Malaiesti – Omu: Un traseu pentru cunoscatori
Articol









Text&foto: Catalin Munteanu



Cel mai recomandat traseu, pentru acest sezon, spre Vf. Omu, care iti solicita cunostintele si rezistenta, porneste din Busteni, trece prin Gura Diham, ajungind la noua cabana Diham, de unde coboara in locul numit Sapte Izvoare, pentru a urca incet si monoton la cabana Malaiesti, prin Valea Glajeriei si partea inferioara a Vaii Malaiesti.



De aici porneste spre imensele circuri glaciare ale Malaiestilor, trecind pe sub Brina Caprelor si Turnul Malaiesti, ajungind la baza Hornului Mare al Malaiestilor. Urcusul pieptis al hornului ne scoate pe creasta, de unde ajungem relativ repede la Vf. Omu. Acest traseu este, intr–adevar, cel mai bun pentru a ajunge pe virf, exceptind mijloacele de transport pe cablu, dar trebuie sa fiti constienti tot timpul ca este destinat numai celor bine pregatiti si echipati, care cunosc bine zona.



Busteni – Poiana Izvoarelor – Tache Ionescu – Malaiesti

Marcajul spre Poiana Izvoarelor (banda rosie) incepe din gara Busteni si ne conduce pe drumul Busteni – Gura Diham, drum cu un trafic destul de mare, deoarece cabana de aici are o mare cautare in rindul persoanelor dornice de sfirsituri de saptamina in zone montane. Incalziti de razele soarelui, depasim acest loc care, de mult, nu mai este frecventat de adevaratii montaniarzi. Drumul se opreste brusc in fata cabanei, lasind loc potecilor montane. Panta din spatele cabanei este inceputul comun al traseelor spre cabanele Diham si Poiana Izvoarelor. Nu sint deloc putini cei care au refuzat ocazia de a ajunge in locuri mai inalte, din cauza acestei pante care porneste abrupt spre coasta muntelui. Dupa aproximativ 15 minute ajungem la prima bifurcatie din drumul nostru. Spre dreapta se continua traseul marcat cu triunghi albastru care, intr–o ora–doua (depinde de puterile fiecaruia) ne duce la cabana Diham. Noi alegem al doilea traseu, cel spre stinga si, intr–o ora, ajungem la cabana Poiana Izvoarelor. Pina aici zapada nu a fost mare, poate pe alocuri sa fi avut maximum o jumatate de metru, dar de aici stratul de omat incepe sa capete consistenta, ajungind chiar la un metru pe alocuri. Grosimea zapezii, in general, se masoara pe poteca, in locuri drepte, deoarece pe fire de vai sau in gropi se poate aduna mult mai multa zapada.

Cerul este in continuare senin si vremea calda. In fata noastra sint urme, asa ca ne este relativ usor sa inaintam. Distanta dintre Poiana Izvoarelor si Poiana Pichetul Rosu o parcurgem in 10–15 minute. Aici ne gasim la intersectia a trei trasee: Caminul Alpin (Busteni) – Poiana Costilei – Pichetul Rosu (marcaj triunghi rosu), La sipote (intre Predeal si Piriul Rece) – Poiana Frasinetului – Diham – Pichetul Rosu (marcaj punct rosu) si traseul pe care am venit noi din Busteni. Stilpul indicator prezent la aceasta intersectie ne avertizeaza ca traseul pe care vrem sa–l urmam nu este recomandat pe timpul iernii (Pichetul Rosu – Malaiesti, traseul mai poarta numele de Tache Ionescu). Acest traseu este continuarea traseului care ajunge aici pornind de la Caminul Alpin.

Am parcurs de nenumarate ori acest traseu si stiam care sint zonele cu pericol si care ar putea fi pericolul in sine. Doar avantajul dat de vreme ne–a facut sa alegem aceasta varianta mai scurta si mai usoara, doar pentru ca se urca pe curba de nivel, avind doar doua pante ceva mai accentuate. Altfel, am fi ales siguranta Vaii Glajeriei, traseu care coboara de la Cabana Diham in locul numit Sapte Izvoare si urmeaza cursul vaii amintite anterior. Acest traseu este recomandat iarna si, cu toate ca solicita din partea turistilor un efort mai mare, este foarte sigur, deoarece nu prezinta zone expuse sau cu pericol de avalansa. Traseul este marcat cu cruce albastra intre Diham si 7 Izvoare, iar de aici continuam pe traseul marcat cu banda albastra, care vine din Risnov, pe la uzina electrica.

Zapada relativ mica si vremea calda ne–au ajutat sa inaintam repede. Prima ora se merge prin padure, unde avem o singura panta abrupta, totusi lipsita de orice pericol. Dupa aceasta panta ajungem in locul numit La Prepeleac, loc din care incepe traseul ce urca spre Brina Caprelor, brina ce apartine Bucsoiului Mare. Dupa zece minute ajungem in prima zona expusa a traseului, pe care o traversam cu grija si fara probleme. Mai urmeaza citeva astfel de zone, dar fara probleme tehnice mari. Pentru una singura am fost nevoiti sa folosim cordelina ca mijloc de asigurare. Dupa 30 de minute urcam si a doua panta mai abrupta a traseului si trecem cu bine de zonele expuse. Faptul ca acest traseu este interzis pe timp de iarna devine evident in momentul in care vedem crucile care indica faptul ca pe aici au fost multe accidente.

Pe aproape toata lungimea traseului avem in dreapta noastra masivul Postavarul, pe care putem sa–l privim

dintr–un unghi care ii scoate in evidenta frumusetea. In general, pe acest traseu peisajul este foarte atractiv, datorita faptului ca vederea din partea dreapta a potecii nu este acoperita de alti munti ai Bucegiului, ci doar pe alocuri de padurea de conifere care se inalta din vai. In rest putem vedea toata intinderea dintre Bucegi si Postavarul.

Dupa ce trecem de zona expusa a traseului ne apare in fata si cabana Malaiesti, la care ajungem dupa o coborire prin padure, pe care o facem cu atentie, deoarece sint citeva zone stincoase, in aproximativ 30 de minute. In usa cabanei ne asteapta cabanierul care ne ureaza bun–venit si salvamontul de serviciu, care ne mustra pentru faptul ca am ales traseul Tache Ionescu pentru a ajunge acolo. Ne scuzam si explicam de ce am facut aceasta alegere.

La cabana Malaiesti, cabana care anul acesta a reintrat in functiune, gasim ceai cald si camere destul de incalzite. Preturile sint destul de ridicate, dar acest fapt este normal datorita amplasarii sale – aici nu se poate ajunge decit pe jos sau cu elicopterul.

In seara in care am ajuns noi, cabana era aproape plina de montaniarzi echipati pina in dinti si speram ca dimineata sa nu fim singurii care plecam spre virf. Peste noapte cerul a fost perfect senin si a fost ger. Exact asta si voiam – zapada tare si inghetata, care sa nu se lase sub noi, ingreunindu–ne drumul. Ne trezim la 7 si jumatate, ne facem rucsacurile si mincam. Aproape de ora 9 plecam spre virf. Cabanierul ne ureaza succes si drum bun. Facem o poza cabanei si ne pironim privirea catre hornul care se inalta mindru la maximum doi kilometri de noi, totusi cu mai bine de 500 de metri mai sus decit cabana Malaiesti. Poteca marcata, din care iarna se vad doar citiva stilpi metalici, urca usor pe firul vaii. Noi alegem sa urcam pe curba de nivel pe partea dreapta in sensul de urcare, fara a urma poteca. Daca zapada ar fi mare, ar fi pericol de avalansa, pentru ca ne aflam chiar sub inaltii pereti stincosi ai muntelui Padina Crucii, daca ar fi ceata am putea rataci drumul, dar in conditiile date este cel mai bun drum.

Ascensiunea nu este foarte obositoare si luam altitudine repede. Intr–una dintre multele si scurtele pauze pe care le facem ne uitam in urma la cabana. In fata ei au inceput sa apara montaniarzii, bine echipati si foarte sfatosi. In aproximativ doua ore ajungem la baza Hornului Mare, fara absolut nici o problema si cu chef sporit de urcus, doar pofta vine mincind. Pina aici am lasat in urma Turnul Malaiesti, cu frumoasele sale trasee de alpinism, Brina Caprelor – unul dintre cele mai frumoase trasee ale Bucegiului, care pleaca de la cabana Malaiesti si, urcind prin dreapta din prima caldare glaciara a Malaiestiului, iese pe creasta Bucsoiului Mare, care ne duce pina la Vf. Omu. Acest traseu este dificil si vara pe timp frumos, iarna fiind un traseu care se parcurge majoritar in traversari pe brine de maximum doi metri, acoperite de zapada si gheata, deasupra unui perete de citeva sute de metri – deci atentie. Baza hornului se afla la altitudinea aproximativa de 2.100–2.200 metri, iar iesirea din horn pe creasta este situata la 2.315 metri, deci hornul nu are mai mult de 200 de metri diferenta de nivel si doar in doua locuri este cu putin mai larg de 10 metri, majoritar fiind intre sase si opt metri. Acest lucru ne face sa ne simtim in siguranta cu toate ca urcam pe un tobogan plin cu zapada care, pe alocuri, acopera saritori (treceri peste bolovani sau stinci mari) si chiar gheata. Ascensiunea este frumoasa, mai ales ca sintem inconjurati de un peisaj fantastic. Peretii Bucsoiului Mare au o culoare albastruie si sint brazdati de numeroase vai, sistoace si brine acoperite de zapada, din cauza faptului ca iarna nu sint aproape deloc incalziti de razele solare. In schimb, Padina Crucii parca a luat foc. Soarele de iarna a aprins in culori stinca si a topit zapezile. La noi pe horn este umbra, iar soarele il vom vedea de–abia sus, la iesirea de care ne apropiem rapid. Am urcat hornul in 50 de minute, timp destul de bun pentru echipa noastra, formata dintr–un incepator, o fata amatoare de ture alpine si o persoana experimentata, drept calauza. Nici echipamentul nostru nu era complet pentru un astfel de traseu, dar daca vrei se poate, si asta in siguranta.

Ajunsi sus, ne felicitam si zimbim Soarelui. Sintem fericiti. Ne uitam spre cabana si, cu toate ca de jos am vazut stilpul indicator situat aici, nu reusim sa o vedem. Totusi, o vedem de la buza superioara a hornului mic, situat in stinga celui mare in sensul de urcare. Pornim spre virf cu soarele in dreapta si gindul la coborire. Pe drum ne plimbam privirea peste muntii Postavarul, Piatra Mare, Piatra Craiului si Iezer. Undeva, spre nord–vest, se disting crestele albe ale Fagarasului. Sus nu este multa zapada, dar este inghetata. In scurt timp intram pe usa statiei meteo (iarna cabana Omu este inchisa), unde meteorologul de serviciu ne da voie sa ne odihnim si sa bem ceai cald.

La ora 16 plecam de pe virf si incepem coborirea pe Valea Cerbului. Intrati pe panta, vedem doua mogildete care urcau spre virf. Ajunsi linga cei doi, un baiat si o fata, vedem ca erau obositi si veseli. Urcusul pe aceasta vale a Cerbului este dificil si vara, iarna fiind foarte obositor. Este totusi destul de sigur si recomandat pentru incepatori. Nici ei nu aveau echipamentul complet, chiar mai putin ca noi, care am folosit hamuri si cordelina in anumite zone, dar au urcat bine si miine vor sa treaca si pe la cabana Babele in coborire spre Valea Prahovei. Ne despartim de ei si coborim mai departe. In maximum o ora jumatate va fi intuneric si noi avem cale lunga pina in Busteni, asa ca scurtam coborirea, alegind pante mai abrupte si directe in locul potecii serpuitoare. Ne distreaza coborirea aceasta, facem din pantele Morarului, caci pe muntele Moraru sintem, derdelusul nostru. Ne apropiem rapid de firul vaii si asta ne bucura. In sfirsit vedem si citeva capre negre care ne urmaresc de sus cu privirea.

Din neatentie ne ducem prea mult in stinga si panta pe care coboram se termina la 30–40 de metri brusc deasupra vaii. Neatentia costa de multe ori. De intors puteam, dar ne lua prea mult timp sa urcam inapoi asa ca incepem o traversare riscanta deasupra peretelui. Aici am pierdut timp, cam jumatate de ora, poate mai mult ne–au luat cei 20 de metri de traversare pentru a putea ajunge cu bine jos. Ajunsi jos ne–am scos frontalele (lanterne care se poarta pe cap) si am fost norocosi ca nu ne–a prins noaptea in acea traversare periculoasa. De aici si pina jos nu mai sint portiuni periculoase, cel putin nu pe o vreme asa de buna, asa ca am marit pasul cit am putut.

Valea Cerbului este o legatura directa si accesibila intre Busteni si Vf. Omu, pe care eu, personal, o parcurg doar in coborire. La urcat cred ca ar fi prea monotona si obositoare. Pantele sint abrupte si una dupa alta, fara a te lasa sa privesti frumosul peisaj. Ne–a luat aproximativ trei ore sa parcurgem valea, strabatind zone cu zapada, intrind apoi in padurea deasa de conifere care seamana cu un imens labirint format din copaci si stinci. Pe alocuri, pojghite de gheata acopera radacinile si ne ingreuneaza inaintarea. Se traverseaza citeva poieni largi, dar cea mai mare este ultima, Poiana Vaii Cerbului, de unde se poate vedea Monumentul Eroilor, situat pe Muntele Caraiman. Una dintre partile placute este aceea ca, noaptea, din partea superioara si mijlocie a vaii se pot vedea luminile oraselor din vale. Din Poiana Vaii Cerbului mergem pe un drum forestier timp de jumatate de ora, pina iesim iarasi la drumul ce leaga Busteniul de Gura Diham. Aici deja ne simtim acasa si realizam efortul depus. Din nou fericirea ne cuprinde, sintem entuziasmati si am vrea sa spunem lumii intregi traseul parcurs de noi. Sintem mindri si ne vine sa strigam de fericire, dar totusi nu o facem. Oamenii muntelui, categorie din care sigur facem parte, sint oameni calmi si cu respect fata de natura, asa ca nu putem urla in gura mare. Dar sufletul ne cinta, ne cinta despre potecile urmate si pe care le vom mai urma.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona