Ierusalim, orasul de aur
Articol








Text&foto: Mihaela BocSa



Cind David, fiul lui Jesse din Bethleem si cel ce l–a doborit pe Goliat filistinul,

a cucerit Ierusalimul si a facut din el capitala regatului sau, orasul acesta, al carui merit principal era ca se afla in inima teritoriului pe care urma

sa–l stapineasca, era aproape necunoscut.



In el se invirteau zilnic citeva sute de iebusiti, populatia indigena, fara sa–i treaca vreunuia prin cap cite carti se vor scrie mai tirziu pentru ceea ce avea sa devina, cite razboaie se vor purta pentru el, cite puteri se vor perinda, rind pe rind printre zidurile sale, inflorind si stingindu–se, una dupa alta. Pe atunci, nici Dumnezeu, nici Allah nu–si legasera soarta de pamintul pietros, de coastele abrupte, de vaile care il inconjoara, adinci, pentru a–l apara de invadatori in trei parti: est, sud si vest.

Astazi, cu siguranta, cei care nu au auzit numele sau sint mai putini decit populatia care se invirtea intre zidurile sale in acea epoca indepartata.

Cind ma gindesc la Ierusalimul de astazi, ma gindesc la un fel de magnet care atrage gindurile credinciosilor din cele trei colturi ale lumii si ale celor care nu au nimic de–a face cu religia. Din diferite motive, Ierusalimul se deseneaza mereu pe buzele oamenilor, ale celor care au fost acolo si ale celor care nu au fost, dar viseaza sa mearga.

Televiziunea ne–a invatat sa ni–l imaginam ca pe un oras incordat de violenta, taiat in bucatele neuniforme de ideologii si forte incompatibile, ca un puzzle urias, care sta sa se imprastie... Eu am avut privilegiul sa locuiesc acolo timp de doi ani, in care am invatat sa–l cunosc zi de zi, de dimineata pina seara, pe drumul spre scoala, care serpuia de–a lungul Muntelui Scopus si avea vedere la orasul vechi, desenat pe un deal, in mijlocul orasului modern. Dealul se detaseaza de restul orasului, oval ca un pintec ce ascunde un fetus mult rivnit. Apoi, pe nenumaratele drumuri batute pe jos, in dupa–amieze care se terminau in cintecul de seara al muezinilor si in narghilele cu gust de caramel sau portocale, fumate pe fotoliile joase ale unui bar din centru.

Ierusalimul este un oras extraordinar. Ca sa–l intelegi, trebuie sa–l strabati pe jos, printre oameni, trebuie sa–i asculti povestile, sa–i observi sclipirile laptos–aurii dimineata si seara, efect al enormei puteri de atractie a luminii de catre blocurile de piatra taiata, din care este construit orasul. Trebuie sa inveti sa ciulesti urechea si sa–i asculti zgomotele de masini si limbajul gutural, sa maninci falafelul cu miros imbietor, sa bei cafeaua arabeasca si ceaiul cu naana (menta), sa fumezi narghilele, sa privesti cerul inalt, caruia nici un nor nu–i opreste proiectia catre infinit.

Ai putea incepe de acolo. Eu asa am inceput: m–am asezat in prima zi de scoala pe iarba si am privit catre cer, ca sa descopar cu uimire ca dealurile pe care se inalta Ierusalimul sint protejate de un cer fara limite. Aceasta e prima senzatie pe care am

trait–o in Israel: senzatia cerului oriental de vara, fara limite A fost o senzatie uimitoare de panica, iar apoi de emotie sugrumata in fata unui spatiu coplesitor, prin seninul sau infinit.

Dupa ce ai trait senzatia asta, esti apt sa aterizezi aproape de centru, in cartierul Meah Shearim (O suta de porti), populat de evrei religiosi, mereu grabiti, care alearga in dreapta si–n stinga, in costumele lor negre, fie iarna, fie vara, cu camasile lor albe si cu perciunii lor lungi care se scurg impecabili de sub palariile negre. Pentru cei ce nu stiu, costumul este acelasi cu cel pe care il purtau evreii in Polonia secolului al XVIII–lea. A incremenit acolo, in secolul acela, ca semn al refuzului emanciparii pe care o va aduce secolul al XIX–lea in Europa si care era periculoasa din punctul de vedere al liderilor religiosi. Si de aici refuzul schimbarii modei – gest simbolic al pastrarii identitatii evreiesti. O anumita identitate evreiasca. Pentru ca exista zeci de identitati evreiesti.

Daca vei continua, din Meah Shearim, in sus, pe strada Jaffo, care duce la faimoasa piata Mahane Iehuda, vei vedea ca am dreptate. Acolo gasesti tot ce vrei, de la fructe si legume proaspete si frumos mirositoare, la carnuri si brinzeturi (totul kosher), produse de panificatie, piine si prajituri de toate felurile, crema mirodeniilor Orientului Mijlociu, halva care se topeste de cum iti ajunge pe limba, fructe uscate in care e concentrata parca toata aroma vietii. Si, mai ales, acolo gasesti multi, multi oameni, mai ales vinerea, inainte de inceperea shabbatului, inainte ca toata activitatea orasului sa se opreasca pentru o zi, de vineri seara pina sambata seara. Sint de toate felurile, barbati si femei, religiosi si nereligiosi, copii, tineri, batrini, civili si inrolati, vorbesc mult si tare, in toate directiile si vor cu totii ba sa vinda, ba sa cumpere si repede, si bun, si ieftin, si se tirguiesc, cu multa pricepere, si isi incarca miinile de plase, iar apoi se intorc, cu toate bunatatile, la familiile lor.

De la piata poti cobori inapoi pe urmele tale, iar cind ajungi la intersectia dintre King George cu Jaffo, fiecare te va imbia pentru a te duce catre orasul vechi. Jaffo te–ar duce mai repede, daca nu te–ai lasa ademenit de portiunea pietonala Ben Yehuda, care o margineste, zumzaind mai tot timpul de oameni, de dimineata pina seara. Acolo gasesti magazine pline de clienti, artisti de strada, restaurante si fast–food–uri, baruri si terase ademenitoare. La capatul ei se afla Kikar Tsion, o piateta, punctul de intilnire al multora, localnici sau turisti. Acolo se organizeaza concerte, spectacole si se joaca hora, cu motiv sau dintr–un pur sentiment de solidaritate umana. Dupa ce treci de Kikar Tsion, in citeva minute poti intra pe poarta Jaffa a orasului vechi.

King George te–ar duce mai agale, pentru ca e mai lunga, si te–ar ademeni si ea, cu ale ei. Nu mai departe, Pinati, un restaurant cu mincare tipic israeliana, unde se maninca bine, repede si ieftin. Nu e un restaurant de lux, dimpotriva. Ceea ce impresioneaza insa si il face atit de iubit de localnici si popular pentru turistii care vor sa cunoasca ce inseamna spiritul israelian e caldura umana. Intelegi de ce se sta la coada mai tot timpul, ca sa se intre intr–un mic restaurant, cu mesele inghesuite

intr–un spatiu restrins. Observi ca lumea discuta peste mese, iar comanda vine repede si totul e proaspat si bun.

Pe cei care doresc ceva mai select ii sfatuiesc sa astepte pina ajung la Cinemateca Ierusalimului. Este un loc uimitor. Unii ii spun singurul loc "normal" din Ierusalim. Normalitatea este insa un compliment extraordinar in acest caz si se refera la calitatea de oaza de cultura linistita, pe care o prezinta acest loc si, probabil, si la faptul ca e unul dintre putinele locuri deschise in Ierusalim vineri seara, de shabbat. Rafinata fara a fi pretentioasa, Cinemateca este locul de intilnire al multor iubitori de filme vechi, dar si noi, de filme de arta. Este un loc care te imbie cu specialitati italiene si cu salate gustoase, cu vinuri si cu cidru cald, cu bucatele de mere. In plus, te imbie, de pe terasa inchisa, cu o uimitoare vedere a Vaii Hinomului, care a protejat de atitea ori partea de sud si est a orasului vechi si a carei adincime desparte azi Ierusalimul de Est, populat de populatia araba a orasului, de restul Ierusalimului.

In plus, Cinemateca e la o aruncatura de bat de zidurile orasului vechi, care au supravietuit in varianta construita de Suleiman cel Mare in secolul al XVI–lea. Soseaua serpuitoare care te aduce la Cinemateca trece pe sub zidurile orasului vechi, ajungind si la poarta de sud a acestuia, faimoasa poarta Jaffa, strajuita de Turnul lui David. Prin poarta Jaffa intri

intr–un univers ametitor, intrigant, de stradute inguste care te fura si te duc ba in cartierul evreiesc, ba in cartierul armenian, in cel crestin sau in cel musulman, inconjurate de ziduri,

intr–un cadrilater care si–a pastrat pina azi structura data de cuceritorii romani in secolul I si care e taiat inca de acel Cardo roman, drumul care strabatea orasul de la Nord la Sud – axa comertului orasului.

Orasul Vechi inchide multe pagini de istorie intre zidurile sale, care intrepatrund viata de zi cu zi, intr–un mariaj inedit al trecutului cu prezentul invadat de piete si restaurante, magazine de suveniruri, sinagogi, biserici si moschei. Printr–o combinatie ciudata de evenimente, bucata asta de un kilometru patrat are o concentratie de sacralitate cum nu mai este alta in lume. Ca si fructele uscate de la piata Mahane Iehuda, ea a adunat aroma spiritualitatii iudaice, crestine si musulmane. O mina invizibila a adunat–o si concentrat–o in blocurile enorme ale Zidului Plingerii, blocuri roase de timp, intre care creste razlet iarba si unde se odihnesc porumbeii salbatici si multe biletele inghesuite care mai de care, de miinile tremurinde ale celor care au dorit sa ceara ceva. Aceeasi mina a presarat–o si mai incolo, pe platforma pe care e construit altarul Domul de Piatra si moscheea Al–Aqsa. Al treilea loc sfint din lume pentru musulmani e aceeasi platforma pe care a fost construit templul evreilor si din care a ramas doar Zidul Plingerii, in partea de vest a platformei. Distrusa de catre romani in anul 70, zona templului a ramas mult timp in ruine. A fost acoperita de un templu pagin dedicat lui Jupiter, inaltat de romani sub Adrian, in secolul II. In secolul VII, pentru a contracara puterea rivalilor de la Mekka si Medina si pentru a eclipsa frumusetea numeroaselor biserici din oras, califul Omar, iar apoi Malik si El–Walid au inaltat moscheea Al–Aqsa si Domul de Piatra, a carui kipie aurita este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale orasului. Cu aceeasi darnicie, aceeasi mina a croit drum de durere pentru crestini, Drumul Crucii, pe care l–a indreptat catre Biserica Sfintului Sepulcru. Aici, la citeva sute de metri de platforma sacra, cu zidul de vest alipit incapatinat de ea, a fost identificat, conform traditiei crestine, locul sacrificarii, ingroparii si invierii lui Mesia. Putini stiu ca locul pe care se inalta Biserica Sfintului Sepulcru, construita de bizantini, sustinea un mindru templu dedicat Afroditei, care dorea sa anuleze asocierea sa cu evenimente–cheie ale unui crestinism timpuriu ce trebuia anihilat.

Atentie, pentru a nu fi covirsiti de prea multa spiritualitate si a nu va lasa prada unor emotii prea puternice, care risca sa va induca bine–cunoscutul "sindrom al Ierusalimului" si sa va determine sa va credeti Mesia, se recomanda o pauza la un restaurant. Exista destule si sint bune. Recomand Papa Andreaas, in cartierul crestin, foarte aproape de biserica Sfintului Sepulcru. Acolo va puteti relaxa, compara intrecerile simbolice dintre inaltimile bisericilor si minaretelor din cartier, puteti admira kippa de aur si chiar cuprinde cu privirea arcul format de Muntele Maslinilor din afara zidurilor orasului vechi, presarat si el cu biserici, de pe coaste pina in vale, si cu un cimitir evreiesc cu morminte vechi de multe sute de ani.

Acolo mi–am terminat de nenumarate ori excursia,

bindu–mi ceaiul cu naana si impartasind cu insotitorul meu ultimele impresii de studenti curiosi, infasurati intr–un semi–intuneric ce aluneca in noapte, in ritmul chemarilor muezinilor cocotati in minarete, amestecat cu cele ale clopotelor bisericilor si cu linistea mindra a sinagogilor.

Ierusalimul este un oras extraordinar care te uimeste prin diversitate, prin culoare, prin nou si vechi, prin rigoare si sagalnicie, un oras care te intriga, te inveseleste, te intristeaza, te face sa treci prin toata paleta de senzatii posibile si nu te lasa niciodata indiferent. Cind ma gindesc la el, imi vine mereu in minte Psalmul 136, atribuit aceluiasi luptator charismatic, ce

l–a facut capitala regatului sau: "De te voi uita Ierusalime, uitata sa fie dreapta mea. Sa mi se lipeasca limba de gitlej, de nu ma voi gindi la tine, de nu voi pune Ierusalimul incepatura a bucuriei mele."
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona