Escale sentimentale in porturile dunarene
Articol




O hoinareala cu vaporul pe drumul salbatic pe care–l taie Dunarea intre Carpati si Balcani e tot ce poate fi mai plin de fior romantic, dar si de emotii. E fara seaman, pentru ca niciun alt fluviu de marimea Dunarii nu–si croieste o cale atit de lunga si anevoioasa numai printre munti. Drumul e sublim, fara egal...



E un vis la inceputul verii, cind pe malurile Dunarii stau boschete violete de lilieci infloriti, garoafe rosii ca in Italia. Ierburi si tufisuri napadind pe maluri isi dau intilnire cu codrul povirnit peste panta neasteptata a muntilor. Ca intr–un decor de opereta, padurea isi etaleaza frunzarul de un verde proaspat pe luciul de cobalt al apei, care nici macar nu clipeste. E mai ales feeric in toamna, cind se imprastie cu darnicie, peste tot, pastelul frunzelor palite de dogoarea verii, cu tonalitati atit de variate. Tablourile mozaicate, niciunul frate celuilalt, se perinda, vreme de citeva ore, incit nici nu mai observi cit de repede trece timpul, desi altminteri ti–ai dori sa fie cit mai indelungat.

La un moment dat, venind de niciunde, privelistea iti apare in splendoarea ei adevarata; aici e incruntata, dincolo te mingiie, in alte locuri parca te infioara. Aproape lipsind prezenta suparatoare a omului, natura e in deplina frumusete salbatica. Defileul Dunarii nu incepe propriu–zis de la Bazias, punctul de granita unde poposeste o noapte vaporasul care face ruta sa obisnuita. Aici, muntele se ascunde. In maluri abia se ivesc monturi de granit, ca doi pumni ce strajuiesc cu temeinicie intrarea. In fata se intinde nemarginitul ses. In strimtoare intri mai jos de Moldova Veche, acolo unde, pe malul sirbesc al fluviului, se ridica semet cetatea de la Golubac, cu metereze si turnuri de veghe. Parasita si trista azi, folclorul a legat–o de legenda balaurului din poveste, cu care s–a luptat Iovan Iorgovan. Din al 12–lea cap nedoborit dupa moartea balaurului au iesit roiuri de musca–rea, care se arunca nerusinate si salbatice, la fiecare inceput de primavara, prin partile locurilor, aducind pieirea vitelor. Nici nu observi cind patrunzi in strimtoare si, dintr–odata, cind te uiti in urma, Dunarea s–a schimbat in lac limpede de clestar, din toate partile acoperita de ziduri inalte de granit. Crezi ca esti pe vreunul dintre lacurile alpine de linga Salzburg.

La Coronini, sat cu casute umbrite domol sub stresini de vita–de–vie, codrii se apleaca cu nostalgie pe malul drept, pina–n oglinda apei. De aici incepe minunatul basm. La stinga, in imediata apropiere, peretii se misca, isi dau mina Iti face impresia ca patrunzi intr–o pestera. Treptat, te muti dintr–o sala in alta, ca intr–un castel de poveste. O semeata creasta de munti se asaza deodata in calea apei. Ca un zid ruginit se iveste coltul Grebenului, dinspre Serbia. Pentru linistea drumului, a trebuit sa fie retezat cu dinamita. Dincolo de tarmul romanesc, ii corespunde un fel de zid naruit, muchia rosie a coltilor stincosi de la Soimita. Dunarea se tulbura, isi schimba putin fata, isi bolboroseste minia pe infundate, in limba ei. Apoi decorul se schimba, depasind orice imaginatie. Culorile se aduna, se combina si se modifica intr–un cor de tonuri. Muntele pare de jaratic in apus de soare; cerul, albastru ca de Voronet; stejarii isi dezvaluie cununa lor falnica, insiruindu–se ca niste nouri de–a lungul malului; apa e de o stravezime nepaminteana.

Cum pot cuvintele exprima bogatia naturii si mai ales sentimentele pe care ti le trezesc in suflet?! Stai incremenit pe puntea ingusta a navei, iti desfeti privirea si iti rasfeti sufletul. Si nu incetezi sa admiri. Esti insa multumit. Simti valul linistii depline in care te–ai afundat. Imagini noi te asteapta In fata se arata poarta Cazanelor, cu zidul sumbru al muntilor ce se ridica semet, pina ce se unesc cu cerul, iar in mij–locul lor, ca o rana de palos ce des–pica drumul, e calea neteda a apei. Si astfel plutesti, pe o distanta de vreo

27 de kilometri, pe fata fara nicio cuta a apei, strajuita cind doar din doua parti, cind de jur–imprejur, de varul alb al muntilor de marmura, incadrati in chenarul intunecat al padurilor. E locul adincurilor linistite, cu privelisti inaltatoare. Apele Dunarii s–au reunit intr–un jgheab mai strimt decit al Siretului sau al Prutului, dar de doua ori mai profund decit Marea Neagra, in dreptul Insulei Serpilor. E concretizarea dorintei neostenite. Sub chipul tacerii isi taie cale in adinc. Cind se lateste, la Dubova, si plopii semeti, asemenea palmierilor, se insira in lungul malului, te duci cu gindul departe, departe, pe lacul Magiore.

In al doilea Cazan, mai larg, te cutremura si semetia omului, ale carui indrazneala si hotarire se pun la intrecere cu apa si muntele. Pe malul drept se vad urmele negre, daltuite–n munte deasupra apei, locul grinzilor care insemnau Drumul lui Traian, aproape peste apa, ca un podet de–a lungul ei. Peste o aruncatura de bat, pe malul romanesc, strajuieste de–a dreptul o alta sosea, care se tine de calea apei. E o minune tehnica de manual. Totusi, nu–ti trezeste atita fior de admiratie pentru opera omeneasca precum il simti privind la drumul durat de romani. Aici omul s–a luptat barbateste cu apa si muntele. A sapat cu ciocanul si dalta, mereu sub amenintarea stihiei, care–si cere plata. A biruit prin stradanie, prin puterea trupului si vointa de zi cu zi. A nazuit si natura l–a ascultat. Iar cind, la sfirsitul Cazanelor, ajungi in fata placii de marmura in care se mai zareste numele lui Traian, biruitorul Dunarii si al dacilor, te cuprind un simtamint de admiratie pentru om si o unda de mindrie in suflet. Strimtoarea pietrei s–a sfirsit. La Ogradina Veche apa se intinde brusc in toate partile, iar latimea ei ajunge la jumatate de kilometru. Orizontul e amplu; prin Valea Cernii se deschid privelisti din adincul Carpatilor. Pe malul apei se zaresc casele din Orsova, umbrite de copaci. Si Dunarea parca isi trage sufletul o clipa, profitind de lumina blinda care se oglindeste in apele ei domolite. Dunarea spumega de minie ca nicaieri in calea ei. Ca niste spinari neasteptate de rechini, dintre valurile ei involburate, cu horbota de spuma, apar colti de stinci. Am ajuns la Portile de Fier, ultima stavila pusa–n calea apei de catre munti. Au fost insa infrinti si de aceasta data. La Turnu Severin, Dunarea patrunde pe calea domoalei scurgeri; nimic nu o mai opreste, pina ce–si da duhul in Marea Neagra.



Ion Simionescu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona