Fantomele de pe Caraiman
Articol





Discutia pe care am purtat–o cu dl. doctor psihiatru Adrian Voicicovschi in localitatea Ojasca, judetul Buzau, in luna februarie 2009, avea sa–mi descopere fenomene absolut necunoscute, care se petrec in zilele si in lumea in care traim acum. Iata relatarea sa.



"Ca alpinist, mergeam deseori in platoul Bucegilor. Stateam la cabana la Babele sau la Caraiman, pentru ca aici era o atmosfera mai de alpinisti. Intr–o zi insorita, cind doar citeva fire de nori se ridicau de pe Valea Cerbului, am hotarit sa urcam la Omu, sa facem niste fotografii. La plecare, nea Zbircea, cabanierul, ne–a spus: Bai, baieti, daca vedeti ca se ridica o ceata mai deasa din Valea Cerbului, renuntati si intorceti–va inapoi la cabana!. Cum era de asteptat, am sarit cu gura si i–am zis ca sintem oameni antrenati, tinem cararea pe stinca si ajungem acolo unde vrem. S–o credeti voi ca mai ajungeti! Le–am spus si altora lucrul asta, nu m–au ascultat si unii dintre ei nu au mai fost gasiti nici in ziua de azi, ne–a raspuns el, cit se poate de serios. Apoi a adaugat: Toti cabanierii din zona stiu lucrul acesta. Unii dintre acesti disparuti au mai aparut, uneori, dupa foarte multa vreme. Au venit asa, de nicaieri, si au disparut din nou fara urma. Citeva ore mai tirziu, povestea avea sa ne fie confirmata de un alt cabanier, mai in virsta decit nea Zbircea, care ne–a spus ca, intr–adevar, in acele locuri au disparut oameni si nu au mai fost gasiti niciodata.

Culmea este ca majoritatea acestor disparitii s–au produs vara, cind conditiile meteorologice nu sint chiar asa de grele. De obicei, cind se intimpla un accident, omul este gasit ranit, poate chiar mort, cazut in vreo ripa. Unele cadavre au fost gasite dupa mult timp, dupa ce s–au topit zapezile, iar din altii au ramas doar oasele, uneori roase de salbaticiuni, dar oamenii despre care ne vorbeau cabanierii nu mai fusesera gasiti niciodata, indiferent cite eforturi s–au facut. Ei bine, cind din Valea Cerbului se ridica acea ceata misterioasa, unii dintre acesti disparuti reapar. Uneori merg singuri pe cararile muntelui, alteori se alatura unui grup de turisti, il insotesc o bucata de drum, fara sa vorbeasca, fara sa raspunda la intrebari. Dupa un timp, parca se topesc si dispar apoi in negura aceea alburie din care au venit. Unul dintre colegii de drum ne–a spus cum, urcind cu o echipa spre Omu, s–a trezit cu o astfel de fantoma linga ei. Initial, au crezut ca este vreun turist ratacit si l–au strigat sa li se alature. Naluca nu a raspuns nimic, dar a mers pe linga grupul lor citeva minute bune, apoi a disparut fara urma. Alpinistii au crezut ca i s–a intimplat ceva, l–au cautat si, negasindu–l, s–au grabit sa ajunga la cabana, sa–i spuna cabanierului sa cheme ajutoare. Acesta insa s–a uitat la ei linistit, i–a intrebat unde s–a intimplat toata treaba si apoi le–a zis ca nu trebuie sa cheme pe nimeni. Il stiu. Este o fantoma, sufletul ratacit al unuia disparut in urma cu vreo doi ani. L–au cautat mult timp, dar nu s–a gasit nicio urma. Apare cind si cind, nu face rau nimanui si se duce inapoi in lumea lui. Uneori vine pina aici, la cabana, dar dispare precum a venit. De cele mai multe ori, lucrul asta se intimpla atunci cind se ridica o negura bizara din Valea Cerbului sau dintre Coltii Morarului. Niciun fel de vint nu imprastie ceata aceea, le–a explicat omul, subliniind ca acolo este un fel de poarta temporala, o deschidere catre lumea de dincolo. Intr–o zi, am urcat alaturi de un coleg cu mai multa experienta. Cind am ajuns in zona aceea, m–am uitat mult mai atent in jurul meu. Amicul m–a vazut si m–a intrebat: Ce faci, Adriane, cauti poarta?. Desigur, se referea la acea intrare spre alte dimensiuni spatiotemporale, despre care stiam amindoi. Apoi a inceput sa povestesca: Daca ai sa o vezi, crezi ca o sa ai curajul sa te apropii de ea sau sa intri? Eu am vazut–o. Veneam de la Omu si a aparut ceva, ca o pata de lumina. Apoi s–a marit, era ca o gaura de tunel, luminoasa, deschisa in peretele stincii. De obicei, apare pe la miezul noptii si ramine asa pina spre patru dimineata. Cind am vazut–o eu insa apusese soarele si se lasa seara. Prin ea am vazut iesind si intrind ceva, ca niste siluete de oameni. Cred ca acelea erau doar sufletele celor disparuti fara urma pe munte. M–am speriat atit de rau, incit m–am oprit, mi–am facut cruce si m–am rugat la Dumnezeu sa ma apere. A incheiat povestea, aratindu–mi locul unde se intimplase totul. Era o vaioaga banala, linga Gura Pesterii. Daca te uiti acolo, nimic nu iti retine atentia. Uneori poarta aceea isi schimba locul, dar nu paraseste niciodata zona. In urma cu vreun an, urcind din nou in zona, am stat de vorba cu un calugar batrin. Fara sa–l intreb despre aceste fenomene, el mi–a vorbit despre poarta si despre cei care veneau prin ea din lumea de dincolo. Erau oamenii disparuti pe munte, care se intorceau, din motive necunoscute noua, in aceasta lume din care plecasera. Intotdeauna insa, cind se apropia timpul ca poarta sa se inchida, chemati de ceva sau de cineva, se inapoiau tacuti in lumea lor si dispareau in ceata luminiscenta din care venisera".

Va reamintim ca, in urma cu trei ani, v–am descris anumite fenomene ciudate, vazute si traite, atit ziua cit si noaptea, de semnatarul acestui articol si de Cristian Pompei, pe Caraiman si pe Valea Cerbului. Cu citeva zile inainte de acea intimplare, Cristi, Aurora Sitarus si Simona, fiica ei (Dumnezeu sa o odihneasca in pace) facusera niste fotografii, pe timp de noapte, in acelasi loc. Acasa, cind le–am prelucrat, luminita care se plimba rapid, orizontal, pe peretele muntelui, pe timp de noapte, parea ceva uluitor: era un fel de chip al unei fiinte bizare sau un aparat nepamintean.



Text: Ionel Grama

Foto: Catalin Munteanu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona