Echipamentul montan
Articol






Turismul montan a avut o evolutie din ce in ce mai infloritoare in ultimul secol. Daca la inceput cei care urcau muntii erau doar cercetatorii si pastorii, astazi aproape oricine ajunge sa urce un traseu montan. Vaile si crestele considerate nu de mult inaccesibile, astazi sint provocarea tinerilor turisti care incearca in drumul lor spre culmi sa aleaga trasee din ce in ce mai dificile. In acelasi timp, escalada marilor pereti, care acum citiva zeci de ani se facea cu riscuri enorme, devine astazi din ce in ce mai cautata printre cei mai bine pregatiti dintre alpinisti. Toate acestea se datoreaza numarului crescut de cabane, refugii si cai de acces spre regiunile montane, mentalitatii deschise a practicantilor acestor sporturi, cartilor scrise de naturalisti si montaniarzi de valoare si, nu in ultimul rind, echipamentului din ce in ce mai variat si imbunatatit.



Ideea de echipament montan a aparut la inceputul acestui secol, cind cucerirea celor mai inalte virfuri din lume, respectiv a celor himalayene, era o problema de stat. In acea vreme tari precum Anglia, Elvetia, Germania, Franta sau America organizau expeditii formate din cei mai buni alpinisti, naturalisti si geografi din tara. Erau alocate fonduri imense, iar conducatorul acestor expeditii era de obicei un militar cu experienta sau un lord. Aceste expeditii erau organizate anual, deoarece tara–gazda acorda doar unui stat dreptul de a urca pe un anumit virf in fiecare an. Astfel ca aceasta competitie era dusa la extrem, cu pierderi de vieti omenesti si cheltuieli imense. Daca nu reuseai sa ajungi pe virf in anul cind aveai acordat accesul, trebuia sa astepti citiva ani pina iti venea iar rindul sa primesti libera trecere spre culmile inzapezite din Himalaya.

La inceput erau folosite echipamente utilizate si in expeditiile polare, dar in timp s–a observat diferenta dintre conditiile polare si cele alpine. Astfel a aparut o competitie si pe acest plan, al echipamentului adecvat.

Daca la inceput echipamentele erau produse de armata sau de firme care produceau la nivel de stat, treptat acestor firme le–au luat locul cele particulare, care au inceput sa faca un echipament din ce in ce mai bun si mai usor, pentru a nu ingreuna la fel de mult rucsacul turistului.

Astazi avem un numar foarte mare de firme specializate in producerea si comercializarea echipamentului folosit in drumetiile montane, alpinism sau schi. Cu toate ca ele se aseamana foarte mult, trebuie mentionat ca echipamentul sufera modificari majore de la o intrebuintare la alta, chiar si de la turism montan la alpinism, cu toate ca este o foarte mare apropiere intre aceste doua sporturi.

In continuare vom face recomandari pentru echipamentul utilizat in turism montan si cel alpin la noi in tara, atit vara, cit si iarna. A nu se uita totusi ca fiecare persoana are preferinte diferite, iar acestea sint recomandari generale.



IncAlTAmintea este cel mai important obiect de echipament. Turistul poate folosi trei modele de bocanci: bocanci usori de vara recomandati, dupa cum spune si denumirea, vara, bocanci cu talpa semirigida foarte utili primavara sau toamna, pot fi folositi si vara pe traseele nordice, unde zapada persista, sau chiar si iarna, deoarece pe acestia se pot monta si coltarii. Al treilea model de bocanc este cel cu talpa rigida folosit exclusiv iarna.

Descrierea bocancului. Marea majoritate a talpilor de la diferite tipuri de bocanci poarta insemnele marcii "Vibram", fiind confectionate din materiale speciale care asigura aderenta si duritate. Marca se recunoaste usor dupa octogonul galben pe care este inscris numele marcii.

In functie de destinatia bocancului si de anotimpul in care se foloseste, talpa si constructia incaltamintei difera. Pentru anotimpul de vara, talpa trebuie sa fie flexibila si aderenta. Cu cit se extinde folosirea in celelalte anotimpuri, talpa devine din ce in ce mai rigida, avind calupurile mai proeminente, ajungind ca iarna acestea sa prezinte o rigiditate maxima pentru a conferi o mare stabilitate pe zapada. Dupa clarificarea aspectelor legate de talpa, urmeaza fata ghetei, care suporta si ea modificari in functie de anotimpul pentru care este conceputa. Pentru vara, producatorii folosesc pielea intoarsa, in combinatie cu materiale sintetice, de regula "cordura" sau "kelvar", acestea fiind, totodata, si materiale foarte rezistente la uzura, agatari, taieturi, intepaturi. Gheata de vara va fi usoara, cu talpa flexibila si cu carimbul nu foarte inalt.

Cu cit se doreste ca bocancii sa poata fi folositi pe o perioada mai mare a anului, cu atit se vor schimba si caracteristicile lor. Astfel, pentru incaltamintea folosita in perioade de tranzitie, primavara timpurie sau toamna tirzie, fata trebuie sa fie din piele tip "Nubuk" sau chiar piele lacuita, avind cit mai putine cusaturi, iar partea din dreptul sireturilor sa fie continua cu fetele bocancului.

Pentru turele din sezonul de iarna, bocancii sint inalti pe carimb, terminindu–se cam cu 5 cm deasupra gleznei, fata este din piele groasa, preferabil dintr–o singura bucata, fara cusaturi, talpa este mult mai rigida, dreapta, in prelungire cu galosare din cauciuc care sa acopere partea de jos a fetei bocancului. Astfel se va proteja pielea de contactul cu pietrele, gheata sau zapada moale, umeda.

Pentru captuseala din interior, in majoritatea cazurilor, se foloseste membrana "Gore–Tex" sau alte materiale care prezinta proprietati asemanatoare. Membrana submilimetrica, in ceea ce priveste grosimea, este protejata, de o parte si de alta, cu straturi din diferite materiale pentru a putea intra in constructia bocancilor. Proprietatile acestei membrane constau in faptul ca permite eliminarea vaporilor de apa care se produc in interior si asigura protectie din exterior la vint si stropi de apa, care nu pot trece prin membrana.

Pentru a prelungi durata de viata a bocancilor, trebuie retinute si citeva sfaturi privind intretinerea lor.

In cazul bocancilor confectionati complet din piele, se indeparteaza mizeria, iar daca sint uzi, se umple interiorul cu hirtie, pentru a se pastra forma, si se usuca departe de surse de caldura si de soare, intr–un loc bine ventilat.

Pentru refacerea lor, dupa uscare se foloseste un spray pentru impregnare adecvat pentru piele intoarsa sau material textil. Se pulverizeaza abundent, avind grija sa se acopere bine, mai ales in zona cusaturilor. Nu trebuie uitat faptul ca folosirea acestui tip de incaltaminte la mersul pe asfaltul trotuarelor poate dauna talpii, tocindu–se mult mai repede decit pe potecile din afara oraselor.

Descrierea bocancului de mai sus este recomandata pentru turism si turism–alpinism. Este necesar insa a se face bine diferenta intre echipamentul folosit in aceste sporturi, fata de cel folosit in alpinism si escalada. Prin alpinism si escalada, facem referire la sportul care se desfasoara strict pe stinci de abrupt, unde se folosesc espadrile de catarat, corzi si carabiniere. Acest echipament este diferit si nu face subiectul articolului de fata.

ImbrAcAmintea. Daca pina acum 10–20 de ani, materialele naturale cum ar fi lina si bumbacul erau cele mai recomandate, astazi, prin evolutia proprietatilor materialelor sintetice, nu mai putem spune acelasi lucru. Rezistenta materialelor sintetice la umiditate, frig si uzura este mai mare decit a materialelor naturale. Insa pentru imbracamintea de corp este recomandat a se folosi bumbacul, deoarece nu provoaca alergii si mentine bine caldura corpului. Putem urca vara in pantaloni scurti si tricou cu mineca scurta, dar nu trebuie sa ne lipseasca din rucsac pantalonul si hanoracul din material de polar (denumirea de polar vine de la firma Polartech, care este prima care a facut acest material), deoarece temperatura poate scadea foarte brusc in zonele montane, chiar si vara.

Foarte util in rucsac este bine sa mai avem, atit vara cit si iarna, urmatoarele: pelerina de ploaie, fes, manusi, ochelari de soare si parazapezi. Totusi, este necesar a se face diferenta intre manusile de vara, care pot fi destul de subtiri, si cele de iarna, care trebuie sa reziste la temperaturi mai joase si de minus 25 de grade. In acelasi timp, iarna, pe linga fes, o cagula este foarte recomandata, mai ales cind este viscol, bine stiut fiind ca iarna mercurul termometrului poate cobori foarte repede sub minus 25 de grade.

O alta piesa foarte importanta in echipamentul drumetului montan este rucsacul. Acesta nu difera de la un anotimp la altul, ci in functie de tura in care mergem. Daca la o tura de o zi putem lua un rucsac de 20 sau 30 de litri, acesta se va dovedi incomod si mult prea mic pentru o excursie de citeva zile. De aceea, pentru o drumetie in care vom folosi cortul, sacul de dormit, va trebui sa ne luam mai multe haine si alimente, astfel incit un rucsac de 60–80 de litri va fi mult mai bun. Modelele si marcile de rucsacuri sint si ele foarte variate. Este bine sa ne achizitionam unul dintr–un magazin de specialitate, nu din cele generale, care comercializeaza astfel de produse ceva mai ieftine, dar de o calitate mult mai slaba. Avind in vedere faptul ca ne cumparam rucsacul pentru a–l folosi mai multi ani, este de preferat sa achizitionam unul rezistent, care sa fie in acelasi timp si comod, deoarece vom sta foarte mult timp cu el in spate.

Rucsacul trebuie sa fie confectionat din tesatura solida, sintetica, impermeabila. Partea ce vine in contact direct cu spatele se face din tesatura care absoarbe transpiratia. Se aleg culori vii, pentru a putea fi vazut de la distanta. El trebuie sa aiba o centura lata si captusita cu burete pentru a putea fi prins pe solduri, astfel greutatea nu se va lasa doar pe umeri, si inca o chinga mica pentru a se prinde pe piept, spre a nu se balansa in timpul mersului. Fundul rucsacului trebuie sa fie dublat, pentru o buna rezistenta la uzura.

Casca de protecTie este necesara de fiecare data cind parcurgem trasee mai dificile. Ea are rolul de a apara capul de impactul cu pietrele, precum si, in cazul caderii alpinistului, impotriva loviturilor de orice fel. Casca trebuie sa amortizeze socul prin absorbtie de energie, sa fie rezistenta la perforare si sa evite eforturile locale mari ale craniului. O casca buna absoarbe o energie de 100–140 Nm. De asemenea, se cere o suficienta stabilitate a marginii, pentru cazul impactului lateral. Casca trebuie sa fie prevazuta cu doua curele, care sa impiedice nu numai pierderea ei, ci si alunecarea peste fata alpinistului in cazul caderii acestuia. De asemenea, casca trebuie sa fie prevazuta cu orificii de aerisire si banda de absorbtie a transpiratiei. Daca greutatea castii pentru alpinism poate fi mai mare de 400–500 de grame, pentru turismul alpin nu trebuie sa depaseasca 300–350 de grame.

Lanterna frontalA are un rol esential in turismul montan, in special in cazul zilelor scurte de toamna si de iarna. Avantajul fata de o lanterna obisnuita este evident: miinile ramin libere pentru catarare, iar raza de lumina este dirijata intotdeauna pe directia privirii. Este recomandata o lanterna frontala cu un numar mare de ore de functionare a bateriilor, dar si baterii de rezerva.

Altimetrul se poate folosi in cazul traseelor lungi si de altitudine, pentru pronosticul vremii, pe post de barometru.

Busola este si ea la fel de importanta, impreuna cu harta, pentru o orientare buna in traseu.

BeTele de schi pot fi folosite atit vara, cit si iarna. Sint recomandate betele telescopice, deoarece ocupa mai putin spatiu la transport si se pot adapta mai usor fiecarei persoane si traseu.

Iarna, in plus fata de acest echipament, sint necesari coltarii si pioletii. Coltarii difera prin modul lor de prindere si prin numarul de colti. Dupa modul de prindere avem trei feluri de coltari: cu prindere automata doar pentru bocanci rigizi; tip clapar, cu prindere semiautomata curea in fata si prindere automata pe bara metalica in spate; si cel de–al treilea tip, cel mai usor dintre acestea, cu prindere cu ajutorul curelelor atit in fata, cit si in spatele bocancului.

Dupa numarul coltilor, coltarii se clasifica astfel: cu 8–10 puncte pentru traversari, mers pe gheata si zapada intarita, pe pante nu foarte inclinate (maximum 45 de grade); cu 12 puncte pentru vai si creste, trasee moderat dificile si dificile (acestia sint cei mai recomandati deoarece pot fi folositi cu succes in aproape toate cazurile, mai putin in traseele foarte abrupte si acoperite cu gheata foarte dura, deoarece coltii frontali nu vor putea penetra aceasta gheata dura la fel de bine ca niste coltari in 14 puncte, care au coltii frontali special facuti pentru aceasta); cu 14 puncte exclusiv pentru trasee dificile, cu pante foarte inclinate (peste 75 de grade) sau pentru escalada cascadelor inghetate. Acestia de urma pe cit sint de utili in escalada unor trasee foarte abrupte acoperite de gheata, pe atit sint de incomozi in cazul mersului pe un teren plat, cind ne vor impiedica la mers din cauza coltilor prea mari din fata.

Pioletii sint de doua feluri principale: pioleti tehnici si de tura. Pioletii tehnici au minerul mult mai scurt, lama mai lunga, mai dura si mai ascutita. Ei sint folositi la trasee dificile, foarte inclinate (peste 75 de grade) si cu zapada foarte tare sau gheata. Pioletii de tura sint cu minerul mai lung, peste 50–60 cm (in functie de inaltimea persoanei care ii foloseste). Acestia nu au lama la fel de lunga si cu la fel de multi zimti, fiind utilizati la trasee mai usoare. Daca primul model se foloseste numai in dublu exemplar, cel de–al doilea, de tura, poate fi folosit si singur, cum este si recomandat.

Mult mai recomandat decit achizitionarea celui mai bun si mai scump echipament este sa invatam sa facem uz de el. Degeaba avem coltari si pioleti tehnici, daca nu–i folosim decit la o cascada mica de la poalele muntelui, sau o frontala foarte costisitoare, daca o folosim numai in jurul cabanei. Echipamentul se cumpara doar in momentul in care avem nevoie de el, nu pentru a ne ingreuna rucsacul sau pentru a impresiona lumea din gara. Cititi bine manualele tehnice cu care acest echipament este vindut si cereti explicatii celor care au deja asa ceva si vinzatorilor de profil. Cumparati doar ceea ce aveti nevoie si pentru ce aveti nevoie. Invatati sa utilizati echipamentul pe trasee–scoala de la persoane care deja stiu sa–l foloseasca bine. Majoritatea accidentelor au drept cauza principala lipsa de experienta si proasta utilizare a echipamentului din dotare. Un piolet este un instrument foarte periculos in mina unui novice in alpinism, iar coltarii ne pot cauza leziuni foarte grave daca nu stim sa pasim cu ei.



Nota. Treptat, a inceput sa se renunte la tonele de echipament cu care urcau primele echipaje. Erau antrenati zeci de oameni in aceste expeditii, se organizau foarte multe tabere pe toata lungimea traseului, toate acestea bine aprovizionate, iar finalul trebuia sa culmineze prin ajungerea celor mai buni pe virf. La intoarcere nu se mai coborau echipamentele de pe munte, ele raminind prada avalanselor. Sute de tone de echipamente au fost lasate pe munte de–a lungul timpului. Un studiu recent facut de China, sustine ca doar in anul 2007 au fost lasate peste 120 de tone de gunoaie de catre turistii care au vizitat partea chineza a muntelui Himalaya. Nu abandonati nimic pe traseu si nu carati dupa voi nimic in plus. Nu uitati ca o drumetie montana trebuie sa fie o placere, nu un chin.



Text & foto: Catalin Munteanu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona