Fata nevazuta a Lisabonei
Articol







Sa vezi Lisabona in februarie este o placere. Am plecat la 5 dimineata din Baneasa pe ploaie si minus 5 grade, iar sase ore mai tirziu iata–ne in centrul istoric, in tricouri, la 20 de grade, unde soarele cald de dimineata raspindeste o lumina portocalie peste casele traditionale cu fatada din faianta pictata si acoperis din tigla. Ici si acolo, cite un turist la o terasa. In colt cu hostelul nostru, un politist se joaca cu segway–ul din dotare. Dupa ce ne cazam in cel mai curat hostel din Portugalia (cu menajere romance mindre de premiul acordat), mergem sa hoinarim fara o tinta anume pe strazile orasului, sa vedem ce ar fi de facut in urmatoarele zile. Strazile sint micute, unele pietruite, altele asfaltate, toate urcind serpuit si ascuns pina in virful dealului unde se afla vechiul cartier Alfama. Ne asezam sa bem o cafea la o terasa si Cristina ne citeste din ghidul turistic. Aflam despre ocupatia maura a Lisabonei si cucerirea ei de catre crestini, de Jose Saramago cistigatorul Premiului Nobel pentru literatura, care, probabil, sta pe undeva prin zona, si despre Catedrala Se, fondata acum aproape 1.000 de ani in locul celei mai mari moschei din oras. Probabil ca in fosta moschee s–a urcat muezinul sa le cinte rugaciunile de dimineata maurilor, si pentru ca era orb (orbit de mauri conform obiceiului, pentru a nu mai vedea alta lumina decit pe cea a lui Allah), acesta nu a observat marea de crestini de la portile cetatii. Totul, foarte frumos si istoric. Mai putin istoric este negrul ce trece de la o masa la alta si incearca sa vinda ochelari de soare. Mult mai neplacut este ca la drumul spre intoarcere un individ solid imbracat intr–o camasa tropicala, pantaloni de pinza si sandale de piele ne ofera cocaina in plina zi. Nu e sezon turistic, nici nu a iesit inca lumea de la munca, asa ca sintem singuri cu "baietelul" care ma tot imbie sa ii testez marfa. Scapam de el cit de repede putem, si la hostel ni se explica smecheria: ti se vinde praf de copt pe post de cocaina, frunze de ceai pe post de marijuana, iar politia nu are ce face. Linga scarile catre dormitoare e o tabla unde sta scris cu creta: "Miine tur gratis al Lisabonei cu cel mai destept ghid din lume: P", si un pic mai jos: "Turul include plimbare la castel, vizitarea tirgului de vechituri, degustare de vin si masa traditionala". Mare fericire, avind in vedere ca un meniu e in jur de 10 euro, fara supa, desert sau bautura, asa ca sintem cam strimtorati cu banii.

Dimineata, dupa micul dejun, stam toti in sufragerie si asteptam ghidul. Ceilalti turisti sint: doi studenti coreeni, un profesor britanic de chimie, un cuplu brazilian si trei americani. Ghidul este o femeie prietenoasa, buna vorbitoare de engleza, care ne ia pe toti si ne urca in tramvaiul galben pentru turisti care ne duce pina sus, in Alfama. Acolo, in fiecare marti si simbata are loc tirgul de vechituri, unde lisabonezii pun la vinzare papusi, bibelouri, postere, casete, filme, carti si tot ce au de prisos in casa. Ici–colo, cite un stand cu magneti de frigider, discuri de vinil si compilatii fado dedicate turistilor. Reusesc sa gasesc o masuta cu tot felul de aparate foto, un Kodak Brownie din 1920 foarte bine pastrat ma impresioneaza, precum si o serie de alte aparate si obiective vechi. Nu pot rezista si cumpar un sigma 70–200 din 1979. Aproape de tirg, pe linga catedrala, sta o artista locala specializata in pictarea si restaurarea fatadelor din faianta, specifice zonei, care ne face o demonstratie si ne lasa sa umblam liberi prin atelier, in timp ce ea bea o cafea cu ghidul. Urmeaza Castelo de Sao Jorge, o fosta citadela romana peste fortificatiile careia maurii au construit un castel. Privelistea este superba. O mare de acoperisuri portocalii si stradute serpuite duc pina la riu, si in zare se inalta o statuie enorma a lui Iisus. In castel, ruinele bine intretinute se amesteca cu gradini de flori, copaci batrini si mici cafenele la umbra zidurilor de aparare. Mai sint zece turnuri de aparare si patru statui (doua zeitati maure si doua personaje istorice). Sub statuia regelui portughez care a eliberat Lisabona de dominatie maura e o invatatoare imbracata in costum de cavaler ce explica copiilor istoria asediului. Stam si noi tolaniti acolo si ascultam povestea. Ocaziile de fotografiat sint nenumarate, de la privelisti superbe, cupluri pe metereze sarutindu–se, perechi de oameni in virsta la umbra cafenelelor cu panorama orasului in spate, cit si copii mici care stau si asculta povestea. Unii se uita cu uimire catre statuie, altii se atirna de colegii lor, altii se scobesc in nas. E deja ora patru si dupa atita alergatura ne retragem intr–un restaurant sa mincam. Pe masa se afla nelipsita oliviera, precum si un bol cu pasta de cod servita cu paine prajita. Exista peste 360 de moduri de a gati cod in bucataria portugheza si mincam si noi unul. E greu sa iti dai seama ca e vorba de peste, oasele lipsesc cu desavirsire, si codul se amesteca cu tot felul de legume si sosuri pina nu mai poate fi recunoscut. Toata masa e stropita cu faimosul vin de Porto, un vin licoros ce aduce cu Lacrima lui Ovidiu. Pe cit de ciudat mi s–a parut sa beau vin dulce licoros inainte de peste si desert, pe atit de mult am apreciat degustarea de vinuri de dupa masa. La capatul strazii, in coltul opus fata de restaurant, se afla o usita mica si verde pe linga o fatada albastra pictata cu corabii. Dincolo de usita am dat de scari strimte si lungi care duc la un beci enorm ce acopera toata temelia cladirii. Construit cu 30 de generatii in urma si bine intretinut, beciul este cel putin interesant. Butoaiele noi cu termometru si instrumente de masurare a fermentatiei stau alaturi de cele vechi, enorme, unele cu vin din 1960, altele din1914, si intr–un capat, unul pe care scrie 1867. Am avut ocazia sa gust din opt soiuri de vin de Porto, beneficiind de explicatiile spuse in soapta de un batrinel care nu voia sa deranjeze butoaiele. Rareori intilnesti un om atit de pasionat, grasut ca un butoias, dar cu o fata serioasa de latin, putin rosu in obraji. Ajungem la hostel obositi si dormim dusi toata noaptea.

Urmeaza Parque de Nacoes, un parc amenajat cu ocazia expozitiei mondiale din 1998. Parcul se afla pe o fisie lunga de plaja si se mindreste cu un Oceanarium, Muzeu de stiinte, un mall si multe gradini. Poate fi traversat pe jos, cu trenuletul sau cu telecabina. Incepem cu trenuletul, prima oprire fiind Oceanariul. Un bazin enorm din sticla inconjoara toata cladirea. Prin apa limpede, iluminata pe alocuri pentru efect, poti vedea rechini, caracatite, pisici de mare, precum si stinci cu aspect de casa si alte elemente de decor unde "localnicii" se pot retrage departe de ochiul patrunzator al turistilor. Citeva monitoare cu filme si fotografii documentare atentioneaza in legatura cu cantitatea de peste consumata anual, speciile marine pe cale de disparitie, cantitatea de deseuri aruncata in ocean, efectele nocive ale incalzirii globale. Desi am fost incintat de ocazia de a fotografia caracatite si siluete pe fundul bazinului si infiorat de rechinii care dadeau roata cu gura deschisa la mai putin de un metru, am ramas cu un gust amar gindindu–ma la distrugerea treptata a planetei. Una peste alta, Oceanariul nu a meritat, Muzeul de stiinte s–a dovedit a fi o serie de experimente interactive pentru copii, si parcurile erau in asteptare de vremuri mai calde si turisti mai multi. Am decis sa nu vizitam Muzeul de Arta din moment ce nu cunoastem niciun pictor portughez, si deci nu am sti la ce sa ne uitam, asa ca am plecat la Zoo. Biletul de intrare e 15 euro si face toti banii. Gradina se intinde pe 40 de hectare, fiecare tarc e o minijungla ce imita mediul natural al animalului. Nu e o girafa, sint 20, nu e un elefant, e o intreaga turma. Mai puteti vedea lei, leoparzi, flamingo, foci, delfini, tigri albi, in total peste 500 de specii si 2.000 de animale. La intrare ti se ofera un program si o harta cu gradina. Sint tot felul de spectacole, printre care cel mai interesant este cel cu lei de mare, unde la final animalele ies in public cu ingrijitorii lor si fiecare spectator primeste cite un "pupic" pe obraz. Impresionant a fost spectacolul cu delfini care sar, fac tumbe, se inhama la barcute si plimba copii, lovesc mingi si executa acrobatii. Pelicanii fac tumbe si danseaza pentru peste, papagalii spun bancuri in portugheza, vulturii si celelalte pasari din spectacol survoleaza publicul destul de aproape sa dea fiori cucoanelor cu parul strins in coc si sa–i incinte pe nepotii acestora. Seara am mincat pasteis de nata un desert traditional preparat dintr–o reteta "secreta", si am baut cafea pe dealul opus Alfamei, numit Bairo Alto.

Asa ca daca vreti sa evitati cozile la muzee, terasele pline si preturile de sezon, urcati in avion si dati o fuga pina la Lisabona in februarie! Vremea e frumoasa, locurile exotice si muzica latino incinta.



Text & foto: Horia Sarghi
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona