei indeletniciri. Il gasim undeva pe partea stinga, cum vii dinspre Sucevita, la un atelier situat intr–o curte mare, inchisa de cladiri, care adapostesc magazinele de desfacere a produselor realizate aici. Nu apucam sa intram in curte si sintem preluati de o doamna care devine pe loc ghid si ne conduce prin diferite incaperi, pina ajungem in fata atelierului. Caldura care ne inconjoara contrasteaza puternic cu frigul de afara, iar lumina care domneste in incaperea imensa pare nelalocul ei in imaginea pe care ne–o creaseram in minte despre aceste ateliere. E drept ca si noi ne asteptam la o cascioara veche, jumatate in pamint, cu lut pe jos si ferestre mici, in care un batrinel girbovit sa invirteasca in tacere roata pentru a crea diferitele recipiente. Poate ca asa a fost in trecut, cu secole in urma, pe la inceputurile acestui mestesug pe meleagurile sucevene, insa de atunci a trecut vremea, s–au schimbat orinduiri, au venit lucruri noi. Desigur, roata e inca invirtita cu piciorul si omul tot mai sta aplecat asupra ei cu miinile invelite in lut, nu au aparut tot felul de masinarii complicate care sa scoata ulcioare si farfurii, dovada ca munca mergea normal chiar daca Marginea si alte citeva sate nu aveau curent electric din cauza unor probleme aparute la linia de alimentare. Cu toate acestea, atelierele de acum, pastrind inca farmecul popular, sint unele care sa permita o buna desfasurare a treburilor, cu spatii mari de depozitare a ceramicii deja facute in forme, cu sobe puternice care sa dea caldura necesara uscarii lutului si locuri potrivite celor ce muncesc aici, precum cei doi mesteri care erau in atelier si care

ne–au raspuns la salut si si–au continuat munca linistiti.

Aflam de la doamna care ne primise ca atelierul este deschis publicului si ca turistii vin aici sa vada metoda traditionala prin care ia nastere ceramica neagra de Marginea. Asa ca puteam sa intrebam cam tot ce ne trece prin cap, de la cum se face ceramica, de ce e neagra, cit de greu e mestesugul sau multe altele, caci ni se va raspunde. Ne apropiem incet de mesterul atent la movila lui de lut care isi schimba forma pe masura ce se invirteste frenetic. Din miinile lui ieseau, cu o viteza care ni se parea incredibila, mici suporturi de oua, care semanau leit unele cu altele. La un alt punct de lucru, un mester mai tinar facea, cu aceeasi usurinta, vaze de diferite forme si marimi, avind ca singur ajutor un bat intins, care sa ii marcheze inaltimea vaselor.

Curiozitatea invinge sfiala noastra de a nu deranja si a nu opri acele miini din munca lor maiastra. Din vorba in vorba, nici gind ca miinile sa se opreasca in timp ce buzele raspundeau molcom la intrebari, aflam ca cei doi frati ai familiei Magopat, la care traseseram noi, impreuna cu un var, au pus bazele atelierului in care ne aflam si care acum aduna vreo 12 mesteri. Li s–a parut normal sa faca acest lucru, pentru ca vechea cooperativa a fost facuta pe pamintul lor, in curtea casei tatalui, asa ca, odata cu venirea capitalismului, au pus mina de la mina, au luat cladirile si au deschis atelierul. Daca la vremea acelor inceputuri in sat mai erau olari, acum timpul a mai rarit dintre ei. Desi nu prea numerosi, interesul pentru olarit, la douazeci si ceva de ani, este totusi un semn bun

intr–o lume in care mirajul vilelor si al masinilor scumpe indeparteaza tinerii tot mai mult de obiceiurile stramosesti. Astazi, cei din familia Magopat fac parte din categoria celor batrini, iar cealalta familie din sat care mai face ceramica, mai mult pentru ei decit pentru comert, sint apropiati ca ani.

Si din insiruirea de vorbe care formeaza raspunsul la intrebarile noastre incepem sa intelegem adevaratul secret al ceramicii negre din Marginea. Nu este culoarea, asa cum credeam noi cind am pornit sa dezvaluim lumii minunea innegririi lutului, caci acesta din urma, chiar negru sa fie, odata bagat la cuptor cu o ardere normala, tot rosu o sa iasa. In tinguirea olarului ca se duc vechii mesteri si ca iau cu ei obiceiul in pamint si in plingerea lui ca ii lipsesc ucenicii care sa duca mai departe traditia se ascunde adevarul. Si noi

ne–am intristat, gindindu–ne ca, odata cu moartea batrinilor, moare si ceramica din Marginea, insa, cumparind atelierul ridicat pe pamintul parintesc, omul care imi sta in fata, alaturi de fratele si varul sau, acum plecati cu marfa prin tara, au dat o mica sansa ceramicii negre din Marginea. Oprind cladirile cooperativei din a fi transformate in una din puzderia de consignatii atit de la moda la inceputul anilor a90 si oferind un loc de munca pentru o mina de oameni care traiesc prin prisma lucrarii ceramicii, cei trei au dat o alta viata lutului negru. Nu doar pe cea a formei care apare pe roata, ci si pe cea a sperantei aparitiei de tineri care sa doreasca sa participe la continuarea artei olaritului, cu toate greutatile si frumusetile ei. Explicatia tehnica a colorarii nu mai este chiar atit de importanta, pe cit de atractiv pare un periplu pentru vederea intregului atelier unde lutul capata culoare, renume, viata, dar, mai presus de toate, viitor. Asa cum ne asteptam, olarii si–au deschis sufletele si si–au revelat secretul, au salvat ceramica neagra din Marginea.



Marginea

Localitatea este situata la intersectia a doua artere rutiere importante, prima, cea de–a lungul liniei de contact munte–podis, si anume DN 2E, intre comuna Putna si orasul Gura Humorului, iar cea de a doua care trece peste Obcina Mare, DN 17A, intre municipiile Radauti si Cimpulung Moldovenesc, peste Pasul Ciumirna. Distantele fata de localitatile mai mari sint urmatoarele: opt kilometri de Radauti, 15 kilometri de Solca si 48 de kilometri pina in municipiul Suceava. Despre denumire exista doua variante, fie ca se trage de la faptul ca localitatea este situata la marginea padurii, fie ca numele ar fi de natura politica, respectiv granita sau hotar de tara.





Scurt istoric

Ceramica neagra produsa aici dateaza din neolitic, fiind identificata atit in cadrul culturii Horodistea – Floresti, cit si La Tene, aceasta reprezentind perioada de inflorire a ceramicii negre geto–dacice. In secolele XII–XV, domeniul cunoaste o puternica dezvoltare, mai ales in nordul Moldovei, unde centrul din Marginea a ramas cel mai renumit din tara noastra, producind olarie neagra exact prin aceeasi tehnica preistorica de ardere inabusita si de ornamente prin lustruirea cu ajutorul unei pietre de riu sau cremene.

Lutul se ia de la marginea satului sau din alte judete unde se gaseste mai mult, iar odata adus este framintat bine cu apa si se incepe modelarea la roata. Vasul, odata terminat, este lasat la zvintat vreo doua–trei zile, dupa care se decoreaza si iar se lasa la uscat, de data aceasta vreo doua sau trei saptamini. Trebuie sa fie foarte bine uscat ca sa poate fi finisat si lustruit, operatiune urmata de cea de ardere.

Dupa o ardere oxidanta, adica normala, in timpul careia vasele devin rosii, se introduc in foc lemne de brad si molid numite "fachii", dupa care toate gurile de incarcare si descarcare ale cuptorului se astupa. Se produce astfel o ardere inabusita sau reducatoare, care dureaza circa zece ore si in care oxidul de carbon sau fumul penetreaza peretii vasului, in timp ce acesta se raceste, determinind culoarea neagra in diverse nuante, de la cenusiu la negru intens, in functie de citiva factori, cum sint distanta de la focarul cuptorului sau calitatile materialului folosit pe post de combustibil.

In ceea ce priveste ornamentarea, sint si acum folosite doua tehnici: impresiunea si lustruirea. Impresiunea se realizeaza printr–o rotita care se aplica pe vasul proaspat si care lasa un sir de linii frinte sau de romburi, denumit zamt, iar pentru lustruire se foloseste piatra de riu.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona