Fagarasul, trei incercari nereusite de a–l cuceri
Articol









Pentru orice alpinist, dorinta cea mai mare este aceea de a cuceri virful. Iar cind ai incercat deja de citeva ori fara succes, aceasta dorinta creste ca un bulgare de zapada cu fiecare intoarcere. Insa, dupa cum spune mereu un bun prieten:

"Astazi am cistigat experienta, nu–i bai daca nu am ajuns pe virf".



Se spune ca Muntii Fagaras sint printre cei mai periculosi din Europa. Nu neaparat pentru dificultatea traseelor, desi nu este nici acesta un element de neglijat, ci mai ales pentru ca, in caz de accident, esti singur impotriva fortelor naturii. Distantele sint foarte mari si posibilitatile echipei de salvamont de a ajunge la cineva accidentat in timp scurt, destul de reduse. Nu vreau sa sugerez ca acesti salvatori montani nu isi indeplinesc misiunile, insa lipsa echipamentului de salvare modern pentru recuperarea unei victime in caz de avalansa sau a unui elicopter care sa ajunga in timp scurt la cei care au cerut ajutor se simte. Asadar, Fagarasul este un munte dificil, dar totodata unul dintre cei mai frumosi de la noi. O voce usor subiectiva spune ca privelistea de la cabana Simbata, 1400 m, este cea mai frumoasa din Carpati. Maretia acestui munte, vaile modelate de ghetari, lacurile, crestele inguste te coplesesc pur si simplu.



Prima incercare

In toamna lui 2004 mi–am propus pentru prima data sa ajung pe Moldoveanu, cel mai inalt virf al tarii (2544 m). Nu mergeam pe munte de foarte mult timp, dar aveam un pic de experienta in ceea ce priveste mersul cu rucsacul in spate. Alaturi de inca doi prieteni, ne–am propus sa urcam din orasul Victoria catre cabana Arpas. Apoi, dupa Arpas, cabana Turnuri, cabana Podragu... si spre virf. Cei doi cu care eram stiau bine muntele, asa ca nu m–am preocupat prea mult de orientare si traseu. Am ajuns seara in Victoria si apoi am continuat pe noapte pina la ruinele fostei cabane Arpas. Tin minte ca, prescolar fiind, eram inspaimintat de gindul de a ma afla iarna, noaptea in, padure. Nu fara spaima am trecut peste gindul ca pot aparea lupi infometati, gata de ospat. Dupa o noapte aproape nedormita, din cauza frigului, petrecuta in ceea ce mai ramasese din cabana Arpas, am inceput sa urcam catre Turnuri. Ma asteptam la un traseu foarte greu si lung. Dar pe masura ce inaintam, am realizat ca timpul necesar sa ajungem la cabana urmatoare va creste putin, apoi s–a dublat, dupa care s–a triplat. Iar planurile de a atinge in acea zi creasta s–au facut tot mai mici, pe masura ce orele treceau. In final, nu ne doream decit sa descindem la Turnuri, la cabana aflata la limita de sus a padurii. Am ajuns intr–un punct unde un indicator ne anunta ca mai avem 15 minute pina la cabana. Era deja ora 21.00 si eram plecati de dimineata. Nu ne mai simteam degetele de la miini si picioare. Indicatorul acela ne–a ridicat moralul si ne–a dat putere sa uitam de lupta epuizanta cu panta, cu sapatul in zapada pentru a face carare. Dupa o ora insa, noi tot in zapada eram, si nici urma de cabana. Intr–un final, vedem un podet, care ne ajuta iarasi sa ne imaginam ceaiul cald si caldura sobei. Dupa doua ore de la indicator, ajungem sa vedem cabana, care era pe cealalta parte a vaii. Ne observase si cabanierul, care se uita mirat catre noi, parca intrebindu–se ce cautam acolo, la ora aceea. Dupa alte 30 de minute, ce au parut mult mai mult, am ajuns in fata cabanei, plini de bucurie. Desi era inca noiembrie, s–au inregistrat ninsori mult peste media acelei perioade. De aceea ne–am luptat atit cu zapada de aproape doi metri si de aceea am ramas blocati in acea cabana. Nu ne mai doream niciunul sa ajungem pe virf. Ajunseseram deja acolo. Acum voiam doar sa putem cobori in siguranta la ses. Din motive pe care nici astazi nu le intelegem, cabanierul de la Turnuri s–a purtat exact pe dos de cum s–ar fi cuvenit. Dupa ce ca a scumpit sub ochii nostri tariful pentru cazare, ne–a mai tinut si in frig cele doua nopti. Iar cind am vrut sa spargem noi lemne, nu ne–a lasat, pe motiv ca ii stricam toporul. Asadar, visurile noastre din timpul urcusului despre cabana calduroasa erau foarte departe de realitate. Am inghetat in continuare ca si in cabana parasita din prima noapte si, dupa doua zile, am prins vreme favorabila si am coborit.

Cum spunea Cornel, unul dintre cei doi prieteni: "Am cistigat experienta, nu–i bai daca nu am ajuns pe virf". De atunci, acele vorbe ne–au fost alaturi de fiecare data cind muntele si mama natura nu vor sa ne lase sa vedem lumea de sus.



A doua incercare

La inceputul lui noiembrie 2006, aveam deja experienta in ceea ce priveste mersul pe munte iarna, aveam un echipament mult mai bun, si era firesc sa ne dorim sa ajungem pe virf. De aceasta data eram doar doi, si am vrut sa urcam din Bilea. Era destul de departe de iarna, asa ca nici acum nu ne asteptam la ninsori masive. Niste prieteni ne–au dus cu masina pina la Bilea Lac. Au coborit repede, pentru ca urma iarasi o furtuna de zapada. Ei au fost ultimii care au ajuns in acel an cu masina sus, inainte sa se inchida Transfagarasanul. In ziua urmatoare am izbutit cu greu sa ajungem in Saua Caprei, insa temperaturile de minus 14 grade si un viscol necrutator ne–au facut sa ne multumim iarasi cu experienta cistigata.



Ultima incercare

Deja un pic suparati pe muntele acesta pentru ca nu vrea sa ne primeasca pe culmile lui, am pornit de 1mai pe Valea Simbetei, mai hotariti ca niciodata sa cucerim Moldoveanul. Vremea era perfecta, soarele cald. Ne–au speriat citeva avalanse pe care le–am intilnit pina la cabana, dar moralul era ridicat. Avalansele coborisera din creasta pina in fundul vaii, adunind tone de zapada, pietre si trunchiuri de copaci. S–au oprit intr–un loc unde nu ai fi zis ca esti in pericol de a fi lovit de aceasta forta a naturii. Noi aratam a furnici in fata unui zid alb de citiva metri inaltime, ce bloca valea inverzita si plina de flori. Dupa o noapte la cort in fata cabanei Simbata, am inceput sa urcam catre creasta principala. Trecem pe linga Coltul Balaceni, si prin Fereastra Mare iesim in creasta. Se spune ca vremea este foarte schimbatoare acolo, sus. Nu as fi crezut daca nu mi s–ar fi intimplat ca in decurs de 20 de minute sa fie soare si cald, dupa care ceata de nu iti vedeai picioarele, apoi iar soare, apoi ninsoare, ger si viscol. Am avut ocazia insa ca, inainte sa se schimbe vremea, sa il vedem: el, cel mai greu de atins virf al Romaniei, pentru noi. Am pus repede cortul si ne–am pregatit de furtuna, cu speranta ca in ziua urmatoare vremea se va schimba in bine. Dupa o noapte cu fulgere si viscol, in care incercam sa ne impacam cu gindul ca nu vom mai cobori niciodata de acolo, ne–am trezit ingropati in zapada. Cu greu am strins cortul, apoi am coborit prin viscol. Jos, la minastirea Simbata, turistii erau in pantaloni scurti si se uitau tare ciudat la noi, incaltati in plastici si cu haine de iarna pe noi. A mai fost un capitol plin de experiente de neuitat, care a mai adaugat un strop de amar, totodata, in paharul aproape plin. Cu cit te chinui mai mult, cu atit rezultatul va fi mai apreciat. Sint tare curios ce voi simti cind voi ajunge la 2544 m deasupra nivelului marii.



Cabana Simbata

Aflata, ca majoriatea cabanelor din Fagaras, la limita golului alpin, cabana ofera o frumoasa vedere asupra vaii Simbetei, culminind cu Fereastra Mare si renumitul Colt Balaceni, denumit si Matterhorn–ul Romaniei. Prin amplasarea ei, cabana ofera acces usor atit vara, cit si iarna catre partea superioara a vaii Simbata, pentru parcurgerea unor trasee de o zi, iar in sezonul cu zapada, catre pirtiile naturale de schi care strajuiesc valea. Pe linga trasee catre creste, se mai poate vizita chilia parintelui Arsenie Boca, situata la 20 de minute de cabana, in apropierea unui izvor, de la care oamenii vin sa ia apa sfintita. Pe valea Simbetei, practicarea sporturilor de iarna, schiatul si snowboardingul in principal, se poate face pina tirziu in primavara, in luna mai, sau chiar iunie. Dar atentie, schiind pe pirtii neamenajate, pericolul de avalanse este unul real, si nu trebuie neglijat.



Transfagarasanul

DN 7C este unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din Romania. Drumul leaga Transilvania de Muntenia, porneste de linga Cirtisoara, urca spre Bilea Cascada, apoi Bilea Lac, la o altitudine de aproape 2000 m trece prin cel mai lung tunel din tara (aproximativ 1000 m) parasind judetul Sibiu, apoi incepe sa coboare in Arges, pe linga refugiul Salvamont, ajunge la cabana Capra, apoi cabana Piscul Negru, insoteste lacul Vidraru, traverseaza barajul, saluta cetatea lui Vlad Tepes de la Poienari, cocotata deasupra celor 1480 de trepte, si coboara catre Curtea de Arges, unde Manole a ingropat–o pe Ana in zidul minastirii.



Text & foto: Andrei Parciog
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona