Povestile Himalayei (Nikon Himalaya Trek)
Articol








Fiecare morena urcata parea sa fie ultima. Dar mai era inca una si inca una. La 5.400 m totul se petrece cu incetinitorul. Respiratia este profunda, cadentata de ritmul pasilor: inspiratie pe un pas, expiratie pe celalalt. Daca nu inspiri profund, risti ca oxigenarea sa fie insuficienta si AMS–ul (Acute Mountain Sickness) sa se instaleze. La peste 3.000 m altitudine, presiunea scazuta a aerului determina o oxigenare insuficienta a corpului uman. Apar durerile de cap, lipsa poftei de mincare, iar daca nu se produce aclimatizarea, sindromul poate evolua in afectiuni grave care nu pot fi tratate decit cu o rapida coborire la altitudini mai mici. Spre norocul meu, corpul uman are o memorie a aclimatizarilor precedente, si aceasta se produce mai rapid la "recidivisti". Asta nu inseamna ca nu e greu sau ca urcusul e mai blind.



Am plecat la patru dimineata, la lumina frontalelor, avind de trecut pasul Thorung–La, 5.416 m. Urcusul de la Thorang–Phedi 4.550 m pina sus in sa, incepe cu un povirnis al naibii de inclinat (o morena laterala) pe care, la lumina lanternei, cu greu puteai urmari poteca buna. Un scurt popas la 4.900 m, in lodge–ul de la Advance Base Camp. Citeva ceaiuri pentru rehidratare. Constat ca azi am urcat mai repede decit in ziua precedenta, cind am facut urcusul de aclimatizare pina in acest punct. Asta nu e rau. Ii astept si pe ceilalti 14 membri ai expeditiei sa ne regrupam. Trebuie sa urmaresc cum au suportat prima si cea mai dificila etapa a urcusului de azi. Fiecare are in rucsac cel putin un aparat de fotografiat. Majoritatea au "scule" bune, ca orice avansat ce se respecta. Numai citiva "insotitori" prieteni sau membri de familie au camere compacte, doar pentru amintiri. Dar sint si profesionisti in grup.

Imi iau rucsacul in spate (trusa foto, trepiedul, pufoaica si citeva maruntisuri) si pornesc mai departe. Plec incet, sa–mi recapat ritmul. Ciri ajutorul de ghid cel mai experimentat ma intreaba pentru a treia oara in dimineata asta daca nu vreau sa–i dau rucsacul. "Doar stii ca ma descurc" i–am raspuns trecind la pas, fara sa ma opresc si fara sa stric ritmul pasilor. Fiecare dintre cei 15 participanti avea cite un porter insarcinat cu caratul bagajelor. In uriasa geanta primita de la Lopsang partenerul meu din Nepal puteai sa–ti pui tot echipamentul de campare, hainele de schimb, citeva lucruri pentru un confort minimal si cam atit. Cu o curea lata petrecuta peste frunte, porterul transporta geanta de la o tabara la alta, in fiecare etapa, cu bucuria ca are in sfirsit o slujba care–i va aduce citiva banuti pentru familie. Pentru turistul occidental este o mare dilema relatia cu porterul. Prima reactie e de compatimire si de vinovatie ca el merge pe munte cu o ranita mica, pe cind porterul ii duce tot echipamentul. Cultura occidentala defineste deontologic ca alpinistul sa–si duca tot echipamentul, infruntind, de unul singur sau in echipa, muntele. In Himalaya este insa diferit. Doi factori fac aceasta judecata incorecta. Altitudinea la care se evolueaza nu permite celor fara o aclimatizare ereditara sa faca acest lucru decit cu foarte mare dificultate. Penuria locurilor de munca din Nepal determina o supraoferta de porteri, ceea ce duce la un cost minim pentru acest serviciu. Acum doi ani citeam pe o pancarta la iesirea din Lukla; "Porterii sint coloana vertebrala a Nepalului. Angajati–i!". Angajarea unui porter inseamna ca o familie va putea sa–si cumpere mincare, incaltaminte, sa–si dea copiii la scoala. In medie, un porter "prinde" patrusase expeditii pe an, in functie de zona in care activeaza. Sint echipati din banii pe care turistul ii plateste organizatorului expeditiei, si in functie de politica acestuia fiecare poate cara zilnic intre 20 si 40 de kilograme. Lopsang limiteaza greutatea porterilor la 20 de kilograme, asa ca fiecare membru al expeditiei beneficiaza de unul. Considerind ca nu pot sa–si duca trusa fotografica prea grea, doi participanti si–au angajat cite un porter suplimentar. Dupa noua zile, sint aproape asistenti de fotograf: dau teleobiectivul la mina, monteaza si string trepiedul sau chiar anticipeaza miscarile fotografului. La sfirsitul expeditiei vor beneficia de bacsisuri consistente din partea lor. La fel, fiecare porter va primi cite un cadou din partea "sahibilor" si o suma de bani.

Mi–am intrat din nou in ritm. Merg destul de usor, fara insa a forta. Poteca taie o fata nordica pe care zapada este inca inghetata. Sint urme bune, asa ca nu e niciun pericol de alunecare. In urma cu numai o saptamina aici erau doi metri de zapada. Noi eram in a doua zi de mers si o ploaie rece si insistenta ne–a urmarit de dimineata numai cu rafale scurte. Dupa prinz insa s–au desferecat norii si am mers vreo trei–patru ore prin vint si ploaie. La capatul etapei, in fiecare camera de lodge, echipamentul atirna pe cordeline, la uscat. In lista de echipament, amanuntita pina la detaliu, am prins si aceasta bucata de cordelina, fara de care risti ca a doua dimineata sa–ti imbraci echipamentul ud. Cit jos a plouat, sus pe munte, la peste 2.500 m altitudine, a nins. Si nu oricum. Cit nu ninsese toata iarna. Toate pasurile de altitudine s–au inchis din cauza pericolului de avalansa. In zilele urmatoare am intilnit grupuri care se retrageau de pe munte din aceasta cauza. O usoara incertitudine domnea la nivelul grupului: vom reusi sa trecem pasul Thorung–La? Cum mai avusesem experiente similare in Himalaya, stiam ca, asa cum venise, zapada se va topi repede, iar cind vom ajunge in pas, trecerea nu va mai fi o problema

Doar ca e destul de inghetata. E numai ora noua dimineata. Au trecut deja cinci ore de la plecare si sint la peste 5.000 m altitudine. Un nou loc de popas, regrupare si neaparat rehidratare. La altitudini mari este obligatoriu sa bei zilnic intre patru si sase litri de apa. Previne AMS–ul. Din cauza presiunii scazute, pierderea de apa prin respiratie este enorma. Rehidratarea devine obligatorie, asa ca pauza de ceai este si rituala si functionala. Am ajuns printre primii la "tea–house". Am baut un ceai (adica vreo jumatate de litru de lichid) asteptind reintregirea grupului. "Tea–house" este un loc comun pentru nepalezi. Ciri asistentul de ghid este "patronul" unui astfel de restaurant, devenit si casa de odihna in acelasi timp. Deplasarea unui porter sau calator nepalez este strins legata de aceste "tea–house". Cum in Nepal mincarea se pregateste pe loc, iar calatorii nu au merinde cu ei o conserva sau mincare deshidratata este ceva de neatins pentru nepalezul de rind , aceste mici restaurante sint insirate de–a lungul drumurilor Nepalului. Fie ca este un drum de masina putine la numar , fie o poteca de munte, din loc in loc, la locurile naturale de popas in virf de panta sau la loc ferit de vint , se gaseste o mica afacere de familie in care femeia gateste, copiii ajuta la prepararea mesei sau servesc clientii, iar barbatul se ocupa de aprovizionare sau supravegheaza bunul mers al "intreprinderii". De cum ajungi la "tea–house" comanzi felurile de mincare dorite putine la numar si in majoritate fara carne, din cauza igienei si astepti 40–50 de minute sa fie preparata mincarea. Multi europeni se impaca greu cu felurile ciudate de mincare, insa, gurmand fiind, intotdeauna m–am impacat bine cu "chapati" un fel de lipie, "momo" galuste de carne invelite in coca, sau "dhalbhat", o mincare cu mult orez, supa de linte, spanac si cartofi. Existenta unui ghid usureaza toata aceasta relatie cu bucataria, de cele mai multe ori acesta ajungind inaintea grupului, pentru a ne astepta cu masa pregatita la "tanc". De multe ori am mincat la aceste mici restaurante, insa pentru cazare am oprit la "lodge", un fel de cabane cu sala de mese pentru cina si cearceafuri curate in camere de doua paturi. Apa calda si curentul electric nu fac parte din "luxul" oferit de "lodge". Daca popasul se face intr–o localitate mai mare, exista si curent electric de la panouri solare fixate pe acoperis, iti poti incarca acumulatorii pentru camera cu pretul a citorva sute de rupii (100 de rupii = 1 euro). Apa calda tot de pe acoperis vine, dintr–un butoi urias de culoare negra. Cind a fost innorat, m–am "dusat" cu servetele umede, sau m–am facut ca ploua.

Ultima "etapa", urcusul final pina in Thorung–La, este mai mult o traversare de morene laterale imprastiate haotic intr–o sa imensa din care ghetarul s–a retras acum mii de ani. Dupa fiecare creasta, am impresia ca am ajuns la destinatie. In Himalaya esti coplesit de imensitatea muntilor. Un drum ce pare banal dureaza ore bune. Iluzia optica iti joaca feste. Lipsa unor repere recognoscibile deformeaza distantele, iar altitudinea lungeste si ea parcursul. In sfirsit, steguletele de rugaciune ce marcheaza saua Thorung–La. Las rucsacul din spate, nelipsita cana de ceai si savurez reusita. Pe rind, in decursul unei jumatati de ora, ajunge toata echipa. Pregatesc fotografia de "virf". La unu, doi, trei, toata lumea sare in sus. Apas telecomanda si in imagine aproape toti plutesc "in al noualea cer". De oboseala, nu cred ca realizeaza momentul. Majoritatea nu au urcat mai sus de 2.500 m, si acum iata–i la 5.416 m deasupra marii, in cea mai inalta sa de trekking din lume. Dupa zece zile de ascensiune continua, fotografiind cele patru Annapurne, intilnind oamenii locului, cu portrete amuzante sau triste, suferind de dureri de cap sau rau de stomac, iata–ne sus printre multicolorele steaguri budhiste, departe de toate problemele lumii. Doar de aici lumea este la piciorele noastre.

Urmeaza o coborire lunga de tot, pina la 3.800 m altitudine. Seara la lodge, in Muktinak, vad in ochii fiecaruia un licar de mindrie. Au reusit ceea ce probabil cu greu ar fi crezut ca pot sa faca. Acum un an si jumatate, cind am demarat proiectul, cred ca nici macar nu banuiau ce ar putea sa li se intimple. Pentru fiecare, Laura, Andreea, Emil, Nicu, Florin, Sorin, Marcel, Vali, Vlad, Ted, Razvan, Ruxandra, Laurentiu si Liliana, a fost o aventura in Nepal, Himalaya "Aventura Vietii".



Mihai Moiceanu

Fotograf profesionist, organizator de workshopuri si phototour–uri, a condus expeditia fotografica Nikon Himalaya Trek in primavara lui 2009. Expeditia a avut ca tinta parcurgerea unui traseu de trekking din jurul Annapurnei pina la altitudinea de 5.416 m, pentru un grup de 14 fotografi din Romania. Este initiatorul workshopurilor de fotografie si al expeditiilor fotografice de la noi din tara, primul workshop avind loc in toamna lui 2005. Din 2007 conduce grupuri de fotografi in tara si in lume in expeditii fotografice denumite phototour–uri. Mai multe informatii puteti gasi pe situl www.phototour.ro.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona