Tassili N'Azadjer, Locul care schimba vieti
Articol







Tassili N'Azadjer este o regiune situata in centrul desertului Sahara, in sud–estul Algeriei. In tamaheq, limba tuaregilor, "tassili" inseamna platou, iar Azadjer este numele tribului care il locuieste. Parcul National Tassili este patrimoniu UNESCO, si cu cei 120.000 kmp pe care ii acopera reprezinta unul dintre cele mai mari parcuri nationale din intreaga lume. Desi considerat pe buna dreptate zona desertica, platourile de piatra inalte de 1.400 pina la 2.000 m delimiteaza zone mai binevoitoare, mai primitoare, care pot fi vizitate, cu asezari omenesti adevarate centre de cultura intru totul reprezentative pentru o populatie nu foarte densa, dar cu o istorie uimitoare. Fauna si flora se inscriu in aceleasi categorii extrem de vechi si rare. Principala atractie a locurilor o constituie picturile rupestre care preced cu circa 5000 de ani piramidele egiptene. Tassili N'Azadjer este de fapt un masiv muntos ale carui roci erodate la extrem au dat nastere unor imense dune negre de nisip, cu aspect fantastic, selenar.



Am fost in Algeria oaspetii colegilor nostri radiofonisti. Intrebati cam ce am dori sa vizitam, unde am dori sa mergem, unul dintre noi a raspuns in numele tuturor ca vrem sa ajungem acolo unde turistii obisnuiti nu prea au acces si sa admiram locuri inedite. Asa am ajuns in Djanet–Tassili, in mijlocul Saharei algeriene, si am trait o experienta pe care nu o voi putea uita niciodata.

Oamenii locurilor sint primitori, dar precauti. Turistii ajung aici cu avionul si locuiesc in grupurile de casute cochete construite anume pentru ei, pe peretii carora se odihnesc mereu sopirle roz. Sint observati indeaproape, supravegheati permanent, caci desertul este periculos si aparentele insala. In general excursiile se fac in grupuri organizate si traseele nu sint cele mai epuizante.

A fost o zi care mi–a schimbat viata. Nimic dupa aceea nu a mai fost la fel. Ascultati povestea si... veti intelege de ce.

Am plecat la drum dimineata, la ora 6 fix. O masina de teren condusa de un tuareg – sau om albastru, cum li se mai spune acestor locuitori ai desertului, drapati in vesminte lungi si largi, de culoarea cernelii. Avea alaturi, pe locul copilotului, un prieten. Turbanele mari si albe se miscau incet, dupa rularea masinii, care nu mergea drept, ci... ondulat scurt si strimt, astfel ca rotile sa nu se poata afunda in nisip.

Nu a durat prea mult si am ajuns in fata unui... dimb de piatra neagra care ce greseala! nu mi se parea prea inalt. Un mic semn de ramas–bun "ne reintilnim seara, la ora 18". Cele 12 ore au durat cit o viata, aici, in Sahara, in desertul de piatra.

Eram cinci. Doi romani – mult mai tinarul meu prieten si coleg de la Radio Romania si cu mine – si doua tinere din Algeria, radiofoniste si ele. Ghidul nostru era un tuareg. Un alt om albastru foarte asemanator cu toti ceilalti pe care ii vazusem pina atunci inalt, slab, uscat, cu miscari discrete si eficiente, tacut, plutind fantomatic, fara efort, parca lipsit cu totul de greutate intr–un urcus epuizant.

Ni se promisese o excursie la celebrele fresce rupestre. Ca sa ajungem la ele, trebuia sa urcam "dimbul" ce parea acum parca mai inalt si mai amenintator decit l–am perceput la prima vedere. Ne–am apropiat si am inceput sa urcam. In niciun caz in linie dreapta, ci in volute mari si largi. "Urmariti excrementele de magarusi", ni se spune. Magarusii, cu picioarele lor subtiri, dar ferme, simt pericolul unei fatale alunecari de teren in acest desert de piatra bucati de roca neagra, mai mari sau mai mici, pe care piciorul aluneca usor si pe care talpa nu se poate sprijini ferm. In scurt timp, picioarele incep sa tremure, spatele sa doara, privirile sa fuga, aplecate mereu atent asupra acestui desert miscator. Soarele nu este inca un pericol. Oboseala se face simtita insa incredibil de repede.

Ni se spusese sa nu luam bagaje cu noi. Doar o batista, o pereche de ochelari... Purtam o bluza simpla, galbena, de bumbac, cu mineci scurte. Se va dovedi o imensa greseala! Nu ma gindisem la un turban, mai tirziu a trebui sa improvizez unul dintr–o esarfa pe care o aruncasem... cochet, pe un umar! Fiecare isi ducea singur merindea, o sticla de apa de doi litri, un pumn de arahide crude, un ou, o piine tip bagheta frantuzeasca... Ne–am mirat cind le–am primit: "Doar atit pentru o singura zi?". Cu cele citeva cesti de ceai tare si dulce, a fost de ajuns. O prima lectie omul poate supravietui cu foarte putina mincare, chiar si in situatii de solicitare maxima. Cu o conditie esentiala, vitala as spune – alimentele sa fie bine alese. Acolo, in desertul de piatra din Djanet–Tassili lumea noastra civilizata era incredibil de departe. Am trait aceste 12 ore altfel si am supravietuit... altfel, dupa alte legi, necunoscute noua pina atunci. Am fost, fiecare, singur, testindu–ne rezistentele extreme fizice si psihice.

Colegii mei de drum sint toti mult mai tineri. Incep sa pierd teren, sa ramin in urma. Nimeni nu ma poate ajuta, fiecare se are pe sine, si asta este deja... prea mult. Tuaregul ghid ne supravegheaza discret. Stie ce ne asteapta si ca nu este inca timpul sa intervina.

Inaltimile din fata mea, in loc sa se micsoreze, cresc parca dupa fiecare pas urcat. Iau o hotarire pe care o comunic tuturor "Voi mergeti inainte, nu ma asteptati, nu va uitati dupa mine". Desi ne puteam vedea oricit de departe ne–am afla unii de altii, nu eram decit noi, muntele negru de piatra si cerul incredibil de albastru, si nu stiu cind voi ajunge sus, dar sint sigura ca voi ajunge. Activez pilotul automat din mintea mea. Si pierd notiunea timpului un picior dupa celalalt, ochii cautind excrementele de magarus, nicio privire in sus sau in jos.

Orele trec si constat ca... am ajuns in virf. Nu am prea mult timp de odihna, ceilalti ajunsesera de mult si trebuia sa plecam mai departe. Ramin pe pilot automat, merg parca in vis, nu mai sint eu, e altcineva, mi–am iesit din trup si ma privesc parca dinafara lui. Incep sa imi amintesc scene din copilarie, din adolescenta, viata imi trece parca prin fata ochilor. Si merg, pas dupa pas, acum pe drum drept, dar strabatind acelasi desert cu bucati de piatra neagra, mai mari sau mai mici, pe care piciorul aluneca usor si pe care talpa nu se poate sprijini ferm.

Cautam scobiturile in care s–au pastrat picturile. Multe s–au sters si trebuie sa parcurgem kilometri pina in locurile in care o imagine a dainuit sfidind trecerea anilor si natura salbatica. Ghidul ne arata pietrele pe care calcam unele negre, altele caramizii; acestea sint instrumentele si culorile pictorului de acum sase sau opt mii de ani.

Am ajuns. O imensa scobitura in peretele de piatra. Curbura trece de capetele noastre. Ridicam privirile si le vedem vaci baltate, animale mai mici, vinatori in miscare , forme pure, suple, simple, de o frumusete coplesitoare, surprinzator de vii. Senzatia nu poate fi cuprinsa in cuvinte. Trebuie sa fii acolo si sa vezi, sa simti, sa te uimesti, sa intelegi. Toata oboseala dispare pentru citeva secunde doar! Simti parca rasuflarea celui care a scrijelit pe piatra aceste imagini, creind un frumos absolut. Il simti in spatele tau zimbind si intrebind parca: "Iti place?". Timpul parca s–a oprit.

Trebuie totusi sa mergem mai departe, caci timpul, in realitate, nu s–a oprit deloc. Soarele incepe sa arda. Facem un scurt popas. Cautam umbra pietrei. O dorim placuta, ocrotitoare, salvatoare, dar... se dovedeste agresiva, amenintatoare, rea. In citeva minute dirdiim de frig. Iesim din nou la soare. In citeva secunde simtim ca arde. Bem, mincam, ne odihnim chinuit intr–o permanenta trecere de la lumina la umbra. Tuaregul continua sa ne supravegheze discret. Ne simte oboseala, epuizarea. Ne ofera ceai preparat dupa ritualul doar de el stiut. Ceaiul e bun, e tare, e dulce, ne simtim parca mai bine.

Incepem sa coborim. E parca mai greu ca la urcus. Totul in jur se misca, piatra se misca, muntele se misca, doar soarele ramine nemiscat pe cerul albastru, fara nor si... arde, arde... Apa s–a terminat. Gura se usuca. Cu o cana aparuta nu stiu de unde, ghidul nostru tuareg vine din cind in cind si imi toarna apa in crestetul capului.

Drumul parca nu se mai sfirseste. Simt ca nu mai pot. Nu mai pot. Si ma asez pe o piatra, asteptind un ajutor care stiu ca nu poate veni. Intr–o secunda, sint acoperita de muste mici si negre. De unde au aparut?! Ma uit la bratul gol si vad sau am iluzia ca vad! cum din bratul meu se ridica un firicel subtire de fum. Inteleg. Ma ridic si incep din nou sa cobor, caci, de ramin pe loc, mor! Alta alternativa nu exista. Grupul s–a indepartat din nou, linga mine, mai mult il ghicesc decit il vad, a ramas doar ghidul tuareg. Simt apa in crestet. Ma ridic, folosesc ultimele resurse ale pilotului automat din mintea mea si, ca in vis, reincep sa merg. Nu stiu cit timp, caci filmul vietii mele incepe sa se deruleze din nou, si ma concentrez asupra lui. Atunci am facut bine, atunci am gresit... Nu am despartit corect binele de rau, frumosul de urit, valoarea de nonvaloare... daca procedam altfel poate ar fi fost...

Am ajuns. Masina ne asteapta. Ghidului nostru i se spune, ca "cineva s–a imbolnavit, are nevoie de medicamente, trebuie sa i le duci". Unde? pe Tassili, undeva, dincolo de muntele de piatra pe care tocmai il coborisem. Niciun cuvint, doar o incuviintare scurta din capul infasurat in turbanul imens. Pachetelul cu medicamente dispare in faldurile de cerneala si, in clipa urmatoare, omul albastru reincepe sa... zboare, in sus, din piatra in piatra. In scurt timp, dispare in negurile ce coboara.

In acea noapte am plecat inapoi, spre Alger. A doua zi, paraseam tara. Avioanele au aterizat in miez de noapte si au decolat in miez de noapte. Ziua, aparatele de zbor nu ar fi putut rula pe o pista incinsa si rotile s–ar fi afundat in asfaltul topit. Sintem epuizati, dar intr–o stare de surescitare. Mai avem citeva ore pina sa ne putem odihni capetele pe perna. Nu ma pot abtine sa nu ii impartasesc colegului meu micul secret: "Stii soptesc pe tot parcursul acestui drum mi–am revazut intreg firul vietii, mi–am aruncat in aer ierarhiile valorice, prioritatile de viata si de moarte si am construit altele". Raspunsul vine simplu, direct, ca o marturisire urmata de un fantastic sentiment de usurare. "Si eu".



Text: Cristina Bohaciu Sirbu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona