Bistrita valea cu biserici de lemn
Articol





Riul Bistrita traverseaza o tara intreaga, in drumul sau spre Siret si apoi spre mare. Desi porniseram la drum cu intentia de a parcurge intreaga sa vale, ne–am razgindit la vederea lungimii liniei albastre ce se intortochea in fel si chip pe harta din fata noastra.



Drept urmare, schimbam repejor planul si fragmentam valea in bucatele, pe care sa le putem strabate in citeva ceasuri. Schimbam si "viteza de deplasare", caci, odata segmentat traseul, avem mai mult timp pentru a vedea fiecare localitate asezata de–a lungul apei, spre a–i afla micile comori turistice pe care nu le prea vezi prin pliante.

Gasim repede reperele, sub forma unor bisericute de lemn vechi de cind lumea, si plecam. Drumul national DN17B ne va purta din Vatra Dornei pina la Coada Lacului, cum este cunoscuta local zona unde Bistrita se varsa in lacul de acumulare Izvorul Muntelui, in comuna Poiana Teiului. Soseaua se joaca intruna cu riul si se muta cind de–a dreapta, cind de–a stinga apei, si treci de atitea ori peste vad, ca pierzi numarul indicatoarelor.



Brosteni – biserica lui Creanga

Prima localitate in care oprim este orasul Brosteni, al lui Creanga, cu bisericuta unde acesta a invatat in perioada in care a stat la Irinuca si a luat riie de la caprele ei, asa cum isi amintea chiar autorul. Gasim locasul destul de repede, in curtea unei noi biserici, unde se afla si un monument din lemn dedicat soldatilor din cel de–al doilea razboi mondial. Vechea biserica, ridicata la 1760, fiind prima constructie atestata documentar din localitate, a fost cladita din brad, cu intarituri din lemn de tisa si cuie forjate de mesteri fierari. Devenita acum muzeu, bisericuta adaposteste citeva exponate cu o vechime de peste 200 de ani, precum si icoane pictate pe lemn realizate de renumitii artisti Tattarescu, Grigorescu si Tonitza.

Cunoscind gloria in timpul domniei Casei Regale, prin 1900, acum orasul scapa de aerul de localitate miniera comunista si il ia pe cel de zona turistica, profitind la maximum de peisajele de exceptie pe care asezarea pe Valea Bistritei i le–a dat.



Farcasa – "zestrea" din Neamt

Dupa ce terminam de vizitat biserica, ne continuam drumul catre urmatorul punct de pe harta pe care ni–l aleseseram, si anume comuna Farcasa. Acolo, in lipsa unor indicatoare care sa ne indrume catre vechiul edificiu religios, intrebam satenii, care, desi nedumeriti de cererea si interesul nostru pentru constructie, ne arata ulita care duce spre aceasta. Prima biserica aparuta in cale este una din piatra, constructie moderna, care ne creeaza noua nedumeriri, de aceasta data, asa ca intrebam din nou. Primim astfel precizarea ca biserica de lemn e la un kilometru mai sus de cea noua, in fata careia ne aflam. Ajungem relativ repede, si, dupa ce reusim sa convingem vecinii, "protectori" ai locasului, ca nu venim cu intentii rele, ne apropiem sa ne uitam la micuta cladire din lemn, ridicata pe la 1774 de catre ardelenii refugiati in Moldova. Purtind hramul "Sf. Parascheva", biserica nu are elemente constructive inedite, insa bogata sa ornamentatie o ridica la rangul de cea mai "inzestrata" din judetul Neamt. Sub acoperis, un briu facut din doua scinduri suprapuse inconjoara biserica, iar cornisa astfel formata a fost impodobita cu doua rinduri de rozete si arce concentrice, realizate prin utilizarea tehnicii punctuatiei cu vopsea si cea a pirogravurii. Modele asemanatoare se intilnesc si pe birnele de sustinere a acoperisului, prelungite in consola, sau la cupolele din naos si pronaos, lucrate in rosu si negru, ca si decoratia tip tabla de sah, alcatuita prin alternanta acestor doua culori de pe bolta altarului. Nici usile de la intrarea in pridvor si in pronaos nu au scapat de atingerea maiastra a mesterilor de pe Valea Bistritei, care au sculptat, in lemnul de ulm, snururi in relief ce pornesc din rozetele de la baza, simboluri ale soarelui si luminii.

Transformata, la rindul ei, in muzeu, biserica adaposteste o bogata colectie de icoane si obiecte etnografice, printre care o Psaltire in paginile careia se pastreaza o insemnare a lui David Creanga, bunicul povestitorului Ion Creanga. Se poate vedea in lucrarile din colectia bisericii si zbuciumul istoriei acestor locuri. In icoana lucrata in stil popular, pe lemn cu glet de ipsos neuniform, scena invierii lui Iisus este "actualizata". Mai exact, Mintuitorul se ridica dintr–o racla tinuta de doi osteni care au mundire rusesti, caciuli de arnauti si iatagane turcesti la sold.



Dreptu – mormintul nemtilor

Ne indreptam catre ultimul reper de pe harta noastra, cel putin asa credeam atunci cind ne–am pornit la drum. Initial, nu avuseseram nicaieri notat satul Dreptu, pe care il intilnim pe drum si in care poposim citeva clipe, datorita unei alte biserici care strajuieste soseaua. Impunatoare, ridicata din piatra, ea are acoperisul si turlele facute din lemn, cu un intortocheat model de flori si elemente religioase. Nu este nici veche si nici considerata monument de vreun fel, dar atrage privirile celor care trec pe drumul ce leaga Dorna de Neamt. Asa ca oprim si intram in curtea–cimitir a bisericii cautind un unghi de unde sa o putem vedea mai in amanunt. Nu punem bine piciorul dincolo de poarta, ca ne si da binete un batrin ce lucra de zor la o groapa. Din vorba in vorba, si aflind ca suntem "de la ziar", ne spune o "poveste mare", explicind, in acelasi timp, si motivul gropii pe care o sapa. Era un mormint, dar unul deosebit, caci, lucrind in cimitirul de linga biserica, a gasit acum o vreme ramasitele unui om, cu un bilet in nemteste. A chemat preotul, cu primarul si cu seful de post, asa cum se cuvine prin satele noastre, si impreuna au deslusit misterul oaselor. Erau ale unor soldati germani, doi la numar, morti prin aceste locuri in al doilea razboi mondial. La doar citeva zile dupa aflarea osemintelor, reprezentanti ai autoritatilor germane au si venit in sat ca sa vada locul. Dar nu au sosit singuri, ci insotiti de mama unuia dintre ostasi, singura ruda in viata a celor doi. Acum, batrinul lucra la noul mormint al nemtilor, "ca doar oameni o fost si ei". De altfel, germanii cumparasera, prin cimitirele din zona, locuri de veci pentru soldatii cazuti pe aceste paminturi.



Galu – poveste zbuciumata

Plecam, cu gindul la soldatii nemti si la linistea gasita, si ne indreptam catre Galu si ultima biserica din lemn din traseul nostru. Mai putin impunatoare sau celebra decit cele de pe alte meleaguri sau decit marile complexe monahale din Neamt, bisericile de lemn de pe Valea Bistritei atrag exact prin simplitatea, echilibrul si semnificatia lor spirituala, dovada a statorniciei, credintei si priceperii oamenilor acestor locuri. Ca niste batrine cu veacuri in circa, mici si parca firave, ele pastreaza inca trasaturile constructive ale epocii in care au fost ridicate si evoca existenta zbuciumata a creatorilor lor.

Biserica de lemn din Galu, ce poarta hramul "Sf. Gheorghe", se aseamana cu cea din Farcasa, pe care nu o egaleaza insa in decoratiuni. Are, in schimb, ca semn propriu de recunoastere, reunirea citorva caracteristici care foarte rar pot fi vazute impreuna. Pe linga maiestria executiei, care este de la sine inteleasa, intilnim aici folosirea exclusiva a lemnului, chiar si la imbinari, proportiile miniaturale de un echilibru perfect si puritatea caracteristicilor. Stilul este cel moldovenesc, aproape curat, iar acest "curat" se datoreaza influentelor ardelenesti aduse de transferul masiv de populatie din Transilvania spre Valea Bistritei moldave. Povestea bisericii iti da fiori. Pornind din vechime, ea a fost ridicata pe locul unui alt locas, despre a carui disparitie nu se stie nimic. Acum, in zilele noastre, biserica, muzeu la rindul ei si adapostind vechi si valoroase icoane pe lemn, a fost sparta si jefuita de doua ori, lucrarile nefiind recuperate nici pina astazi.

Continuam traseul catre Coada Lacului si Viaductul de la Poiana Teiului. Acolo drumul se desparte, pornind, pe linga lac si peste viaduct, catre Transilvania, prin comuna Ceahlau, si catre Tirgu Neamt, trecind pe la Minastirea Petru Voda.



Stinca Diavolului

Aici, la viaduct, se poate vedea, pe linga stilpii de curent, dovada a satelor inundate de apele lacului de acumulare format in spatele barajului de la Bicaz, si Stinca Diavolului. O piatra ciudata, departe de muntii din care s–a rupt, aruncata in mijlocul apelor, ce a tesut in jurul ei povesti si legende, care de care mai incredibile si ciudate. Dar nici una dintre ele nu poate raspunde intrebarii ridicate de modul in care a ajuns stinca in mijlocul vaii, asa ca misterul se pastreaza.



Text & foto: Marcella Dragan
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona