Jurnal kenyan
Articol







Daca vrei cu adevarat sa cunosti Kenya si locuitorii ei, trebuie sa parasesti capitala Nairobi si sa pornesti la drum catre marile obiective turistice vestite in intreaga lume – coasta Pacificului, cu vremea calda si insorita pe parcursul intregului an, cu minunatele plaje de nisip fin, cu barierele de corali si cu impunatorii cocotieri ce apar pe toate cartile postale ilustrate; centrul tarii, cu Rift Valley, lacurile Bogoria si Nakuru si virful Kenya, al doilea ca inaltime de pe continentul african, sau vestul acoperit cu paduri tropicale si plantatii de ceai, care coboara spre sud, catre zona de semidesert, prin celebra rezervatie naturala Masai Mara.



Am optat pentru prima destinatie si, intr–o frumoasa dimineata de octombrie, am pornit la drum impreuna cu doua bune prietene, Elisabeth, din Filipine, si Toni – de la Antoinette! –, nascuta in Iran, stabilita deocamdata in Canada, dar cu intentii ferme de a veni sa locuiasca si sa munceasca in Kenya. Impreuna – deci in trei – am impartit costurile unei calatorii de patru zile pe ruta Nairobi – Parcul National Amboseli/virful Kilimanjaro – Parcul National Tsavo – Mombasa. O astfel de calatorie se organizeaza printr–o agentie de turism de incredere pe care ti–o recomanda managerul hotelului bun la care stai sau un prieten. Prima intilnire se desfasoara cu zimbetul pe buze, dar este, de fapt, o lupta crincena prin care el, organizatorul, incearca sa tina cit mai sus pretul pe care eu, turistul, incerc sa il scad cu vehementa si incapatinare. O astfel de discutie poate dura ore. Cel putin asa s–a intimplat cu noi. Pentru trei zile, totul inclus masina, sofer, benzina, taxa de intrare in parcurile nationale care este de 40 de dolari, la fiecare parc! –, cazarea in locatii de buna calitate – cu apa calda si igiena garantata , trei mese pe zi la nivel occidental, s–a pornit de la 595 de dolari de persoana si cu greu s–a ajuns la 570 de dolari. Fara cazarea la Mombasa, pe care a trebuit sa ne–o asiguram noi, caci ofertele vizau sume astronomice. Cum am rezolvat Mombasa? Cu putin noroc. La conferinta de la Nairobi au participat si citeva colege din Norvegia, care au retinut deja de acasa camere la un hotel la care, de obicei, trag cei mai multi norvegieni. Hotelul se numeste Saroya Whitesands, este de mare lux si, dat fiind faptul ca nu era sezon, cu o vorba buna am primit si noi acolo o noapte de cazare. Dar despre asta, la timpul potrivit.

Cum spuneam, intr–o frumoasa dimineata de octombrie am pornit la drum catre sud. Surprizele nu au intirziat. Prietenele noastre norvegiene au optat pentru un zbor cu avionul, 45 de minute pina la Mombasa. Noi am vrut sa vedem tara. Si am vazut–o si nu prea de pe drumurile ingrozitoare, pline de gropi, acoperite in permanenta de nori de praf. Am inghitit in cele patru ore pina la prima destinatie mai mult praf decit in toata viata mea. Un trafic halucinant. Nu o data ne–am trezit cu un imens autocamion iesind din praf in chiar buza masinii noastre, dind parca peste noi, si doar reactia rapida a soferului ne–a salvat. Soferul, nu v–am spus inca nimic despre el, se numeste Steve, are cinci copii, i–a murit sotia si nu s–a mai recasatorit. Tace mai tot timpul, conduce impecabil, respecta orele fixe, si spre sfirsitul calatoriei a dat dovada chiar si de putin umor. Si–a facut meseria corect si cu stiinta. Nu pot decit sa ii multumesc pentru trei zile in care am reusit sa supravietuim si sa vedem lucruri minunate.

In viitor va fi mai bine pe soselele Kenyei. Atunci se va putea calatori rapid, in siguranta, si se va putea respira in voie. Pe linga drumul cu hirtoape/cratere am vazut cum se lucreaza, se sapa fundatia adinc si solid si se asfalteaza o sosea moderna.

In viitor, dar mai e mult pina atunci. Deocamdata Masina era dotata cu aer conditionat. Dar cind i–am dat drumul tot interiorul s–a umplut si mai mult cu praful inecacios. Am revenit la geamurile deschise cu ele inchise, te sufocai , pe care le puteam manevra doar dupa ce, intr–un anume loc, Steve dadea cu putere citiva pumni pentru ca mecanismul sa se scuture de praf si sa functioneze. Si asta, din sfert in sfert de ora. Iar poluarea este de nedescris. Dar n–ai ce face, rabzi, iti curg lacrimile, mesteci nisip si speri ca tot acest chin sa merite, si elefantii, girafele, hipopotamii, leii si zebrele sa fie acasa cind ii vei vizita!

Catre prinz am ajuns la prima destinatie, complexul Serena Lodge, din apropierea Parcului National Amboseli. Ne–a intimpinat un masai autentic cel putin asta dorea sa para – inalt de doi metri.

Acum imi dau seama ca nu v–am spus nimic despre drumul in sine. Doar ca este pierdut in praf. Cind praful se risipea, dupa multi kilometri in care nu era nici o asezare, treceam pe linga cite un popas cu racoritoare, apa imbuteliata si tigari (cele mai ieftine tigari kenyene se numesc "Sportsman") si, din pacate, aceleasi produse Snikers, Bounty, Twix, cipsuri, Coca Cola pe care le gasim si in Romania la chioscul din coltul strazii! – sau vedeam, in departare, citeva case ce alcatuiau o asezare de masai, celebrul trib kenyan cunoscut in lumea intreaga pentru frumusetea barbatilor si a femeilor si placerea lor deosebita de a se gati cu podoabe specifice din margele colorate. Daca doriti sa aflati mai multe despre masai, cititi cartea scriitoarei elvetiene Corinne Hofmann M–am indragostit de un masai, tradusa si la noi si veti afla totul. Eu va pot descrie si arata – acum doar spatiile in care locuiesc case de pamint, joase si inghesuite si podoabele pe care le poarta. Cei care se apropie de turisti vind bijuterii faurite din margele, oase si cupru si sculpturi in lemn, reprezentind mai ales animale, toate de o frumusete rafinata, dar mereu aceleasi. Sint foarte putine locurile in care ai voie sa te dai jos din masina, soferul este foarte atent, e raspunzator pentru noi. Dar cind ne oprim, apar parca nici nu stii de unde acesti masai vinzatori ambulanti, ingrozitor de insistenti. Nu scapi de ei decit atunci cind te urci in masina si pleci, dar, daca ai geamul lasat, ei continua sa iti ofere si chiar incearca sa te sileasca sa cumperi. Scena s–a repetat de nenumarate ori pe parcursul calatoriei.

Serena Lodge este un complex de casute/camere ce amintesc de casele africane tipice: sint rotunde si acoperite cu frunze uscate de palmieri sau cocotieri. De afara par rustice, inauntru insa sint impecabile, cu grup sanitar si decoratii de un bun–gust desavirsit. Acest bun–gust desavirsit mi s–a intiparit in minte si in suflet ca o amprenta a Africii moderne. In alte parti ale lumii, pretul ridicat al unei camere nu presupune si confortul sufletesc al unui mobilier cu adevarat frumos si original. In fata casutei noastre, care purta numarul 15, erau doua scaune de lemn pe o mica terasa vizitata de sopirle si maimute. In jur, un parc minunat, cu flori multicolore. Totul, de o curatenie desavirsita. Masa se lua intr–un pavilion mare, construit in acelasi stil. Multe legume fierte si carne la gratar. Pentru prima oara am gasit produse lactate, un cascaval dens si camembert servit cu rondele de biscuiti.

M–am bucurat mult, caci in afara laptelui clocotit cu care se servesc ceaiul si cafeaua, nu mai gustaseram produse lactate de o saptamina. Nimic!

La ora 15 am pornit catre parc. Trebuia sa ajungem la un riu, unde se adapa animalele. Parcurile nationale sint imprejmuite de garduri de sirma prin care trece curent electric. Nu stiu sa spun bine de ce, ca sa impiedice animalele sa iasa sau sa–i opreasca pe oameni sa intre. Portile sint strimte si pazite. Sint controlate masinile, care nu au voie decit daca folosesc un anume tip de benzina ecologica. Spre deosebire de sosele, in parcurile nationale aerul este curat si pur, este o lege pe care toti o respecta.

In fata noastra se inalta virful Kilimanjaro, dincolo de granita cu Tanzania. Este impunator, cu creasta mereu ascunsa in nori. Il privesti fascinat! O frumusete dura, semeata. L–am vazut la toate orele zilei dupa–amiaza este cu totul acoperit de nori; spre seara, norii se ridica incet, dar umbrele inserarii ii dau un aer posac; dimineata, in schimb, profilat pe un cer albastru, fara urma de nor si in puternica lumina a soarelui, iti taie respiratia prin frumusetea si forta pe care le emana. Atunci este marele, celebrul, unicul virf de poveste, Kilimanjaro in toata splendoarea lui.

La riu era plin de animale. Stau linistite si se odihnesc in amurg. Multi elefanti, zebre, antilope, bivoli sau ceva asemanator! , girafe, chiar si o cita. Si plin de masini si de aparate de fotografiat. Animalele nu par a baga de seama. Turma de elefanti si cita au trecut drumul chiar prin fata noastra. Nu va pot descrie in cuvinte fantasticul acelui moment. Va las doar sa priviti pozele.

Pentru a doua zi dimineata, la pretul de 1000 de silingi kenyeni, adica aproximativ 15 dolari, ni s–a propus o vizita intr–un autentic sat de masai, cu posibilitatea de a fotografia tot ce dorim. Am acceptat.

Satul de masai este pitit undeva, intre tufisuri. Era ascuns vederii si de un gard din crengi menit si sa apere casele si oamenii de atacurile animalelor salbatice. Opt–zece case de pamint, asezate in cerc, scunde, ca sa intri trebuie sa te apleci. In mijlocul satului, un spatiu pentru animale, pamint amestecat cu balega de capre, vaci si magarusi – cred ca balega se spune si in aceste cazuri, nu numai la vaci! Acolo ne–au primit un grup de femei imbracate in haine traditionale, impodobite si vesele, sarind si cintind pline de zel, si sotii lor, plini de solicitudine. Ne–am fotografiat, ni s–a aratat si cum se face focul in maniera traditionala. Am intrat intr–o casa mica si inghesuita, la dreapta patul tatalui, la stinga cel al mamei si copiilor, o ferestruica minuscula, intuneric, si in mijlocul odaii un foc deschis de vreascuri din care se ridica un fum inecacios. Am iesit repede... Ei zimbeau, rideau, cintau, dansau... Era viata lor. In savana, la poalele virfului Kilimanjaro.

Am plecat destul de in graba. La o ora anume trebuia sa ne aflam la un loc de intilnire cu alte masini ca sa alcatuim un convoi cu paza armata nu am inteles exact daca eram paziti de oameni sau de animale! Si am luat din nou drumul acum rosu al savanei, un drum catalogat drept high speed, caci era pietruit si neted. Si praf mai putin. Am mers ore intregi in acelasi decor. Ne–am oprit o singura data, la un munte de lava, si ni s–a permis sa coborim din masini pentru citeva minute. Sub paza, desigur. Pe la ora 12 am intrat in parcul national Tsavo si am crezut ca am ajuns la destinatie. Eroare! Am mai parcurs doua ore dus si doua intors ca sa luam un anume tip de benzina ecologica, de la o alta intrare in parc. Timpul trece destul de greu. Acelasi peisaj, aceleasi girafe, aceleasi zebre, aceleasi... Incepi sa te gindesti ce se mai intimpla oare acasa si sa te intrebi ce cauti atit de departe ca sa stai intr–un microbuz ore intregi pe un drum rosu care nu se mai termina... Apoi am ajuns la Ngulla Lodge, un complex de alte casute africane, agatate, ca niste cuiburi, de un versant muntos. Nu le vezi decit atunci cind te apropii si nu iti dai seama de confortul si frumusetea lor decit atunci cind pasesti pe terasa imensa a restaurantului, deschis in trei parti catre departari nesfirsite, sau in casuta ta, ornata cu piei de vaci baltate, din nou de un bun–gust desavirsit. Peste tot mobilier din lemn rasucit, cu noduri, lacuit si asamblat in scaune, paturi, fotolii, mese... Ni se spune sa nu iesim nici ziua, nici noaptea singure, caci complexul este deschis si ne putem trezi cu leul la usa. M–am gindit ca se exagereaza! Mai multi masai in costume traditionale stau mereu prin preajma, cind vrei sa iesi din casuta ta dai doar o strigare – masai!!! si cineva vine sa te conduca. Avem apa calda si ne bucuram de ea. Un perete al casutei este din plasa de sus pina jos, asa ca privirile se pot pierde in cele departari. Noaptea, se acopera cu o perdea de piele. Paturile sint din nou protejate de falduri de tifon. Mie mi se pare o protectie inutila, caci, in zece zile, m–a muscat un singur tintar!

O masa rapida, carne de pui si de vaca, fiarta si fripta, supa clara, legume fierte, fructe, dulciuri, ceai... si din nou in microbuz, sa cautam hipopotami. Nu i–am gasit in salbaticie desi ne–am strecurat pe drumuri ascunse si dificile. Cred ca era prea cald si animalele se adapostisera la umbra. Am ajuns la o rezervatie, un lac imens plin de hipopotami. In jur, maimute. Am ramas cu gura cascata si am pierdut notiunea timpului... Apoi, din nou in microbuz, un alt apus spectaculos, cina la lumina luminarilor, casuta noastra cu sopirle pe pereti, fotoliile de lemn de pe terasa, zgomotele naturii, un grup de elefanti care vine la micutul lac de sub terasa noastra proprietarul a pus un bec puternic intr–un copac, asa ca i–am putut vedea. Si un somn greu si fara vise. A doua zi dimineata am revenit la civilizatie si am pornit, pe o sosea excelenta, spre Mombasa. Aerul este din ce in ce mai fierbinte si mai uscat. Incep sa am senzatia ca miinile si fata imi sint acoperite de o piele de... hirtie.

Mombasa se afla pe locul doi, dupa capitala Nairobi, in ierarhia marilor orase kenyene. Este, in schimb, cel mai important port al Africii de Est. In orasul "nou" se aglomereaza case cu un etaj, multicolore, printre ele strazi late si un trafic de cosmar. De fapt, totul este un haos de oameni si masini. In centru, vechea piata de sclavi, astazi o atractie turistica mult cautata. In jurul ei, marfuri de tot felul ce se revarsa din carucioare sau sint intinse pe jos, munti de nuci de cocos pe care vinzatorii le curata si din care multimea soarbe prin paie lungi sucul cu gust specific. Gratare pe care sfiriie carnuri, banci cu sediile pazite de bodyguarzi amenintatori, cafenele imbietoare, multime pestrita dominata de musulmani, pe care ii recunosti dupa imbracaminte: ei, cu haine albe, pantaloni si tunica lunga sau camasa lunga, ele, drapate de sus pina jos, de cele mai multe ori in negru, cu ochii doar la vedere, uneori si acestia acoperiti de o masca de dantela. Te fascineaza, le cauti in multime, le urmaresti cu privirea pina dispar si incerci, in zadar, sa le intelegi. Desigur, nu am parasit microbuzul nici o clipa, si asa eram asaltate la fereastra de cersetori insistenti, iar soferul si ghidul nostru, Steve, mi–a spus sa nu tin nimic in brate si sa string bine in mina camera foto, caci nu este exclus sa tisneasca cineva din multime si sa incerce sa mi–o smulga. Orasul vechi este dominat de silueta impunatoare, colorata in galben si negru, a fortului Jesu, a carui constructie a inceput in 1593. Ghidul scris informeaza ca pretul de intrare este 3 dolari per vizitator, la casa insa biletele costa 8 dolari! Ni se spune ca, privind de sus, fortul Jesu are conturul trupului lui Iisus pe cruce. A fost o citadela greu de cucerit, care a jucat un rol major in luptele singeroase dintre portughezi si arabi. Linga fort incepe asa–numitul oras vechi, cu stradute inguste si scurte, prin care uneori nu poate trece decit un singur om, amestecate parca intr–un ghem incilcit o tactica prin care orasul se apara de invadatori. Vedem cea mai veche moschee, cu o forma cu totul neobisnuita, ca o caciula inalta, si ne plimbam, conduse de un ghid angajat pe loc, pe stradutele cu adevarat sordide, murdare, cu case cindva splendide, acum mincate de igrasie si de vreme, care, pe alocuri, prin usi fantastice, sculptate cu ornamentatii bogate si versuri din Coran, amintesc de stralucirea unor vremi de mult apuse. Daca ne–a fost teama? Nu, deloc, ghidul ne–a asigurat ca nimeni nu se va atinge de noi in prezenta lui, caci, da, hoti si agresori exista multi, dar se feresc cu grija de martori, incomozi la actiunile lor.

In sfirsit, pornim catre plaja, care este undeva, la marginea orasului. Incep hotelurile somptuoase, peisajul se schimba treptat, intram intr–o alta lume, pe care, in furnicarul orasului si mizeria cartierului vechi, nici nu am banuit–o. Hoteluri mari, un lux exorbitant, sub cocotierii vesnic fosnitori exista spatii verzi amenajate cu bun–gust care te invita la odihna. In fata, oceanul, desprins parca din filmele de la Discovery! Prima intrebare: de ce nu este nimeni in apa si toti turistii folosesc piscinele largi si primitoare?! Mi–am dat raspunsul imediat: oceanul are cam... 40–50 cm adincime. Atit! Trebuie sa mergi mult in larg, ca sa poti inota. Si atunci, sigur, preferi piscina. Plaja este larga si serveste drept loc de promenada pentru oricine. La iesirea din spatiul hotelului, un angajat cu arma porneste linga tine, preventiv. De aceea, poate, turistii din hotelurile de la Mombasa ramin in paradisul artificial creat pentru bucuria si confortul lor, intr–un spatiu izolat de restul lumii.

Restaurantul de fapt, un lant de sali unde poti lua masa – este, practic, in aer liber. Bufetul... fantastic, parca te–ai afla intr–un hotel occidental de cinci stele. Iar serviciul, impecabil. Seara, ne–am tolanit pe sofale special amenajate si... pur si simplu am le–ne–vit. Cu un pahar de vin, cu o prajitura speciala, cu o tigara fina. Este o senzatie...!

A doua zi dimineata incercam sa facem o plimbare pe ocean, catre o rezervatie naturala din preajma barierei de corali. Barca are fund de sticla, prin care se poate vedea viata din apa. Ne tirguim la singe cu proprietarii barcilor, care se bat practic pe noi. Timpul trece, senzatia de disconfort creste. Incercam sa angajam excursia pe apa prin oficiul hotelului, dar ni se cere un pret exorbitant. Revenim la proprietarii de barci, care ne asalteaza din nou. Ne trag de miini, de haine, se cearta intre ei, devin chiar agresivi... Renuntam. Intre timp am aflat ca, daca nu mergi la prima ora a diminetii, nu mai poti vedea coralii, care, pentru a se adaposti de caldura excesiva, coboara in adinc. Mai petrecem cam o ora pe marginea piscinei. Apoi plecam la aeroport. In 45 de minute vom fi inapoi, in Nairobi, si peste citeva ore ne imbarcam pentru cursa Amsterdam – Bucuresti. In aeroport, pasari in sala de asteptare. Un drum minunat deasupra norilor, intr–un soare orbitor. Deodata auzim in difuzor vocea pilotului care ne indeamna sa privim in stinga. O imagine de neuitat! Din norii de un alb imaculat, stralucind ireal, se ridica, semanind cu o masiva spinare de elefant, virful Kilimanjaro!



Text & foto: Cristina Bohanciu Sirbu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona