Sacrificiile "imparatului"
Articol






Antarctica este unul dintre locurile extreme ale globului. Un loc complet alb, inghetat si aproape pustiu, unde, in iernile polare, temperaturile scad la zeci de grade sub zero, iar vintul bate cu pina la 150 kilometri pe ora. Sint conditii care, aparent, nu permit supravietuirea niciunei fiinte vii. Si totusi, pentru cineva, aici este acasa. Cineva calatoreste zile intregi prin frig si vint pentru a ajunge in inima inghetata a Antarcticii, unde va da nastere unor noi vieti.



Este vorba de pinguinul imperial, unul dintre cei mai fascinanti membri ai regnului animal. Pinguinul imperial nu numai ca suporta temperaturile extreme ale Antarcticii, dar este capabil sa–si protejeze puii impotriva lor, fara sa manince nimic zile in sir. Desi este o pasare, are calitatile unui peste: poate sa ajunga pina la 213 metri sub apa si sa ramina scufundat pina la 18 minute.

Imparatul, cum ii spun cunoscatorii, este cel mai mare dintre speciile de pinguini, ajungind pina la 115 cm si 25–40 kg, in functie de perioada anului. Este usor de recunoscut dupa "fracul" negru si petele galbene de linga urechi.

Dar cu adevarat impresionante nu sint nici dimensiunile, nici abilitatile de inotator, ci mai degraba ciclul de imperechere si rezistenta acestui animal care a fascinat o lume intreaga, in special dupa lansarea documentarului "Marsul Imparatului", in 2005.

Ciclul anual de reproducere incepe in martie–aprilie, odata cu iarna antarctica. Toti pinguinii adulti se deplaseaza de la malul oceanului Antarctic, unde se hranesc de obicei, pina in interiorul continentului, unde isi stabilesc colonii. Ca sa gaseasca locul potrivit pentru colonie, sa–si caute perechea si sa aduca pe lume o noua viata, unii pinguini sint nevoiti sa calatoreasca chiar si 120 de kilometri, prin vint si temperaturi cu mult sub zero grade. Odata gasit locul potrivit, masculii incep sa–si caute si sa–si curteze perechile, oferind minunate spectacole. Uneori se refac perechi vechi, din anii trecuti, alteori se formeaza cupluri noi.

In mai–iunie, femela depune un singur ou, care reprezinta singura sansa a cuplului de a avea urmasi in anul acela. In acest moment, rezervele de nutrienti ale mamei s–au terminat, asa ca ea trebuie sa se intoarca inapoi la ocean pentru a se hrani. Oul este preluat de mascul, insa procesul nu e deloc usor. Oul nu trebuie sa stea prea mult in contact cu aerul rece al Antarcticii, asa ca din momentul depunerii, mama il protejeaza, tinindu–l intre picioarele ei, sub un strat gros de pene si grasime. Tatal trebuie sa–l aseze tot acolo imediat ce l–a primit si multe perechi isi pierd ouale in timpul acestui transfer pentru ca, nefiind protejat de penele parintilor, puiul dinauntru moare repede de frig.

Dupa "transferul" oului, mama face din nou drumul intre colonie si ocean pentru a se hrani. Tatalui ii revine sarcina de a cloci oul timp de 64 de zile, in frig, intuneric si viscol. Pentru mai mult de doua luni, pinguinul tine oul in echilibru, pe picioarele sale, protejindu–l si incalzindu–l. De cind a parasit malul oceanului, tatal–pinguin n–a mincat nimic. Va putea sa mearga inapoi si sa se hraneasca abia dupa ce apare puiul si se intoarce mama. Pina atunci, masculul va pierde jumatate din greutatea sa.

Eclozarea dureaza doua–trei zile, caci coaja oului este groasa. Cind in sfirsit este afara, puiul este acoperit doar cu un puf subtire si depinde in totalitate de parinti pentru a fi hranit si incalzit. Tatal il tine in continuare pe picioarele sale, acoperit de penajul gros, iar daca mama intirzie, tot tatal este cel care il hraneste pentru prima data, cu o substanta produsa de o glanda a esofagului sau. Femela poate sa se intoarca chiar si la zece zile dupa eclozare. De obicei, mamele incep sa se intoarca in colonie in iulie–august si isi gasesc perechile, printre sutele de masculi, dupa strigat.

In sfirsit, tatal poate sa se intoarca la ocean pentru hrana. De data aceasta, calatoria lui va dura mai putin, pentru ca deja a venit vara antarctica, iar gheata s–a topit, malul fiind mai aproape acum. Mama ramine sa ingrijeasca puiul, hranindu–l cu mincarea depozitata in stomacul sau. Parintii hranesc si protejeaza puiul, pe rind, pina cind va implini 45–50 de zile. In acest moment, puii formeaza o cresa, adica un grup de citeva sute, poate chiar citeva mii de indivizi, care se incalzesc si se protejeaza unul pe altul. De acum, ambii parintii pot sa plece catre ocean, revenind periodic pentru a–si hrani puiul.

De la inceputul lui noiembrie, puii capata un penaj mai gros, iar in decembrie–ianuarie vor fi gata sa plece din colonie pentru a merge la ocean, unde isi petrec vara hranindu–se si acumulind grasime.

La inceputul iernii, ciclul se reia si "imparatul" va fi nevoit sa calatoreasca iar, zile intregi, pentru a–si cunoaste perechea si a aduce pe lume o noua viata. Este sacrificiul pe care pinguinii imperiali il fac in fiecare an pentru a asigura supravietuirea speciei. Din pacate, ar putea fi in zadar. In ultimii 50 de ani, populatia de pinguini imperiali a scazut cu 50 la suta. Vinovatul? Incalzirea globala. Pe masura ce Antarctica se incalzeste, suprafata acoperita cu gheata se reduce, iar hrana e tot mai putina. In ciuda daruirii si sacrificiilor sale, "imparatul" ar putea sa devina o specie amenintata.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona