Lazarea, vechiul castel al contilor Lazar
Articol









Text&foto: Cristina Dumitru



O veche asezare a depresiunii Gurghiului, situata la aproximativ cinci kilometri de Gheorgheni, ne cheama sa–i descoperim bogatiile.



Drumul serpuieste in fata noastra si nu vedem decit un petic de sosea cenusie; de o parte si de alta, totul este in ceata, de parca am merge printre nori.

Ne indreptam catre Lazarea, unde se afla un frumos castel, de prea putini cunoscut, desi este una dintre cele mai impunatoare resedinte nobiliare din Ardeal.

Ajunsi in localitate, nu gasim indicatoare care sa ne conduca spre castel. Incercam sa aflam de la putinii oameni de pe strada care este drumul si, in cele din urma, gasim raspunsul. Mergem pe o straduta ce coteste la dreapta din drumul principal. Case mici si cochete, majoritatea cu pomi fructiferi in curti. Si, in momentul in care se termina sirul de case, in fata noastra apare castelul. Cumva, parca toata ceata incepea sa se risipeasca si sa se retraga spre virful dealului. Situat la poalele acestuia, la altitudinea de 770 metri, castelul ne intimpina cu ziduri inalte, galbene, ce pareau si mai stralucitoare in lumina soarelui de dimineata. Pare impunator, dar si prietenos, in acelasi timp. Poate pentru ca pe inaltele sale creneluri zarim modele florale, in culori vii, extraordinar de frumoase si de clare. Portile castelului sint inchise si chiar ne gindim cu teama ca poate nu va fi nimeni sa ne deschida. Din fericire, pina sa pasim pe pragul de la intrare, o doamna ne deschide zimbitoare portile masive, de lemn innegrit de vreme. Si, deodata, sintem in curtea castelului, sub o uriasa poarta ce se da spre interiorul spatiului delimitat de ziduri. Intrarea si vizitarea castelului costa 6 lei de persoana. Si pentru ca doamna ce

ne–a deschis portile pare incintata sa primeasca vizitatori, punem citeva intrebari despre istoricul acestui castel, despre care nu stiam nimic inainte de a–l vedea insemnat pe harta, ceea ce ne–a si stirnit dorinta de a–l vedea. Si astfel aflam citeva detalii interesante despre tumultuoasa istorie a acestor locuri. Nobilii au venit si au plecat dintre zidurile lui, si nu putini au fost aceia care au incercat sa innoade firul vietii la castel ca in zilele lui de glorie. Ne arata cu mindrie inscriptia cu litere gotice din turnul de la intrare, deasupra capetelor noastre: Cristus Maria 1532 Anno Domini. Este anul in care, pe locul unor constructii mai vechi, se va ridica ceea ce avea sa devina un stralucit conac si, mai apoi, un impunator castel. Este si anul in care este imprejmuit cu un zid de piatra. Se pare ca cel mai vechi turn de locuit al castelului dateaza din anul 1450. Turnul de piatra era inconjurat de un gard de lemn, pentru a fi protejate locuintele situate in partea de nord a cetatii.

Castelul a fost ridicat ca resedinta a familiei Lazar, dar si ca simbol al pozitiei sociale a acesteia. Familia Lazar este una dintre cele mai importante si mai vechi familii de nobili catolici din secuime. Si soarta conacului si, mai apoi, a castelului renascentist care

i–a luat locul este strins legata de cea a familiei.

Aflam si o scurta genealogie a familiei: numele familiei, Lazar, apare pentru prima data in Ciuc,

intr–un document din anul 1406. Primul membru al acesteia care foloseste cognomenul "Lazarea", in 1482, este Andrei Lazar. Se pare ca din timpul acestuia dateaza conacul recent descoperit sub corpul din partea de nord–vest a castelului. Nobilul Andrei Lazar are doi fii, pe Stefan si Ioan. Ei sint cei care ridica, in 1532, cladirea portii. Si, din acest moment, intreaga istorie, atit a familiei Lazar, cit si a frumosului lor castel, incepe sa fie din ce in ce mai zbuciumata si mai interesanta.

Stefan va deveni jude al scaunelor Ciuc, Gheorgheni si Casin, iar mai tirziu devine supus regelui Ferdinand, motiv pentru care va fi executat de Stefan Majlad, in anul 1536.

Ioan este cel care va activa in slujba regelui Ioan Zapolya si care il va primi ca oaspete la castel pe domnitorul moldovean Petru Rares. Tot el lasa castelul, prin testament, celor doi fii ai sai, Stefan si Mihai.

Stefan al II–lea este cel care va avea o fiica, Drusiana, si care va fi mama principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, si a guvernatorului Stefan Bethlen.

Apoi generatiile incep sa se succeada si sa insufleteasca viata la castel. Nobili ce si–au petrecut copilaria in uriasa curte a impunatoarei cladiri, nobili care au plecat si au revenit aici, de cele mai multe ori in vremuri de restriste. Castelul ii vedea pe toti pornind pe drumul lor in viata, tineri si increzatori si trecind apoi pe sub poarta–i imensa si primitoare in vremuri grele, de tradare si razboi. Tot in aceasta perioada, castelul isi capata forma sa finala, pe bastionul din stinga portii gasindu–se inscriptia cu anul 1632.

Castelul ii este loc de refugiu timp de aproape un an, in 1658, si domnitorului Mihnea Voda, domnitor al Munteniei si aliat al principelui Gheorghe II Rakoczi, dar fugar in fata turcilor. Ani mai tirziu, Francisc al VI–lea Lazar va avea o soarta zbuciumata, care se va rasfringe si asupra zidurilor castelului din Lazarea. Initial supus al Habsburgilor ca jude suprem al Ciucului, obtine, in 1702, diploma de conte si continua sa construiasca pe domeniul castelului. Insa, evenimentele iau o alta turnura si contele Francisc al VI–lea Lazar devine sustinator al revolutiei conduse de catre Francisc al II–lea Rakoczi. Dar este nevoit sa se refugieze in Moldova. Si castelul care oferise atitor nobili adapost, ramine fara aparare in fata trupelor imperiale. Este devastat si incendiat in 1706 si 1707, zidurile si planseurile cladirii s–au prabusit si castelul a devenit de nelocuit. Dupa ce ultimul sau proprietar, Francisc al VI–lea Lazar, este reabilitat si redobindeste increderea casei imperiale Habsburgice, castelul redevine resedinta judelui regal, in 1736. Este perioada cind se ridica un nou corp rezidential, lipit de zidul estic al incintei, numit ulterior "Casa Doamnei". A primit functiile vechiului conac, impreuna cu o infatisare baroca si mai apoi, desenele vizibile si astazi. Zilele ce au urmat au fost ceva mai triste pentru frumosul castel de la poalele dealului. In 1748 este din nou incendiat, insa apoi nu mai au loc importante lucrari de reconstructie, cladirea pierzindu–si treptat rolul rezidential. In anul 1773, castelul este impartit intre cei trei membri ai familiei; situatia a persistat astfel pina la jumatatea secolului al XIX–lea. Doar o mica parte a cladirilor a mai fost locuita si castelul a inceput sa se deterioreze incet–incet. Sint incepute si citeva lucrari timide de restaurare, la Sala Cavalerilor, Bastionul Berzelor, Casa Doamnei, totul facindu–se, bineinteles, cu fonduri din ce in ce mai limitate.

Ca si arhitectura, constructia isi arata fara sovaiala influenta renascentista. In partea de sud zidurile sint infrumusetate cu o eleganta cornisa crenelata si pictata. Stilul italian este vizibil si la cele trei bastioane din colturi, care poarta inscriptii si fresce cu blazoane si care au o forma rectangulara regulata. Cel de–al patrulea bastion este construit cu sapte laturi, fiind, intr–adevar special. Pe latura sudica, in centru, se afla bastionul de poarta, ai carui pereti sint bogat impodobiti, in cel mai evident stil renascentist, urmele picturilor murale decorative fiind vizibile si astazi.

Dupa explicatiile de rigoare asupra datelor istorice cunoscute despre castel, doamna ne da cheile si ne invita sa vizitam resedinta nobiliara. Incintati ca avem acum cheile castelului ce se inalta in fata ochilor nostri, strabatem curtea in panta si emotionati deschidem usile acestuia.

Intram intr–o sala impunatoare, cu scaune ce au modele diferite gravate pe speteaza inalta. Aprindem toate luminile si parca sintem intr–o sala ce asteapta cavalerii sa vina de la vinatoare, din padurile ce acopera dealurile din jur. Vocile noastre au un ecou ciudat. Descoperim o usa ce duce la etaj. Pornim intr–acolo cu totii. In cite o camera, zarim frumoase sobe de teracota, cu modele si culori neasteptate. Si tot astfel, aprindem lumini, descoperim alte usi, fiecare ducind catre un etaj superior al castelului. Asa cum ne povestise si gazda noastra de la castel, aici este locul unora dintre cele mai importante tabere de creatie, expozitii temporare ale artistilor plastici si populari. Cei mai multi participanti decid sa lase o amintire a trecerii lor pe aici si doneaza citeva creatii personale expozitiei permanent deschise la castel. Cel mai mult m–au impresionat lucrarile artistilor populari. Adevarate bijuterii crosetate cu iglita, in modele si culori greu de descris. Cornuri de animale, cu diverse intrebuintari in trecut, erau acum frumos impodobite, cu adevarate dantelarii in os. Treceam de la o vitrina la alta, nestiind ce sa admiram mai intii. In cele din urma, ajungem si intr–o camera mobilata traditional, cu dulapuri, scaune si mese frumos pictate, manual. Intreaga incapere era impodobita cu tesaturi si dantelarii albe si rosii. Parea ca sintem intr–un muzeu, care insa era cu totul diferit de alte muzee prin care trecusem: singuri ne deschideam usile si descopeream noi incaperi, aprindeam luminile si, doar pentru o clipa, eram stapinii unui castel cum numai in vise reusesti sa vezi, uneori. Faima castelului in calitate de centru cultural a depasit granitele tarii si zarim expuse opere de arta ale unor artisti din Japonia, China, Belgia.

In cele din urma ajungem si la ultimul etaj, care era, de fapt, o terasa in aer liber a castelului. Deasupra noastra mai era un pod, locuit de stoluri de porumbei, pe care am considerat ca–i mai bine sa nu–i deranjam. Oricum, privelistea ce se oferea cu atita dezinvoltura ochilor nostri era de neimaginat. Zaream intreaga curte a castelului, cu bucataria, cuptorul, cazarma, fintina, atelierul de fierarie, grajdurile si locuintele personalului si zidurile semete. In partea din spate a castelului, dealul cu padurea lui de brazi albi. Citeva acoperisuri ale caselor din sat erau semnul ca nu sintem singuri in aceasta lume, ce parea din alte vremuri si in care patrunseseram dupa ce portile castelului ni s–au deschis in fata. Undeva departe se zarea, inalt si alb, turnul bisericii din sat. Totul era doar liniste, linistea unui inceput de zi si, parca, de viata.

Cum sa te desprinzi de aceste locuri fara sa iti promiti ca vei reveni? Este un loc ce devine unic in fiecare anotimp, care se descopera altfel fiecarui turist in parte. Facem cit mai multe fotografii, incercind cumva sa luam cu noi nu numai imagini, ci si sentimente ce ni le pune in suflet castelul.

La parterul castelului exista si un mic loc, frumos amenajat, unde se poate servi un suc rece si mai poti ramine cu prietenii la o discutie despre ceea ce ti–a fost dat sa vezi. Acum insa este inchis si ne grabim catre iesire. Nu inainte de a urca pe scara ce ne duce mai aproape de zidurile crenelate si pictate, care ne–au intimpinat la sosire. Toate bastioanele au guri de tragere la parter si la etajul al doilea, iar pe console se gasesc guri de pacura. In ciuda dotarilor militare, cetatea nu a avut importanta strategica, rolul ei fiind acela de resedinta.

Spre surprinderea noastra, aici, aproape de iesire, descoperim un minimuzeu de stiinte naturale. Intreaga fauna este reprezentata in mica incapere. Exponatele sint ingrijite si foarte bine conservate, in ipostaze ce te fac sa tresari, uneori, asteptind o miscare sau un filfiit de aripi. Descoperim aici, impaiati si uriasi, soimi, intocmai ca aceia pe care i–am zarit de nenumarate ori in timpul calatoriilor noastre in aceasta zona. Pasari mari, de prada, pasari mici si frumos colorate, mistreti uriasi si pisici salbatice, pe toate veti avea ocazia sa le vedeti aici, la castel.

Aceasta este cea mai importanta mostenire a localitatii: castelul. Si inchei cu spusele istoricului Orban Balasz: "...acolo, la picioarele muntelui, se afla vechiul castel al contilor Lazar, cu turnurile sale capricioase, cu zidurile sale crenelate..."

Acolo el va asteapta sa–l vizitati, sa–i pasiti in camere si sa–i descifrati istoria.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona