Viscri – descoperirea secretului transilvanean
Articol









Se apropie si ultimele zile ale saptaminii, iar noi trebuie sa facem cale–intoarsa din lumea medievala catre lumea zilelor noastre. Dar cum trecerea nu poate fi chiar atit de brusca, ne abatem din drum ori de cite ori avem ocazia. In cale ne era biserica fortificata de la Viscri. Si despre minunile vazute acolo vreau sa va povestesc acum, pentru ca, dintre toate bisericile fortificate pe care le–am vazut pina acum in Transilvania, din totalul de aproximativ 180, aceasta mi s–a parut cea mai plina de farmec. Drumul pina acolo poate fi asemuit unei adevarate calatorii initiatice: gaseam modalitati de orientare dintre cele mai rudimentare, neavind masina dotata cu GPS. Dar asta e si farmecul unei calatorii. Ne abatem de la soseaua principala si mergem pe drumul care duce catre Viscri. Nu stiam cit va dura sau care este starea lui. La un moment dat, ajungem intr–un sat, citeva case imprastiate ici si colo si o piata foarte mare, acoperita de colb, intre ele. Citiva sateni stateau la umbra unei astfel de case si toata aceasta toropeala amintea cumva de Baraganul pe care il parasisem cu citeva zile in urma. Cite o ciutura spinzura si scirtiia atirnata de cumpana unei fintini. Citiva cai impiedicati incercau sa ajunga la umbra sau la galetile cu apa de linga fintina. Cam asta e imaginea pe care o avem, in vreme ce strabatem distanta pina la satenii de care v–am povestit, strinsi la un loc, la umbra zidului unei case. Intrebam daca drumul pe care apucasem duce catre biserica de la Viscri. Probabil caldura ii toropise cu totul, caci nu auzim nici un raspuns, doar un semn cu mina sa mergem tot inainte. Trecem pe linga case din ce in ce mai darapanate: oamenii sint saraci pe aici si, probabil, seceta verii i–a afectat si mai mult. Pina la urma, casele dispar cu totul in colbul ce se ridica in spatele masinii noastre, ca un nor gros, amenintator. Drumul este foarte prost, nici vorba de asfalt: doar pietre mici, albicioase, si un praf dens, inecacios. Bine ca nu–i nimeni in fata noastra, altfel nici ca mai puteam vedea ceva inainte. Drumul trece, alb si unduitor, printre cimpuri si dealuri, rareori umbrit de citiva pomi. Nu mai este nimeni in jur, totul pare pustiu. Trecind pe linga niste ierburi mai inalte, zarim urechile mari si cafenii ale unui pui de caprioara; apoi inca o pereche, si inca una... era, de fapt, o caprioara cu doi iezi. Neobisnuiti cu prezenta oamenilor prin acele locuri, nici ca se temeau de noi.

Continuam sa mergem si, la un moment dat, vedem zidurile albe ale bisericii fortificate din Viscri. Imaginea pare ca face parte dintr–un tablou de o frumusete coplesitoare. Acolo sint grupuri de tineri ce vorbesc limba germana. Biserica se inalta pe virful dealului, inalta si alba, radiind parca lumina in jurul ei, printre rindurile de brazi si nuci. Totul este curat si imaculat – aceasta este imaginea pe care o ai atunci cind privesti zidurile sale. Biserica este cunoscuta si sub denumirea de Alba Ecclesia – biserica alba, dar numele sau de astazi, care il da si pe al localitatii unde ea se afla, provine din cuvintul german "Deutschweisskirch", adica "biserica saseasca alba". Este o constructie relativ mica, dar deosebit de pitoreasca. Vazusem destul de multe fotografii ale sale, dar sa o ai inaintea ochilor este o experienta deosebita. Descopeream un secret al Transilvaniei: cea mai veche biserica fortificata din aceasta zona a tarii noastre. Suprafata ocupata de intreaga constructie este destul de restrinsa. Dar chiar si asa iti ofera o senzatie de siguranta: este un exemplu excelent pentru modul in care cei din interior se aparau de amenintarile venite din afara. De–a lungul zidului ce imprejmuieste cetatea erau altadata locuinte incalzite, care ar fi adapostit toate familiile din sat in vremuri de restriste: fiecare familie avea rezervata o astfel de locuinta, numarul de pe usa fiind numarul casei celui ce o intrebuinta. Totul se facea intr–o ordine desavirsita, asigurind astfel protectia satenilor. Acum acestea nu mai sint decit niste spatii goale, in care vedem unelte sau alte materiale de constructie: se vrea reconstruirea acestor locuinte, pentru a avea imaginea bisericii fortificate de pe vremuri. Trecem

dintr–o incapere intr–alta. Descoperim chiar si locul unde se pastra slanina: de un cirlig mestesugit prins in tavan; si acum atirna acolo, pusa la pastrare, o bucata buna din pretiosul aliment. Se pare ca, in secolul al XIX–lea, bastionul de est

si–a pierdut functia de aparare, iar caturile inferioare au fost transformate in locuinte incalzite, in vreme ce catul superior a fost folosit pina in perioada anilor 1960 pentru pastrat slanina.

Din loc in loc regasim unelte care erau folosite in viata de zi cu zi a comunitatii: pentru cosit, pentru prelucrat lina, pentru tesut. Cojoace de oaie, frumos tabacite si lucrate, cu broderii extraordinar de frumoase, atirna in cuier ca si cum tocmai ar fi fost agatate acolo de taranul intors de la drum. Cojocul barbatilor este frumos ornamentat si era purtat iarna, impreuna cu o caciula de blana. Vara se purta o manta neagra, cu mineci intoarse, rosii, precum cea vazuta de noi la Viscri. Si portul femeilor este foarte frumos, in alb si negru. Vedem naframele, care erau purtate legate in forma de inima, in jurul fetei. De fapt, aici s–a pastrat si cel mai vechi port popular, din secolele XVII – XIX.

Intr–o alta incapere vedem o uriasa lada de zestre, cu perne cusute in culori aprinse. Mobilierul pictat completeaza imaginea unui interior tipic sasesc. Incaperile erau amenajate in culori calde, de interior taranesc. Aveai o senzatie ciudata: ca te afli intr–o casa si ca vizitezi un muzeu, in acelasi timp, un muzeu care a luat nastere prin stradaniile celor aproape 24 de sasi care mai traiesc aici.

Razboiul de tesut era lasat ca si cum femeia tocmai se ridicase de acolo, parasind incaperea pentru putina vreme. In incaperile de sus ale fortificatiei am vazut uriase lazi din lemn, in care se pastrau odata faina si malaiul. Stupii erau si ei aliniati sub acoperis, parca in asteptarea roiurilor de albine. Probabil aceeasi atmosfera de liniste si bunastare ii incinta si pe cei care treceau pragul cetatii cu secole in urma. Se pare ca biserica–cetate de la Viscri dateaza din anul 1230. Datorita pozitiei sale atit de retrase, apare in documente oficiale destul de tirziu, pe la 1400, cind este mentionata ca "Alba Ecclesia" despre care aminteam mai sus (apare intr–un registru al localitatilor, legat de plata impozitului catre episcop).

Dar cel mai mult mi–a placut informatia legata de Viscri de pe la 1500, cind este amintita printre comunele libere ale Scaunului de Rupea: in sat existau 51 de gospodarii, trei pastori, un dascal si doi saraci. Mi se pare o descriere de o exactitate si de un farmec mai rar intilnite. Insa, informatiile din anul 1230 sint cele care demonstreaza faptul ca, in aceste zone, colonizarea sasilor s–a incheiat la sfirsitul secolului al XII–lea, cind a fost colonizata si partea de vest a viitorului Scaun al Rupei. Colonistii germani s–au asezat aici dupa domnia lui Geza al II–lea, adica dupa anul 1162, ca "alii Flandrenses". Se pare ca pe cea mai inalta zona din nord–estul comunei Viscri au gasit o capela, ce este predecesoarea bisericii–sala romanice pe care o vedem astazi (astfel de constructii mai exista in zona Rupei doar la Homorod, stilul gotic ce a urmat celui romanic fiind deja evident la constructia bisericii–sala din Crit). Sasii ajunsi in aceste zone au ridicat in cele mai multe asezari astfel de biserici, in stilul romanic, in decursul secolului al XIII–lea.

Capela cea veche era construita dintr–un calcar alb – verzui si avea forma dreptunghiulara. Aici s–au descoperit, atit in interiorul fostei capele, cit si in exteriorul ei, monede si cercei de la inceputul secolului al XII–lea, probabil din jurul anilor 1100 – 1200. Acestea ar fi apartinut unui grup de secui, ce pazea aici granita statului maghiar, inainte de sosirea colonistilor germani. Faptul ca aici exista deja o capela a usurat destul de mult truda colonistilor de a ridica o bazilica romanica cu trei nave. Acestia doar au adaptat capela, in etape, in concordanta cu evolutia lor sociala si conform conditiilor istorice ale vremii. Se pare ca cel mai vechi obiect pe care il vom vedea este cristelnita, care dateaza din anul 1200 si care este o bucata de piatra ce a apartinut acestei capele, pe temeliile careia s–a inaltat biserica evanghelica.

Initial s–a folosit vechea capela, adaugindu–se doar tribuna de vest, fara nici o alta modificare a planurilor initiale. Treptat insa, corespunzator nevoilor obstii, in interior este construita o galerie, in partea de vest. Aceasta este sustinuta de trei coloane circulare cu capiteluri romanice cubice de doua dimensiuni si avind o ornamentatie specifica. Sint singurele de acest tip pastrate astazi in Transilvania.

Turnul de locuit, construit la aproape patru metri de partea de vest a capelei, aminteste de donjonurile conducatorilor de obste din Cilnic si Girbova. Avea parter cu bolta cilindrica si nu avea intrare din afara, deoarece accesul se facea prin etajul superior, pe o scara mobila.

Viscri n–a fost niciodata proprietate nobiliara, de aceea, probabil, ca familia greavului sas, conducatorul obstii, a ridicat acest turn, pe la jumatatea secolului al XIII–lea, spre folosinta personala. Temelia turnului trece insa peste un mormint, ceea ce i–a indreptatit pe cerecetatorii zonei sa afirme ca a fost construit mai tirziu decit aceasta. Chiar si materialul din care a fost inaltat este diferit de cel folosit la construirea capelei. Turnul este lipsit de deschizaturi la parter, avind doar o intrare semicirculara pe partea de est. Legatura intre nivelurile doi si trei ale turnului se face prin scari de piatra, taiate in grosimea zidului.

La sfirsitul secolului al XIII–lea s–a stins, probabil, familia greavilor sasi si, in documentele vremii, este mentionat un magister Akus, care dorea sa cumpere satul. Acest lucru nu s–a intimplat. Cetatea a trecut in proprietatea obstii in secolul al XIV–lea. Este a doua perioada in care capelei i se aduc noi modificari, intii in partea estica, apoi pe latura nordica. Sacristia veche, divizata printr–un perete transversal, a fost folosita partial ca osuar.

A treia perioada de modificari coincide cu prima jumatate a secolului al XVI–lea. Acum se realizeaza fortificarea bisericii, printre altele construindu–se, in partea de sud–est, doua turnuri si doua bastioane. Se pare ca din aceasta etapa a reparatiilor dateaza si inscriptia cu anul 1743 de pe arcul triumfal, pastrat si intarit. La al patrulea nivel se ajunge acum cu ajutorul scarilor din grosimea zidurilor. Zidul turnului este inaltat cu un metru, pentru gurile de tragere. Tot pentru a folosi la tragere, in dreptul ferestrelor mici se construieste o platforma. Zona corului din capela este inaltata, dar, cu acest prilej, este distrusa si mare parte din pictura peretilor. Citeva fragmente de fresce au fost totusi descoperite cu ocazia cercetarilor arheologice desfasurate aici. Interiorul bisericii se caracterizeaza printr–o atmosfera intima, in mare parte datorata stranelor de pe partea sudica, ce dateaza de la 1783, tribunelor de lemn cu balustradele pictate de la 1717 si stranelor cu picturi gotice si renascentiste, datate din 1694. Din incinta ovala a secolului al XIII–lea s–au mai pastrat citeva parti de zid, construit din piatra de riu si de cimp, cu o inaltime cuprinsa intre 5,5–7 metri. Sapaturi arheologice au fost facute aici intre anii 1970 si 1971, cind cetatea este si temeinic restaurata, ea intrind in patrimoniul UNESCO dupa anul 1990. Sasii cei multi care au trait prin aceste locuri si cei putini care au mai ramas astazi s–au straduit sa pastreze toate traditiile vietii lor: casele albe, ce dau un aer de distinctie peisajului, sint cele pe care, probabil, le–a zarit si printul Charles al Marii Britanii, cind, in anul 2002, a vizitat Viscri si chiar a decis sa cumpere aici o casa. Sint case cu fatade impunatoare, cu porti inalte, mari. Satul, asa cum, probabil, a reiesit si din descrierea facuta de mine, este destul de izolat de restul lumii. Cind am ajuns acolo, nu erau foarte multi straini. Dar este o oaza de liniste si relaxare. Chiar si pe cei carora numele satului, Viscri, nu le spune nimic, zona ii va impresiona in mod placut si, cu siguranta, vor dori sa revina aici.

Si noi ne dorim sa revedem micuta biserica, de fapt una dintre putinele biserici–sala romanice din secolul al XIII–lea, aparata cu strasnicie de puternicul zid ce o inconjoara, apoi turnul atit de frumos, sindrila rosie de pe acoperisuri si tot ceea ce alcatuieste imaginea unui loc din alte vremuri.
InfoUtil
Posibilitati de cazare

– Pensiunea Ramona, localitatea Bunesti, sat Viscri, nr. 143; tel.: 0744.551.204;

– Pensiunea Mezei, localitatea Bunesti, sat Viscri, nr. 179;

– Pensiunea Maria, localitatea
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona