Pasii Sfintului Pavel
Articol













Povestea Sfintului Pavel o stim cu totii, cu mai multe sau mai putine amanunte, in functie de pasiunea noastra pentru lecturile bisericesti. Undeva pe la mijloc, intre cunoastere si nestiinta, eram si eu cind am primit telefonul ca voi pleca in Siria, intr–un pelerinaj ce urma traseul facut de Sfintul Paul, cum este cunoscut in catolicism si in Occident Apostolul Neamurilor.



Convertirea de pe calea Damascului

Pentru a intelege drumul, iata scoase din viata sfintului momentele care marcau traseul pe care aveam a–l reface in acea tara indepartata. Pavel, pe numele sau adevarat Saul sau "cel dorit", s–a nascut la Tars, in Asia Mica, din parinti evrei. Auzind de miscarile produse de predicile Apostolilor, acesta a mers la Ierusalim, unde a devenit persecutor al crestinilor. Porneste mai apoi pe calea Damascului, avind in minte acelasi gind, al distrugerii comunitatii crestine din acest oras. Pe drum, aproape de cetate, are loc convertirea lui la crestinism, cind, ziua, in amiaza–mare, intr–o lumina stralucitoare, i s–a aratat Iisus Hristos, zicindu–i: "Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Iar el a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sint Iisus, pe care tu il prigonesti". Orbit, el este adapostit de preotul Anania, care il si boteaza. Incepe astfel sa predice lucrarea lui Iisus, spre uimirea si surprinderea iudeilor din Damasc, care se decid sa–l omoare. Pavel este ajutat de crestini sa scape, fiind coborit peste zidurile cetatii intr–un cos.

Desigur, drumurile lui, facute prin lume pentru a–si indeplini misiunea pe care o incepuse, noi nu le–am mai urmat, asa ca povestea mea se invirte in jurul unuia dintre cele mai vechi orase din istoria cunoscuta noua, Damascul.



Pelerinajul

Inceputa in dimineata unei zile de vineri, pe aeroport, calatoria nu aducea a pelerinaj. In galbenul inchis al nisipului si rocilor care formau "pamintul" pe care calcam noi si pe care se ridica Damascul, Siria isi revela adevarata fata chiar de la primii pasi facuti aici. Iar cuvintul care refuza sa imi iasa din minte era "contrast", caci aceasta tara era nu doar una a contrastelor, ci un contrast in sine, cel putin din punctul de vedere al culturii si al modului cum noi, occidentalii, o percepeam de acasa. Toate informatiile pe care le adunasem de pe internet in zilele premergatoare plecarii se dovedeau a fi gresite, aici nu era nici asa de cald cum ne–ar fi sugerat temperaturile de peste 40 de grade Celsius pe timp de zi, nici nu erau femeile toate acoperite de valuri negre si nici lumea nu se uita ciudat la noi, ca eram veniti de departe si plini de aparatura din cea mai sofisticata. Si asta pentru ca grupul din care faceam parte era format din ziaristi romani invitati de Ministerul Turismului din Siria sa participe la sarbatorirea a doua mii de ani de la nasterea Sfintului Apostol Pavel.

Petrecem prima zi a sederii in Siria prin bazarul din Damasc, Suq al Hamidiya, pentru a confirma macar o parte din informatiile obtinute, si anume faptul ca acolo gasesti de toate, si daca negociezi bine, poti obtine marfa chiar si la jumatate de pret, situatie valabila inclusiv in magazine, nu doar la tarabe. Lucru nu numai adevarat, ci chiar recomandat, pentru ca lipsa negocierii ii supara pe localnici, in aceasta situatie ei considerind ca marfa lor e prea slaba calitativ sau urita ca sa merite efortul de a se obtine un pret mai bun. Lasam insa cautarile de alese marfuri si ne pregatim pentru a vedea cum este perceput unul dintre cei mai cunoscuti apostoli crestini intr–o tara cu populatie majoritar musulmana. Asa ca pornim pelerinajul nostru din curtea Minastirii Mar Jurirjos din Jdaydet–Artouz, si continuam drumul de vreo patru kilometri pina la Biserica St. Paul "Minastirea Viziunii" din Tal Kawkab. Si nu e un drum oarecare, ci unul in care am fost insotiti de cercetasii sirieni care au dat ritmul pasilor nostri prin cintecele din tobe si trompete interpretate de–a lungul calatoriei. Minastirea Viziunii, acolo unde Sfintului Pavel i–a aparut Iisus si a avut loc convertirea, se ridica pe un virf de deal, la capatul drumul ce serpuieste prin cimpuri cu livezi de maslini si case traditionale. Acolo este si locul unde au stat impreuna, umar linga umar, lideri ai diferitelor religii care unesc oamenii, nu doar in Siria, ci in lume. Iar aceasta intelegere intre oameni este o caracteristica a acestei tari. Aici nu conteaza ce religie ai, nimeni nu te intreaba in cine sau in ce crezi si nimeni nu evita pe nimeni pentru motive de acest gen. Ne integram si noi in obiceiul locului si ascultam, mai intii in araba, apoi tradus in engleza, pe fragmente, mesajele reprezentatilor tuturor credintelor adunati aici, apoi slujba si terminam seara cu un alt concert sustinut de cercetasi. Aproape de miezul noptii se sfirseste si prima parte a drumului nostru, ce se vrea o refacere a traseului facut acum aproape doua milenii de apostol.



Pe Strada Dreapta din Damasc

Dimineata, reluam calatoria. De data aceasta raminem in Damasc, punctind in drumul nostru opririle facute de Pavel, dar si alte obiective care s–au adunat de–a lungul anilor si care acum au devenit atractii turistice. Demersul nostru nu prea seamana a calatorie sfinta, caci Strada Dreapta e flancata de tarabe, care ne atrag privirile si ne opresc pasii, ceea ce ingreuneaza misiunea ghidului de a ne duce la ceremonii in timp. Se pare ca am invatat destul de repede arta negocierii si tehnica nepunctualitatii. Avantajul de a sosi mai tirziu era acela al obiectivelor libere, fara a gasi acolo o mare de oameni, veniti, ca si noi, sa participe la manifestari. Ne uitam, fiecare intreaba despre subiecte care il intereseaza, colegii de la televiziune mai realizeaza un stand–up sau un sincron, sau se fac ca incearca sa faca, deoarece privirile adesea le fug catre cladirile impresionante ce ne inconjoara, iar gindurile le urmeaza indeaproape. Intraseram de acum in circuitul turistic care fusese pregatit pentru noi, ca parte a pelerinajului ce urma calea pasilor lui Pavel. Drumul pe Strada Dreapta ne aduse in fata Moscheii Umaiazilor, dupa ce ne trecuse prin partea destinata mirodeniilor si bijuteriilor din bazarul Al Hamidiya si prin salile Palatului Azem. Am vazut chiar si mormintul lui Saladin, adapostit in arcul izolat care a mai ramas din Madrasa (scoala religioasa) Aziziye, care l–a gazduit initial. Intram, in sfirsit, in Moscheea Umaiada, si primul lucru care ne rapeste privirile tuturor, spre surprinderea citorva localnici care se holbeaza la noi, este decorul fantastic si aurit al peretilor ce ne inconjoara, dar si simplitatea oamenilor imbracati in haine monocrome si identice, care isi aduc omagiul divinitatii. Loc sacru de peste trei mii de ani de cind serveste ca templu religios, mai intii armean, apoi roman, edificiul devine, odata cu raspindirea crestinismului, biserica inchinata lui Ioan Botezatorul. Marturie a acelor vremuri sta altarul unde se afla adapostit capul sfintului, loc de inchinaciune nu doar pentru crestini, ci si pentru musulmanii veniti din toate colturile lumii in pelerinaj. In urma cuceririi islamice din 635, musulmanii si crestinii se inteleg si impart cladirea intre ei, sustinindu–si slujbele si rugaciunile unii linga altii. Atunci cind Al–Walid decide sa ridice acolo o mare moschee, el negociaza cu crestinii din Damasc, carora le construieste o biserica noua si le da o serie de loturi de pamint pentru a–si ridica mai multe locasuri. Constructia, care dureaza zece ani pina la terminare, devine un model pentru sute de alte moschei din lumea islamica, fiind in acelasi timp una dintre cele mai mari. Doar moschei mai noi, precum cea de la Mecca, o depasesc in numarul de credinciosi pe care ii poate primi.

Refacem cu greu grupul, raspindit prin imensa cladire, si reluam din nou calea Sfintului Pavel, care ajunge, dupa convertire, in casa preotului Anania, devenita acum biserica. Aici, pe linga adapostul primit, acestuia ii este redata vederea, odata cu botezul. Moment de repaus pentru noi, iar biserica subterana atragea nu doar prin racoare, ci si prin istoria pe care o adunase si pe care acum o reda prin rindurile de pe pereti, citeva dintre ele chiar in romana.



Vocile credintei

Invataseram destul de bine acea tehnica de a fi mereu in intirziere, caci ghidul incepu a face eforturi considerabile pentru a ne reporni pe calea care ducea catre finalul calatoriei inchinate apostolului. Capela Sfintului Pavel marca acest ultim reper al drumului din Damasc, fiind locul unde discipolii sai l–au coborit, intr–un cos de nuiele, peste zidul cetatii, salvindu–l astfel din mina iudeilor, care se decisesera sa–l omoare pentru trecerea sa la crestinism si predicarea acestuia. Ajungem astfel la cladirea cu o istorie la fel de zbuciumata ca a Damascului, caci, in cele doua milenii de la primul altar ridicat pentru a marca locul fugii, biserica a fost distrusa in citeva rinduri, numar nestiut din cauza lipsei de informatii, apoi a fost transformata in moschee, distrusa si ea, de asemenea. Undeva prin secolul trecut apare in acest loc un prim altar, care, prin grija mai multor patriarhi, creste in timp, devenind acum nu doar un loc de rugaciune, ci si un orfelinat si o casa pentru cei batrini. Ascultam, in prag de seara, slujba oficiata de reprezentantii tuturor bisericilor crestine din Siria, care ne descopera doar muzicalitatea limbii arabe, caci, de data asta, nu mai beneficiem de traducere.

Cu un ultim efort al ghidului, pornim catre o destinatie care nu era in program, dar care avea sa ne placa, dupa cum ne asigura el: o alta biserica, ridicata deasupra unei pesteri in care se crede ca

s–ar fi ascuns, la un moment dat, sfintul. Din lumina calda a pesterii iesim in vocea care chema musulmanii la rugaciune. Oricare ar fi fost sentimentele religioase crestine din noi, ele se pierdeau in versetele Coranului ce se strecurau prin galagia noptii damaschine.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona