Eminescu Peregrinul: Itinerarium humanae vitae
Articol













Evocarea epocii de formare timpurie a personalitatii ilustrului reprezentant al tuturor romanilor isi propune sa puna in lumina un itinerar spiritual cu totul neobisnuit, sa schiteze un atlas al spatiului initiatic, de o semnificatie fara egal, al existentei eminesciene.

Pe durata a doi lustri (1858–1869), Mihai Eminescu parcurge o anevoioasa cale a cunoasterii, a zidirii de sine, adevarata piatra de incercare a existentei sale spirituale.

Detaliile biografice vin sa completeze o alta imagine a celui pornit sa invete carte printre "straini", inca de la o virsta frageda. Aceasta etapa este o parte a mitului "eului" cognitiv, al devenirii prin cunoastere si sacrificiu.



Cernauti: inceputul calatoriilor initiatice

Precocitatea de care da dovada tinarul studios este un semn al genialitatii, dar si o poarta deschisa pe calea marii aventuri a spiritului. Izbavirea prin cunoastere, iata tinta suprema a celui caruia destinul nu–i va rezerva o existenta lina. Iesind din tiparele banalitatii, Eminescu nu este "elevul" ideal, dar este, de buna seama, "invatacelul" perfect.

Din suita de portrete si amintiri ale colegilor, prietenilor si profesorilor din Cernauti se infiripeaza chipul unui june stralucit la minte si zdravan la trup, cu o pofta de viata molipsitoare, dar neincorsetat de canoanele si constringerile programelor scolare ale vremii.

Dedat pe de–a–ntregul deliciilor lecturii si meditatiilor profunde, Mihai Eminescu etaleaza vizibil semnele unei timpurii "insingurari" metafizice, mai degraba un preludiu al luciditatii tragice ce–i va marca intreaga existenta.

Din punctul de vedere al traditiei scolare, tinarul ipotestean nu exceleaza, arhivele chiar dezvaluind o reala inadaptare a acestuia la regimul scolastic, sever si sufocant, specific educatiei de tip teutonic.

Fara a fi modelul clasic de elev recalcitrant, cu idiosincrazii specifice virstei crude, acesta respinge categoric incercarea sistematica de a i se suprima libertatea de gindire. In momentul in care constata ca scoala nu mai raspunde convingerilor sale launtrice, el o abandoneaza, spre surprinderea colegilor si profesorilor, dar si spre disperarea parintilor.

S–a spus, pe buna dreptate, ca Eminescu este icoana fidela a conceptului de geografie spirituala. La prima vedere, s–ar parea ca nu este legat mental sau sentimental de un anume loc, spatiu sau zona geografica.

Evocind in registru elegiac locurile copilariei, imaginea Bucovinei, poetul cinta, de fapt, miracolul naturii, vazute prin ochii adolescentului instrainat. El nu descrie casa parinteasca sau meleagurile natale in registru nostalgic, asemenea lui Alecsandri, Creanga, Vlahuta ori Slavici, fiindca Ipotestii, Botosanii sau Cernautii nu reprezinta universul pierdut al copilariei sau adolescentei.

Peregrin prin definitie, Eminescu se revolta in felul sau, evadind nu dintr–un spatiu fizic, ci dintr–unul mental, devenit constringator.

Sa fie aceasta reactie simptomatica expresia unui defetism romantic sau semnele unui nihilism embrionar, vadit mai tirziu si in alte imprejurari ale vietii?

Nici una, nici alta! Pendularile intre scoala si orizontul unor tarimuri necunoscute sint, de fapt, primii pasi ai unei aventuri initiatice, in care experienta de viata se dobindeste prin contactul direct cu realitatea inconjuratoare, prin dialog, prin calatorii.



Aron Pumnul, primul si cel mai iubit maestru

Orice cunoastere este o calatorie spre necunoscut, in care ai nevoie de un ghid spiritual, care te va insoti sau iti va arata calea, sensul, dar si tinta pe care trebuie sa o atingi.

Cel ce va indeplini acest rol a fost, fara indoiala, magistrul Aron Pumnul, cel dintii maestru intr–ale desavirsirii. Mentorul sau, Aron Pumnul, l–a sfatuit sa vada Roma Mica, "cetatea invierii noastre", "locul de unde a rasarit soarele romanismului".



Aron Pumnul

Exilat revolutionar pasoptist, profesor de limba si literatura romana, acesta facea urmatoarea confesiune: "Poporul este trupul, iar limba este sufletul. Pentru aceea, precum trupul fara suflet este mort, asa e moarta si natiunea fara limba".

De la acest apostol al luminarii neamului romanesc, Eminescu a invatat a iubi limba si istoria poporului din care isi tragea obirsiile.



Prima treapta: trezirea la viata

Mircea Eliade observa: "Noi sintem, sau am fost, unul dintre putinele neamuri europene care au experimentat contemplatia in suferinta" (Fragmentarium).

Astfel, moartea mentorului sau spiritual produce o schimbare miraculoasa in universul gindirii eminesciene: gindurile si suferintele imbraca forma lirica. Primele 24 de versuri, publicate intr–o brosura cu titlu emblematic – Lacramioarele invataceilor gimnazisti la moartea preaiubitului lor profesor Arune Pumnul (din care atrag atentia sintagmele poetice "Se stinse un luceafar, se stinse o lumina") – sint dovada relatiei profunde dintre maestru si discipol, dar si recunoasterea juramintului de credinta a discipolului de a–i urma invatatura si calea.



A doua treapta: experienta vietii

Un rol important in formarea spirituala a lui Eminescu, in anii de tinerete, l–au avut artistii, mai precis "artistii cuvintului", si anume actorii. Subjugat de frumusetea limbii romane, slujita cu talent de catre actori, acesta se alatura lumii lor, dind viata, astfel, unuia dintre crezurile lui fundamentale: desavirsire prin arta cuvintului! Muzicalitatea versului eminescian de mai tirziu, claritatea mesajului, ritmul, impactul si efectul asupra sufletului sint idei pe care doar lumea teatrului i le–a putut insufla. Pe scena, realitatea plasmuita din cuvinte si gesturi reprezenta un alt univers spiritual, la care avea acces tinarul de numai 15 ani.

Mai mult, turneele teatrale intreprinse cu cele trei trupe de actori ambulanti ii largeau universul spiritual si, prin calatoriile pe tot cuprinsul romanesc, ii dezvaluiau, ca intr–un regal al cunoasterii, realitatea inconjuratoare.

In timpul peregrinarilor, poetul leaga prietenii intelectuale si sufletesti cu pasagerii "carutei cu paiate", dintre care ii amintim pe Ioan de Lacea, poet, traducator si autor dramatic, din trupa Vladicescu–Tardini.

Traind o noua experienta alaturi de artisti, Eminescu are prilejul sa viziteze Falticeni, Roman, Piatra–Neamt, Focsani, Buzau, Brasov si Sibiu.

Astfel, el ia contact cu obiceiurile, folclorul si graiul localnicilor. Descoperim cu surprindere un Eminescu peregrin, dar unul ce isi asuma calatoria cu orgoliul tinarului ce se afla, in fiecare moment al itinerarului ei, Acasa. E acasa la Iasi, Arad, Bucuresti, Brasov, Blaj, Iasi, Lugoj sau Timisoara. Pentru acest profund Acasa, el stringe carti pentru a le dona bibliotecii gimnaziale, culege creatii populare, isi noteaza teme si subiecte istorice, si – ceea ce este cel mai important – incepe sa faureasca un amplu proiect de viitor: realizarea unei epopei nationale, prin mijloace artistice proprii, care sa inflacareze si sa destepte constiinta nationala.

Legatura acestuia cu lumea teatrului a fost atit de indestructibila, incit, peste doua decenii, actorii – fratii sai de suferinta – vor oferi un spectacol in beneficiul lui Eminescu, pentru a–l ajuta cu mult–putinii banii strinsi.



A treia treapta: examenele vietii

"Deja de la al 14–lea an si pina la al 20–lea, eu mi–am cistigat piinea singur, intr–o viata aventuroasa si plina de nemultumiri, si am facut–o aceasta cu deplina constiinta a sacrificului" (Ms 2255, f. 294).

Iata un fapt de neinchipuit pentru un tinar de 14–15 ani: sa cunosti in detaliu principalele centre de cultura ale vetrei romanesti: Cernauti, Brasov, Sibiu, orase in care oficiau unii dintre cei mai importanti carturari romani ai vremii: Aron Pumnul, I.G. Sbierea, Muresenii, George Barit s.a.

"Calator" nu in sensul comun al cuvintului, ci cu intelesul de "cel ce urmeaza o cale", Eminescu vede o lume noua, dar atit de veche, se intilneste cu oameni de dincolo sau dincoace de fruntariile Tarilor Romane, culege el insusi doine, cintece si strigaturi, dar revelatia suprema este miracolul limbii romane vorbite de omul simplu.

Toate aceste trepte de cunoastere, parcurse in sens ascendent, ii prilejuiesc nasterea si cristalizarea unei alte viziuni despre natia romana, in care specificul national reprezinta spiritul integrator.

Intorcindu–se, in toamna anului 1865, la Cernauti (prin Vatra Dornei si Cimpulung Moldovenesc), tinarul, devenit constient de misiunea pe care o va avea de indeplinit de acum incolo, doneaza gimnaziului din acest oras, aflat atunci in Imperiul Habsburgic, un numar de zece tomuri.

Luminat de ultimele cuvinte ale lui Aron Pumnul, de la care a primit povete de urmat in viata, Eminescu se indreapta spre Blaj, facind astfel un pas in lunga si dificila cale initiatica, in care orice dram de cunoastere este platit cu sacrificii.

Nu alt oras, ci numai Blaj, si nu oricind, ci tocmai acum!



Blaj

Poate ca nostalgia obirsiilor sa–l fi facut pe acesta sa aleaga Blajul, fiindca Vasile Eminovici (1777–1844), bunicul poetului pe linie materna, era nascut la Blaj, avindu–l ca director al Scolii Normale pe chiar Gheorghe Sincai, cel atit de pretuit peste ani si ani de catre insusi Eminescu (v. Ion Rosu, Legenda si adevar in biografia lui

M. Eminescu, vol. I, Originile, Editura Cartea Romaneasca, 1989, p. 123–124).

Credem ca explicatia alegerii facute este urmatoarea: norii negri acoperisera cerul acestei provincii, odata cu Decretul imperial prin care Dieta Transilvaniei de la Sibiu este inchisa, semn ca zilele principatului independent erau numarate. Intr–adevar, la sfirsitul anului 1865, noua Dieta de la Cluj vota "uniunea" Transilvaniei cu Ungaria. Romanii din Ardeal, mai ales Blajul, se pregateau sa faca fata unei noi incercari iar Eminescu se alaturase simbolic celor ce slujisera sau inca serveau cauza romaneasca: Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu, Timotei Cipariu, Simion Barnutiu, George Barit, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Trifu–Maiorescu, tatal mentorului Junimii, Alexandru Papiu Ilarian si multi altii.

In aceste conditii istorice, Blajul, "Mecca romanismului", reprezenta pentru Eminescu locul obirsiei sentimentului constiintei nationale, al identitatii de limba, origine si destin comun.

Calea luminata – calea spirituala – ducea spre Blaj, asa cum, odinioara, "toate drumurile duceau la Roma".

De multa vreme, acest focar de cultura, precum Florenta in Evul Mediu, oferise umbrela sa protectoare reprezentantilor de frunte ai Scolii Ardelene: Petru Maior, Samuil Micu–Klein, Gh. Sincai. Cum am mai spus mai sus, aici slujeau cauza nationala minti stralucite, profesori eminenti, contemporani cu cel ce spera sa le fie discipol: Timotei Cipariu si Ioan Micu Moldovan.

Geografic, drumul urmat de Eminescu era unul cunoscut din vremuri de demult: Mihaileni – Siret – Cimpulung Moldovenesc – Vatra Dornei – Pasul Tihuta – Bistrita – Tirgu–Mures.

Acest itinerar fizic este sugerat de scriitor in paginile nuvelei Geniu pustiu, a carui cheie pare usor de descifrat: tinarul erou, cuprins de visurile si faptele Revolutiei de la 1848 din Transilvania, reprezinta, de fapt, un "alter ego" al autorului insusi.

La Tirgu–Mures, intr–o incapere a hanului "La Calul Alb", Eminescu le destainuia viitorilor sai colegi blajeni, Ion Cotta si Teodor Cojocaru, scopul venirii sale in orasul de bastina al raposatului A. Pumnul: adunarea de material istoric, etnografic si lingvistic, precum si continuarea studiilor.

Ca mai intotdeauna, posteritatea transforma un itinerar banal intr–unul mitic, locurile atinse de pasii pelerinului incep sa fie venerate, iar memoria apocrifa, hiperbolizanta, are tendinta de a include si alte locuri pe drumul parcurs de erou, spre gloria postuma.

Astfel, la Deda localnicii iti relateaza urmatoarea legenda: "In 1866, de Sinziene, in drumul lui de la Cernauti spre Blaj, Eminescu s–a grabit sa ii intilneasca pe doi colegi ai sai din Deda, Teodor Ceontea si Andrei Ghidiu, pentru a merge impreuna mai departe. Cei doi plecasera deja, asa ca Eminescu s–a oprit la casa lui Teodor Ceontea, o gospodarie plina de copii. A dormit in fin, a stat de vorba cu parintii. A urcat pe linga scoala pe Dealul Popii, a admirat peisajul care l–a inspirat, pare–se, cind a scris Sara pe deal.

Cercetarile lui Vasile Netea, publicate in Luceafarul, nr. 13/1964, acrediteaza aceasta ipoteza: "Un izvor nou asupra acestui itinerar am descoperit noi intr–o scrisoare de familie din anul 1950 a unui batrin invatator, de la Tirgu–Mures, Grigore Ceontea, care–si informeaza nepotii din comuna Deda, pe baza unei amintiri orale, mostenita de la unchiul sau, profesorul Teodor Ceontea, despre popasul facut de Eminescu la Deda in primavara anului 1866".

Un alt studiu (v. N. Triboiu, Drumurile si popasurile tinarului Eminescu in Transilvania, Editura "Dragos–Voda", Cluj–Napoca, 1998, p. 87) acrediteaza un scenariu documentar privind traseul lui Eminescu spre Blaj: "Probabil ca pasiunea pentru opera si personalitatea lui Sincai il va fi facut pe pelerinul de numai 16 ani sa schimbe itinerariul sau spre Blaj, din vara anului 1866, fiindca el se deplaseaza de la Gherla spre Taga, satul unde a locuit Sincai in perioada 1797–1803, ca profesor al copiilor familiei Daniel Vass.

Taga se afla pe drumul care leaga orasul Gherla de pe Valea Somesului de Reghin, de pe Valea Muresului. Avind Taga ca prim obiectiv al calatoriei sale spre Blaj, ne putem explica lungul ocol pe care l–a facut pina la Deda – Reghin – Tirgu–Mures."

Dar oricare ar fi fost drumurile, tinta era atinsa: Blajul, inima batinda a desteptarii nationale, isi primea pelerinul. In preajma orasului, pe dealul Hula, sub coroana unui tei devenit mai tirziu subiect de legenda, Eminescu ar fi exclamat: "Te salut din inima, Roma Mica! Iti multumesc, Dumnezeule, ca m–ai ajutat sa o pot vedea."

Portretul fizic, schitat de cei ce l–au cunoscut in aceasta etapa a existentei sale, ne dezvaluie un personaj cu comportari aparent ciudate, al carui trup armonios era abia acoperit cu un modest inventar vestimentar. Vigoarea sa corporala contrasta puternic cu traiul ascetic, rezultat nu al unei vointe interioare, ci mai degraba efect al unei realitati vesnic prezente printre studentii din orice veac: lipsa banilor!

Asceza este insa generos compensata de "foamea" de cunoastere, de aviditatea lecturii si de apetitul disputelor de idei, al dezbaterilor de principii.

"Mica Roma" il primeste in triumf pe tinarul venit din tarimul boreal al Romaniei. Prezent in locul drag inimii sale, Eminescu se integreaza deplin atit in spatiul intelectual al Blajului, cit si in cel fizic: inoata voiniceste in apele Tirnavei Mici sau ale lacului Chereteu, participa la adunarea generala a membrilor ASTREI, de la Alba–Iulia, unde–l asculta pe T. Cipariu vorbind despre unificarea ortografiei romanesti, patrunde in tainele bibliotecii blajene.

Un mare admirator al operei si vietii lui Eminescu, dr. Elie Daianu, el insusi "dascal al Blajului", ii dedica Luceafarului cel mai amplu studiu dedicat prezentei acestuia pe acele meleaguri transilvane (Eminescu in Blaj – Amintiri de–ale contemporanilor – culese de dr. Elie Daianu, Sibiu, 1914), din care G. Calinescu se va inspira copios peste citiva ani (1932).

In aceasta nepretuita sursa literara aflam consemnate amintirile alumnilor blajeni, contemporani cu Eminescu, din care aflam detalii despre drumul sau de la Balgrad spre Blaj.

Ajuns la Alba Iulia, la 28 august 1866, tinarul innopteaza aici, pentru ca a doua zi sa participe la dezbaterile ASTREI. La sfirsitul acestora, ajunge la podul umblator peste apa Muresului, la Mihalt, asteptind brudina ce–l trecea de pe un mal pe celalalt al apei. Recunoscut de doi seminaristi din Blaj, teologii Ion Oarga si Marculet, se intovaraseste cu acestia si accepta invitatia lor de a innopta in Bucerdea Grinoasa. A doua zi, cei trei pelerini pornesc pe jos, pe valea larga a Tirnavelor, spre rasarit, pe drumul batut de tirgovetii ce se intorceau de la Balgrad (vechea denumire a orasului Alba Iulia), pe Valea Secaselor. Se vor opri sa bea apa din izvorul curgator de la ses, de la Odaia lui Cozmescu. Si, ca intr–o legenda de demult, eroul dispare spre alte zari ale cunoasterii.

In zilele noastre, Blajul pastreaza cu sfintenie relicvele istoriei noastre nationale, integrind la loc de cinste si momentul Eminescu: Cimpia Libertatii (unde s–a tinut Marea Adunare Populara de la 3/15 Mai 1848), situata in spatele Catedralei greco–catolice "Sfinta Treime", Teiul lui Eminescu, monumentul popasului eminescian la Blaj.

In fine, se poate spune ca Blajul a avut un rol hotaritor in orientarea spirituala a lui Eminescu. In tot cazul, nationalismul robust si idealist al poetului este, fara indoiala, de esenta blajeana.

In acelasi timp, momentul Blaj inseamna o adincire a radacinilor interioare, o mare reculegere inainte de zbor. Aici s–au pus temeliile gindirii politice si tot aici s–a nascut ideea unitatii romanesti. Citind presa ardealeana a vremii, Eminescu adinceste stilul combativ al acesteia, nationalismul si intransigenta ei. El insusi remarca mai tirziu ca "in Ardeal se hotaraste soarta noastra ca neam".

Dar, despre calatoriile sale initiatice, in numarul viitor.



Dan Toma Dulciu

Foto:Arhiva si biblioteca Ion C. Rogojanu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona