Bucurestii si istoria lor
Articol










De–a lungul veacurilor, Bucurestii au trecut prin schimbari drastice. Doar citeva cladiri din secolele medievale au ramas in picioare, reperul numarul 1, Dimbovita, s–a transformat radical, fiind imblinzita in perioada moderna, iar viata politica a cunoscut variatii in fiecare secol: de la voievozi la fanarioti, de la domni paminteni pina la monarhie si comunisti. O intrebare ramine totusi fara raspuns: care este specificul orasului? Sa fie casa cu gradina tipic medievala, cladirea occidentala de la sfirsitul secolului al XIX–lea, cea moderna din anii 30, sau blocurile construite dupa razboi?



Epoca medievala – inceputurile Bucurestilor

Vom incepe istoria Bucurestilor din perioada medievala, desi dovezi ale primelor asezari dateaza inca din neolitic. La jumatatea secolului al XV–lea apare prima atestare documentara a Bucurestilor, intr–un document semnat de Vlad Tepes la 20 septembrie 1459. Construit initial ca o cetate militara apropiata de Dunare pentru a supraveghea miscarile otomane, tirgul se va dezvolta rapid, transformindu–se in centrul economic al Tarii Romanesti.

Nucleul initial era alcatuit in jurul Pietei Sf. Gheorghe actualele strazi Selari, Sepcari, Blanari, Covaci, Gabroveni apartinind breslelor de mestesugari, care au impulsionat viata economica si sociala a tirgului. Bucurestii se dovedesc a fi un loc atractiv pentru noii domnitori: Mircea Ciobanul este cel care va construi o Curte Domneasca (intre 1558 si 1559 – actuala Curte Veche, impreuna cu biserica de aici), iar Mihai Viteazul va incepe lupta antiotomana din acest punct. Printre bisericile si minastirile ce apar in–cet–incet in Bucuresti se numara Sf. Gheorghe Vechi (1562) si Minastirea Mihai Voda, unele dintre cele mai vechi locase de cult din Tara Romaneasca.

Initial, asezarea se intindea doar pe partea stinga a Dimbovitei, dar se largeste treptat: la 1631 este mentionat Podul Beilicului (construit de domnitorul Radu Serban) pe partea dreapta, la fel Minastirea Radu–Voda pe unul dintre dealurile Bucurestilor. Trebuie mentionat ca, in aceasta perioada, Dimbovita serpuia libera printre case si gradini, amenajarea sa actuala datind de la sfirsitul secolului al XIX–lea. Numarul caselor este de aproximativ 1.500, iar populatia este estimata la 20.000 de locuitori.

Mutarea definitiva a Capitalei are loc in 1659, in timpul domniei lui Mihnea al III–lea, si este urmata de o perioada de prosperitate manifestata in timpul domniei lui Constantin Brincoveanu (1688–1714), domnitor in timpul caruia se vor amenaja Podul Mogosoaiei – actuala Calea Victoriei, Podul Tirgului de afara – actuala Calea Mosilor, si se vor construi biserici precum Fundenii Doamnei, Coltea, Sf. Gheorghe Nou, in maniera arhitecturala ce va purta numele domnitorului: stilul brincovenesc.

Epoca fanariota, ce a urmat domniei lui Brincoveanu, a insemnat o dezvoltare a edificiilor ecumenice: Vacaresti (cel mai important edificiu monahal din Sud–Estul Europei, astazi distrus), Stavropoleos, Kretzulescu dateaza din acea perioada, reprezentind capodopere ale arhitecturii medievale.

Un pas inainte se consemneaza in perioada in care administratia rusa stapineste Tara Romaneasca (1828–1834): generalul Pavel Kiseleff intocmeste un Regulament de infrumusetare o orasului, iar drept omagiu pentru lucrarile edilitare, Al. D. Ghica, domnitorul Tarii Romanesti, denumeste o sosea dupa numele sau: este vorba de actuala sosea Kiseleff de la Piata Victoriei. Este o epoca in care boierii isi construiesc din ce in ce mai multe palate si conace (Palatul Stirbei de pe Calea Victoriei – unul dintre putinele care au ramas in picioare), se introduce iluminatul public cu gaz si se amenajeaza Gradina Cismigiu, precum si Pietele Amzei si Sf. Vineri. Este timpul pentru noi lucrari edilitare: Teatrul National (1852), Universitatea (1858) sint dovada suflului nou ce se manifesta in spatiul romanesc: occidentalizarea elitei, ce aduce cu sine o schimbare a Bucurestilor din toate punctele de vedere.



Epoca moderna 1866–1947 – o schimbare de paradigma

Ideile occidentale isi fac aparitia in Tara Romaneasca, generind o serie de transformari politice, morale, dar si edilitare: dupa 1866, schimbarile arhitecturale sint la ordinea zilei in orasul devenit capitala a Romaniei (1862), la fel si cele de mentalitate.

In aceasta etapa se poate observa cu usurinta patrunderea arhitecturii franceze in peisajul bucurestean: o serie de cladiri, precum Ateneul, Palatul de Justitie, Palatul Regal, Palatul Cotroceni, Palatul Postelor (actualul Muzeul de Istorie) sau cladirea CEC, cit si o serie de sculpturi si monumente publice statuia lui Ion Bratianu de la Universitate, statuile lui Mihai Viteazul, Mihai Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Lascar Catargiu sau Alexandru Lahovary sint opere ale unor maestri francezi. Calea Victoriei este simbolul acestei perioade, locul unde protipendada Bucurestilor se desfasoara, manifestind un lux necunoscut anterior. De atunci dateaza si denumirea de "Micul Paris al Orientului", cu care bucurestenii se mindresc necontenit.

Orasul se modernizeaza treptat: apar iluminatul public si tramvaiul, Pache Protopopescu (unul dintre cei mai harnici primari bucuresteni) paveaza kilometri intregi de strazi, se taie noi bulevarde si de afirma noi tendinte in arhitectura.

Stilul occidental e inlocuit treptat cu un stil neoromanesc (in jurul anului 1900), inaugurat de Ion Mincu si scoala sa de arhitectura. Exemple concludente sint Ministerul Lucrarilor Publice (actuala primarie), Facultatea de Arhitectura sau vechea Primarie.

A doua parte a modernizarii orasului se desfasoara dupa Marele Razboi: incep sa se inaugureze cinematografele (cele de pe Bulevardul Elisabeta, devenit Corso al Capitalei), se asaneaza lacurile din partea de nord a orasului, iar primarul Dem. Dobrescu are planuri marete: se amenajeaza stranduri noi, se deschide Parcul National (actualul Herastrau) cu Muzeul Satului, se construieste noua cladire a Universitatii de pe Bd. Kogalniceanu. Desi exista ideea mutarii capitalei in Bucurestii Noi sau la Brasov, Dem. Dobrescu a refuzat un asemenea plan si a crezut in capacitatea Bucurestilor de a fi centrul administrativ, economic si cultural al Romaniei Mari.

Este timpul cladirilor moderne: Palatul Telefoanelor, Academia Militara, Palatul Victoria sint inaugurate intr–un stil departat de cel din anii 1890. Vilele si block–house–urile sint opera unor arhitecti precum Duiliu Marcu, Horia Creanga sau Marcel Iancu, care imprima orasului un stil rapid si functional. Orasul creste pe verticala – Palatul Telefoanelor si Bulevardul Magheru, cu cladirile sale in stil Bauhaus, fiind modelele cele mai elocvente.

Viata societatii se imparte intre teatru, film si sport (tenis, rugby sau fotbal). Noile inventii isi fac si ele simtita prezenta: radioul, telefonul si automobilul ii uimesc pe toti. Este considerata perioada de maxima inflorire a Bucurestilor si a culturii romane: la Capsa isi dau intilnire tinerii Cioran, Noica si Eliade, iar Camil Petrescu si Liviu Rebreanu sint in perioada maxima a creatiei lor.

Marii industriasi construiesc in aceasta perioada locuinte pentru muncitori, dezvoltind in mod armonios orasul, apar planurile de metrou, confortul creste, iar bucurestenii incep sa isi iubeasca orasul. Bombardamentele din timpul razboiului afecteaza citeva cladiri importante, insa orasul nu are aceeasi soarta cu alte capitale europene.



A treia etapa: 1948–1989 – schimbarea de regim politic aduce transformari radicale Bucurestilor

Transformarile prin care au trecut Bucurestii in anii comunismului se vad imediat dupa razboi: viata sociala scade treptat, iar schimbarile in arhitectura orasului isi fac treptat simtita prezenta: apare Casa Scinteii, dupa modelul Universitatii Lomonosov din Moscova, se amenajeaza Piata Palatului (construindu–se Sala Palatului), se construieste blocul turn Gioconda din Piata Natiunilor Unite, se amenajeaza Bd. Eroilor, Calea Grivitei (prin construirea de noi blocuri), insa conducerea tarii este cantonata tot in cladirile vechi: Marea Adunare Nationala este in Palatul Adunarii Deputatilor, Consiliul de Stat este Palatul Regal, Consiliul de Ministri este la Palatul Victoria, Tribunalul Capitalei este in somptuosul Palat al Justitiei de pe Splaiul Dimbovitei, doar primaria fiind mutata in actualul amplasament de linga Cismigiu.

Transformarea orasului va fi generata de doi factori: cutremurul din 1977, care a afectat grav Bucurestii, demonstrind fragilitatea edificiilor vechi si ca politica lui Nicolae Ceausescu de a transforma orasul dupa planuri geometrice nu se potriveste dezvoltarii naturale a acestuia.

Astfel, au inceput lucrarile la construirea noului Centru Civic pe Dealul Arsenalului, distrugindu–se un cartier intreg al Bucurestilor: au fost demolate biserici, opt dintre ele fiind mutate din calea bulevardelor care incep sa taie Bucurestii. Blocuri de locuinte apar de–a lungul bulevardelor, mascind in spatele lor adevaratul farmec al Bucurestilor: casa cu gradina sau locul unde naturalul se impleteste cu spiritul civilizator al omului.

Apar noi cartiere, care se extind pina inghit satele periferice: Pantelimon, Drumul Taberei, Rahova, Ferentari, Titan, Salajan. Se construiesc fortat numeroase fabrici si uzine sau se redenumesc cele vechi: Malaxa devine 23 August, Bourul (vechea fabrica de pielarie–tabacarie) devine Dimbovita etc. Dispar Minastirea Mihai–Voda, Biserica Alba Postavari, Biserica Spirea Veche, Biserica Izvorul Tamaduirii, demolate in citeva zile, precum si statuile unor oameni politici precum Carol I, Ion Bratianu, Lascar Catargiu si Take Ionescu.

Printre lucrarile de o certa valoare se numara: metroul (construindu–se in zece ani intreaga retea de tuneluri prin care se circula astazi), acoperirea Dimbovitei in zona Unirii, construirea Teatrului National (dupa prabusirea la cutremur a vechiului teatru de pe Calea Victoriei), a cladirii Operei (1954) sau a Circului de Stat. Apar si cladirile imense ale Bibliotecii Nationale si Casei Radio sau cele cinci constructii cunoscute drept "circurile foamei", ultimele lasate neterminate.

In acest timp, populatia a ajuns la 2 milioane de locuitori, o triplare a numarului de la sfirsitul perioadei interbelice. Dezvoltarea fara precedent a orasului a dat o noua fata Bucurestilor – un oras mai mult utilitar, cu povara administratiei, departe de reputatia de "Micul Paris" si de viata sociala din perioada interbelica, cea mai fructuoasa din istoria sa. Actualmente, Bucurestii isi revendica identitatea de oras european, cautindu–si un drum specific, care sa impace armonios cele doua fete ale sale: una traditional–orientala si cealalta modernist–occidentala, o paradigma in care s–a zbatut in ultimele doua secole.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona