Singur pe munte
Articol






Text&foto: Andrei PIrciog



Cum adica sa te duci singur pe munte? De ce ar face asta cineva? Nu e periculos? Daca te maninca ursul? Nu te plictisesti? Ce faci toata ziua? Trebuie sa fie foarte bine, liniste, doar tu cu natura...



Cam astea au fost reactiile adunate de la amici si prieteni intr–o dupa–amiaza de primavara. La inceput, ma gindeam la mersul pe la munte ca la o activitate ce trebuie facuta neaparat in compania mai multor prieteni. Cu cit mai multi, cu atit mai bine. Pe masura ce a trecut timpul si am mers mai mult pe munte, am inceput sa apreciez linistea naturii si sa imi placa tot mai putin galagia ce vine inevitabil cu un grup mai numeros. Am mers mult in doi, eu si un prieten bun din Baia Mare, Cornel. Daca intr–un grup mai mare poti sa depinzi mult de ceilalti, adica poti sa mergi linistit si relaxat, lasind in grija lor orientarea, urma din zapada, daca e iarna, uitatul dupa urs, daca e un traseu mai salbatic, caratul echipamentului, in doi esti mult mai atent. Desi stii ca mai este o pereche de ochi atenta, si tu esti mult mai vigilent. Cind mergi singur insa, vigilenta este maxima. Iti cari singur cortul, sacul de dormit, primusul, mincarea, apa. Ai in vedere ca nu mai e nimeni care sa te corecteze in caz ca ai ales poteca gresita. Iar daca esti pe un traseu mai dificil, ai mare grija sa nu te accidentezi, pentru ca nu are cine sa te ajute. Totul se poate transforma foarte repede dintr–o tura faina intr–o situatie la limita. De multe ori ai sentimentul asta si in doi. Uneori, celalalt nu te poate sprijini decit moral sa treci peste un obstacol, un lux pe care nu il ai cind urci solo un munte. De multe ori moralul conteaza cel mai mult intr–o ascensiune. Oricine isi poate achizitiona echipament de calitate, oricine poate avea o conditie fizica buna insa nu e suficient. Sa iti pastrezi calmul linga o prapastie sau sa ai curajul sa treci pe o creasta foarte ingusta, raminind calm, desi toate instinctele iti spun sa nu treci, sa ai puterea sa continui cind nu mai ai pic de energie sint lucruri pe care le cistigi odata cu experienta. Increderea in sine este foarte importanta. Ca sa faci ceva trebuie sa fii convins ca poti. Dar ai nevoie si de experienta ca sa iti spuna unde trebuie sa te opresti, desi te crezi in stare; aceasta te va tine in viata pe munte. Tin minte ca, la inceput, nu ma credeam in stare sa fac un traseu de munte. Mai fusesem cu cortul si facusem multe excursii prin Dobrogea, dar niciuna pe munte. Adevarul e ca, prin maretia sa, muntele impune respect, iar, daca nu il respecti, nu te va ierta. Unul din momentele in care m–am simtit cel mai bine pe munte a fost cind am incheiat primul traseu de unul singur. Cum spuneam si mai sus, in cinci–sase oameni nu e realizarea ta, in doi–trei e mai greu si contribui simtitor mai mult, dar singur este cel mai frumos. Ai satisfactia cea mai mare. Este, intr–adevar, cel mai periculos mod de a merge pe munte, dar pentru cineva care vrea sa isi dovedeasca ce poate e cel mai palpitant. Am mers multa vreme iarna in doi. Acum incepusem sa imi doresc o tura singur. Incepeam sa ma simt pregatit. Pentru ca nu am vrut sa risc nimic, am ales pentru aceasta prima tura muntii Ciucas si un traseu pe care tinjeam de ceva vreme sa il parcurg: Cabana Muntele Rosu–Vf. Muntele Rosu–Vf. Gropsoarele–Vf. Zaganu–Cheia. Si desi pina acum am mers mai mult iarna, acum am vrut sa plec pe iarba. E mai putin periculos asa. Asadar, putin emotionat, dar plin de elan, am plecat din capitala gri catre locuri mai verzi. Bucuresti–Ploiesti cu trenul, apoi microbuzul ori trenul pina in Maneciu si autostopul pina in Cheia. Cam asa se ajunge acolo. Daca pleci din Bucuresti la 6.00, pe la 10.00 esti in traseu. Din Cheia am facut ultimele cumparaturi si am inceput sa urc catre Muntele Rosu si catre Casuta Salvamont, unde speram sa petrec noaptea, la prietenii salvamontisti. Apoi, a doua zi, aveam planuita tura mea pe creasta Gropsoarele–Zaganu, ca apoi sa cobor catre cimpie. Ajung in 44 de minute la Muntele Rosu, unde ma intilnesc cu Dragos si Alexandra, de la echipa Salvamont Ciucas. Stam la un ceai, pe un bustean linga Cabana Silva si povestim ce am mai facut in ultima vreme. Cabana Silva e alternativa mai ieftina pentru Muntele Rosu. La Silva inca mai e atmosfera aceea de cabana de munte. Le povestesc de planul meu si primesc citeva sfaturi si ponturi despre traseu. E indicat ca inainte de fiecare tura sa anunti pe cineva de intentiile tale. Cu atit mai mult trebuie sa faci asta cind pleci de unul singur. Ne–am inteles sa ii sun dupa ce revin la civilizatie, ca ei sa stie ca sint bine. Imi spun ca seara voi fi singur la casuta, veste ce ma nelinisteste putin. E o casuta tare faina si retrasa, la 15 minute de Cabana Silva, undeva in padure. Sincer, nu ma incinta ideea de a sta singur acolo, mai ales ca muntele asta e plin de legende. Dar sint baiat mare, asa ca trebuie sa ma descurc. Ajung repede acolo, maninc ceva si ma retrag inauntru, desi este destul de devreme. Casuta nu are electricitate, e foarte mica si e inconjurata din toate partile de o padure deasa, mai putin din fata, unde se deschide o panorama minunata a localitatii Cheia. Se aude galagie de la Muntele Rosu si se mai aude linistea din padure. Totul e nemiscat. Cu stupoare observ ca usa nu se inchide pe dinauntru, asa ca ma sui in pod, sperind ca nu ma vor vizita nici un lup, urs, mistret sau alt personaj de legenda. Se spune ca prin aceste paduri umbla o mireasa cu copite, care le fura sufletul baietilor cu care se intilneste. Nu sint superstitios de obicei, dar acum e altceva, pur si simplu nu voiam sa vad ca nu e nimeni si nimic afara. Incet–incet, soarele fuge dupa muntele Grohotis si stelele incep sa apara. Mai bate putin vintul, mai trozneste cite ceva printre copacii din jur, nu vreau sa stiu ce, se mai misca putin cocosul de pe burlan, cu un zgomot sinistru, dar ma stapinesc si, intr–un tirziu, adorm. Nu tin minte sa fi visat ceva urit, asa ca dimineata pornesc netulburat in traseu. Pe o scurtatura pina la pirtia de schi, apoi pe Vf. Muntele Rosu, apoi pe Gropsoarele. De aici peisajul devine minunat. Sint pe creasta, vad Bucegii, Baiului, Piatra Mare, Piatra Craiului, Postavaru, iar in spate Siriu si Intorsurii. Nu e nimeni care sa rosteasca un cuvint in jurul meu asa ca, atunci cind ma gindesc, am impresia ca se aude si in jur. Mai sint petice de zapada, au iesit brindusele sa se incalzeasca la soare, iar eu inaintez linistit, in ritmul impus de mine, fara sa astept pe cineva, fara sa ma tin dupa cineva. Ma mai opresc din cind in cind pentru o poza. E cam greu acum cu pozele. Cine sa iti mai faca poze, daca esti singur. Nu–i nimic, fotografiez peisajul si folosesc trepiedul si timer–ul pentru pozele cu personaj. Mai pozez Cabana Ciucas, acum parasita, citeva flori interesante si o cruce care imi aminteste ca nu trebuie sa ma las furat de peisaj. Sint singur pe munte. Pe partea cealalta a Vaii Berii se afla Culmea Bratocea, unde este Vf. Ciucas (1.959 metri), cel mai inalt din Ciucas si Vf. Tigaile, mult mai spectaculos, dar nu la fel de inalt (1.844 metri). Dupa ce trec de citeva portiuni cu sufe si lanturi, incep sa cobor incet printre stincile de conglomerate. La un moment dat, poteca trece printre niste brazi, unde padurea este foarte deasa. Ca sa fiu sigur ca nu surprind vreun urs cu prezenta mea incep sa cint si sa tip. Mai bine sa stie de mine din timp, decit sa se sperie cind ma vede linga el. Dupa scurt timp ajung la o stina. E inca rece si oile nu au urcat aici. Sincer, ma bucur, caci nu as fi vrut sa dau nas in nas cu ciinii de la stina. De aici urmeaza un drum lung prin padure. O coborire constanta si lunga. Nu cred ca o sa urc pe aici vreodata. Prefer un traseu abrupt si scurt unuia cu un urcus constant. Desi, aparent, la vale e usor, am facut febra musculara dupa aceea. La coborire ai sanse mult mai mari sa faci febra musculara sau sa te accidentezi grav. Descopar linga un piriu un brotacel maroniu, singur si el, ca si mine. Ii fac citeva poze si plec. Nu imi place sa agit animalele prea tare, sa rup flori sau sa colectionez serpi, sopirle sau broaste. Consider ca oamenii le–au facut si asa destul rau, micsorindu–le habitatul. Acum, cind ne intilnim cu elemente de flora sau fauna, zic sa le luam cu noi doar in poze. Nu uit sa ii anunt pe salvamontisti ca sint intreg si ma indrept catre casa. Din Maneciu iau trenul pina in Ploiesti. E varianta cea mai ieftina si mai lenta, dar cea mai pitoreasca. E un tren cu vagoane cu mult lemn inauntru, vechi si cu un farmec aparte. Calea ferata trece prin curtile oamenilor, merge agale prin serpentine catre vale si se mai opreste in sate, din cind in cind. Il recomand tuturor.

Asa s–a incheiat prima mea experienta singur pe un munte. Fara incidente, fara probleme, doar cu putine emotii la inceput si cu satisfactii la sfirsit.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona