Pestera Limanu – Istoria din pamint, vorbele de deasupra
Articol



Primele semne ale verii o anunta calduroasa, torida chiar, motiv pentru care locurile racoroase vor fi foarte cautate in acest an. Acest lucru va fi mult mai evident pe Litoral, unde, chiar daca apa este la doar citiva pasi, s–ar putea sa nu ajute prea mult. O varianta mai interesanta poate fi reprezentata de pesteri, care, mai mult decit simple grote, aduna ani de istorie si apoi ii ascund in maruntaiele pamintului.



Cunoscuta si sub numele de Pestera de la Icoane, Pestera Limanu de pe linga localitatea cu acelasi nume din judetul Constanta, intortocheata ca un labirint, se afla la citiva kilometri de o alta "celebritate" – Pestera de la Movile. Nici una nu este la fel de spectaculoasa precum cele din Apuseni, insa au mult mai multa istorie adunata in galeriile ce se intind, ca niste radacini, pe sub sate. De altfel, aceasta incilcitura de tuneluri face un unicat din Limanu, si a fost probabil si motivul pentru care ea a putut aduna atitea povesti. Si bune si rele, caci, pe linga dacii care si–au ascuns aici comorile, au venit si contemporanii nostri, care si–au aratat iubirea pentru diferite persoane prin numele mizgalite pe peretii de piatra.

Ca sa ajungi la pestera si in interiorul ei, urmezi soseaua ce se intinde de–a lungul Marii Negre, de la Mangalia spre 2 Mai, si mai apoi Vama Veche. Pina a intra in prima localitate, undeva spre dreapta se face drumul catre satul Limanu. Odata lasata localitatea in urma, pe partea dreapta se vede o vale, iar pe versant, inainte de padurice, este intrarea in pestera. E posibil sa va invirtiti un pic, dar nu e nimic grav, cam toti vizitatorii fac la fel pina gasesc intrarea, care este marcata de citeva pietre galbene, o poarta metalica incadrata intr–un zid de beton si graffiti mult mai colorate. Printre ele, si un numar de telefon pentru cei care vor sa viziteze pestera, iar ghidul vine relativ repede, in doar citeva minute.



Istoria din pamint

Dincolo de poarta de fier sint vreo trei milioane de ani de geologie si peste doua mii de istorie, caci cam atitia sint de cind s–a format pestera, respectiv de cind au aparut semnele amenajarilor realizate de oameni. Insumind, mai mult sau mai putin de 4 km lungime, informatiile variind in functie de sursa, galeriile au latimi cuprinse intre 50 cm si 3 m si inaltimi de 60–140 cm, fiind impartite in trei sectoare, legate intre ele prin treceri care nu depasesc 40–60 cm. Desi mare ca dimensiuni, ea a reusit sa pastreze un mediu constant, caracterizat prin lipsa curentilor de aer, umiditate de 85%–90% si temperatura constanta de 12 grade Celsius, ideal pentru fauna specifica unei pesteri, adica lilieci si tot felul de insecte.

Pe peretii de piatra se vad, printre pomelnicul de nume, si urmele uneltelor care au modificat structura pesterii in urma cu mii de ani. Motivul acestor lucrari a fost unul intemeiat, caci, dupa cum spune istoria, dar mai ales specialistii ei, care au cercetat scrierile ramase, pestera a folosit la adapostirea dacilor din fata romanilor. Motivul se regaseste in istoria grecului Dio Cassius, care spune ca, dupa Burebista, regatul dacilor s–a impartit in mai multe tinuturi mai mici, conduse de printi si sefi de trib, iar in Dobrogea se gaseau trei astfel de regate. Roles, unul dintre ei, ajutat de romani, porneste un razboi impotriva lui Dapyx, un alt print al locului. Tradat, acesta din urma este invins si ucis, iar supusii lui se refugiaza intr–o pestera mare, ce avea pe atunci numele de Keiris, si care a adapostit si animale, si bunuri, pe linga populatie. Solutia gasita de romani pentru invingerea dacilor a fost aceea a infometarii, caci, aflind toate intrarile "intortocheate si greu de gasit", dupa cum spune Cassius ca erau, le–au astupat, omorind astfel pe cei de sub pamint, deoarece multi dintre daci au preferat moartea in locul sclaviei la Roma.

Urmele sederii lor sint vizibile, chiar daca mai greu, iar firidele din pereti si altarele din capatul unor galerii pastreaza fumul facliilor si al opaitelor care au ars atunci, iar prin unele colturi mai zac vechi oase de animale. Aceste dovezi gasite aici i–au facut pe istorici si arheologi sa creada ca Limanu ar fi vechea Keiris. Exemple sint destule, de la urmele lasate de cioplitorii in piatra ai interioarelor, precum camerele pentru oameni, cele mai mici pentru animale sau provizii, pina la fumul opaitelor si la altarele de rugaciune sau morminte, sau la peretii intariti cu ziduri si coloane de piatra.

Se mai pot vedea, tot cu greu, si desene rupestre, ce reprezinta figuri de oameni, animale si pasari. Dintre toate se distingea, caci acum se ascunde sub tavanul prabusit al cavitatii din acea zona, o figura umana, probabil un barbat, ce are capul facut dintr–un patrat umplut cu puncte, iar trunchiul, un oval umplut tot cu puncte. Mina dreapta se sfirseste ca o pata neagra in forma circulara neregulata, in timp ce in mina stinga personajul pare a tine un scut patrat. La fel se termina si miinile celorlalte figuri umane din pestera.

Un desen asemanator, daca doriti sa va faceti o idee, poate fi gasit la Monumentul de la Adamclisi, doar ca acesta din urma este mai recent, fiind realizat cu mai bine de 150 de ani mai tirziu decit cel din aceasta pestera.

Tot in linia dovezilor istorice se inscriu si o serie intreaga de bucati de ceramica, identice cu cele gasite la situl arheologic de la Chitila, de linga Bucuresti, ceea ce demonstreaza intinderea culturii dace si unitatea ei.

Toate acestea se gasesc mai ales in primul sector al pesterii, in celelalte doua fiind mai degraba urme ale inceperii lucrarilor, si apoi ale abandonarii lor.



Vorbele de deasupra

Local, pestera mai este cunoscuta si sub numele de "La Icoane". Explicatia pentru acest nume este una neasteptata poate, caci, in limba veche, termenul icoane desemna "chip" sau "imagine", si nu icoanele cunoscute in sensul crestin. Acolo erau niste chipuri din piatra, chiar la intrare, niste bolovani care au fost sculptati, sa aiba chip de om, cu trasaturi clare umane, cu ochi, nas si gura. Acum, rasturnati si putin vizibili, ei aveau menirea de a veghea intrarea, motiv pentru care satenii au numit pestera "La Icoane". Se crede ca figurile au fost facute in vremea dacilor, probabil un semn pentru a marca locul de intrare sub pamint.

Labirintul isi merita din plin numele, iar galeriile asezate pe foaia unei harti dau nastere unui oras cu strazi incilcite si intretaiate. Poate ca acum se merge mai usor, folosindu–te de roadele tehnologiei, insa trebuie sa fii mereu atent, galeriile seamana intre ele, iar numele scrise de turisti nu sint un reper prea bun. Si daca dupa primii pasi cu care strabati intrarea larga, spatioasa, unde poti sta in picioare, ai impresia ca nu e chiar asa de greu precum ai auzit, te razgindesti repede dupa ce patrunzi in prima sala. Maricica, la rindul ei, ea este punctul de inceput al ratacirii, de acum incolo totul seamana, are aceeasi culoare, de calcar si fum, si indicatoarele dispar, ramin doar semnele pe care le foloseau pentru orientare dacii si ceilalti locuitori temporari ai locului, dar care nu ajuta, necunoscindu–le sensul.

Si totusi, in ciuda tuturor acestor dovezi, localnicii nu stiu multe despre pestera, si nu este vorba aici de ignoranta, ci de frica, in mintea lor acesta este un loc al pierderii, labirintul de sub pamint fiind unul care inghite oamenii care ii calca pragul si nu sint atenti.

Satul e plin de povesti, si asa cum era de asteptat, "batrinii" sint cei care cunosteau cel mai bine galeriile intortocheate si lungi. Iar vorbele care circula prin zona spun ca acestea s–ar intinde pina la bulgari, ca au fost batrini care au ajuns pina acolo doar ca sa gaseasca iesirile blocate.

Adevar sau legenda, e sigur insa ca pestera se intinde sub intreaga localitate si sub ghiol. Insa, uneori, legendele se dovedesc a fi utile, caci in trecut cel mai sigur mod de a intra in pestera, garantindu–ti iesirea in acelasi timp, era desirarea unui ghem de ata in inaintarea ta prin galerii, fir care era urmat la intoarcere. Mai existau si exceptii, iar aceiasi batrini au fost cei care au gasit prin tunelurile intunecoase doar atele vechi de zeci de ani, fara a mai fi vreo urma a celor care intinsesera aceste fire ale vietii.



Text: Marcella Dragan

Foto: Gheorghe Cohal
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona