Islanda: povestea expeditiei
Articol



Situata in Atlanticul de Nord, Islanda este cea mai vestica tara a Europei si, de altfel, una care nu se aseamana cu mai nimic de pe batrinul continent. Este o tara a superlativelor europene, aici aflindu–se cea mai mare cascada a continentului, dar si cea mai inalta sau cu cel mai mare debit de apa, cel mai mare ghetar si cel mai mare parc natural, dar si peisaje vulcanice nemaintilnite in Europa. In Islanda este singurul loc din lume unde se poate vedea foarte bine imbinarea placilor tectonice, insula fiind strabatuta de placa nord–americana si cea europeana. Acest fapt face ca tara sa se mareasca cu doi centimetri in fiecare an, iar intr–un timp geologic destul de mare putem asista chiar la separarea in doua a insulei. In tot acest vast teritoriu primordial putem descoperi intreaga poveste a formarii Pamintului.

Aventura expeditiei a inceput in momentul in care ne–am hotarit sa mergem cu feribotul pina pe insula. Aveam astfel propria masina la dispozitie si puteam cara orice, fara sa ne batem capul prea mult ce sa lasam acasa. Danemarca a fost punctul de imbarcare, iar de aici au urmat trei zile si jumatate de navigat pe ocean. Nu va inchipuiti un simplu feribot, ci mai degraba un adevarat vas de croaziera. Desi ar parea plictisitoare, calatoria a avut punctele ei forte. Am avut suficient timp sa ne facem un itinerariu complet, care a suferit insa numeroase modificari, precum o scurta escala in Torshavn, capitala Insulelor Feroe, si sa fotografiem fulmarii si corbii de mare, care ne–au intimpinat in

mijlocul oceanului, si sa simtim cu adevarat farmecul acestuia. Un alt aspect important era obisnuirea cu orele de lumina ale unei zile, deoarece in Islanda soarele apunea in jurul orei 24 si rasarea pe la trei dimineata, asa ca o trecere treptata la aceasta ora specifica zonei arctice in plina vara polara a fost utila pentru acomodare. Pe linga toate acestea, am avut parte si de odihna.

Intilnirea cu insula a fost stranie. Ceata nu ne–a lasat sa vedem tarmul decit in momentul in care eram deja intrati intre fiorduri. Parca paseam intr–o lume a piticilor, deoarece vasul nostru era de departe cea mai inalta constructie din port. Am ancorat in sud–estul Islandei, in Seydisfjordur, de unde am parcurs mai bine de 2.500 de kilometri in jurul insulei, dar si inspre interior sau in unele peninsule mai indepartate. Prima destinatie au fost coasta oceanului si Jokursarlom, o laguna plina de aisberguri. Cu toate ca aveam destinatii clare catre unele puncte, peisajul din jur ne tenta permanent sa mai facem unele escale catre diverse alte zone. Desi s–ar putea crede ca Islanda este o insula a vulcanilor, as putea spune ca este mai degraba o insula a cascadelor, care se intilnesc la tot pasul si care nu au neaparat un nume, dar ar face invidioasa oricare cadere de apa de la noi din tara. Din pacate, eruptiile vulcanice recente nu s–au potrivit cu programul nostru, asa ca, din cauza incetarii eruptiei de lava, am renuntat sa mai mergem in acel loc. Cu toate acestea, vulcanul si–a facut simtita prezenta si, timp de aproape doua zile, sedintele noastre foto de pe malul oceanului s–au desfasurat printre rafale de vint cu cenusa, o adevarata provocare pentru echipamentul nostru.

Pe lista au urmat Geysir, asa cum se poate banui din nume, cel mai mare gheizer al Islandei, si Gullfoss, cea mai mare cascada. Pe aproape se afla un alt punct important, si anume Tingvellir, zona in care vikingii au pus bazele statului islandez, dar si mai important, locul de intilnire a placilor tectonice. Peninsula Snaefellsnes a fost si ea in drumul nostru, pentru a cauta numeroasele specii de pasari. Am putut admira acolo craterul vulcanului prin care eroii cartii lui Jules Verne intreprind epica lor calatorie spre centrul Pamintului.

In zona de nord a insulei s–au remarcat in special Godafoss, cascada zeilor, un loc cu adevarat special, dar si Dettifoss, cascada cu cel mai mare debit de pe continent. A sta si a fotografia o astfel de cascada este cu adevarat o provocare, mai ales ca, pentru a gasi punctul cel mai potrivit, a trebuit sa stam uneori chiar deasupra tumultului de apa, intr–un zgomot infernal, care aproape ca iti taie respiratia. Cel mai deosebit punct din nord a fost, poate, Husavik, un mic orasel, ca, de altfel, toate din Islanda, in care am putut merge intr–un tur de "whale watching". De cind vinatoarea de balene a devenit o problema pentru intreaga lume, unele companii din Islanda au stiut sa se reprofileze pe acest segment, care cred ca le aduce la fel de multi bani ca si inainte. Pentru tur, am ales o ora cit mai tirzie, astfel incit am revenit la mal la miezul noptii.

Eram aproape de solstitiu si la citeva zeci de kilometri de Cercul Polar, deci, prin miezul noptii trebuie inteles mai degraba vreo patru ore de apus de soare combinat, in acelasi timp, cu rasaritul. Pe 21 iunie, la solstitiul de vara, dincolo de Cercul Polar, soarele nu mai apune, oferind tuturor sansa de a–l admira de la miezul noptii, asa cum il numesc islandezii. Intr–o lumina superba, valurile oceanului parca prindeau viata atunci cind se spargeau si, desi in barca eram ca intr–un fel de rollercoaster, cu urcari pe creasta valului si caderi in gol de citiva metri, raul de mare a fost Iinhibat de frumusetea calatoriei. Am fost norocosi sa vedem doua balene cu cocoasa si o balena albastra. Probabil nici vulcanii, nici cascadele, nici ghetarii nu mi–au dat o mai mare bucurie ca intilnirea cu acesti uriasi ai

oceanului. Cintarind peste 150 de tone si avind peste 30 de metri lungime, balena albastra este cea mai mare fiinta care a trait vreodata pe suprafata pamintului. Pentru ca aceste cetacee nu ies foarte mult din apa, din cauza greutatii, imaginile surprinse nu au fost spectaculoase, dar momentele traite au fost cu adevarat unice. Un ultim loc mai ramasese nebifat in itinerarul nostru, si anume Lacul Myvatn. Recunoscut pentru populatiile de pasari si activitatea vulcanica din jurul lui, acest ultim punct s–a dovedit cel mai greu de fotografiat, si asta nu din pricina peisajului dificil sau a pasarilor extrem de sperioase, ci din cauza unor vizitatori care isi fac aparitia pe lac, la inceputul verii. Intr–o tara in care insectele sint aproape inexistente, fenomenul de la Myvatn este cu adevarat impresionant. Din apele lacului ies, pentru imperechere, miliarde de musculite care roiesc in jurul oricarui obiect pe care se pot aseza, pentru interpretarea dansului nuptial. Turistii sint indemnati sa lase insectele sa se aseze pe ei, ba chiar sa se lase ciupiti de ele, deoarece ajuta la conservarea biosistemului. Sincer sa fiu, nu am putut impartasi aceasta idee a islandezilor, deoarece, oricit de temerar ai fi fost, senzatia de a fi acoperit de citeva mii de musculite era destul de greu de suportat. Refugiul ne–a fost oferit insa de Namafjall, o zona sulfuroasa, in care micile insecte nu se simteau in largul lor si in care noi am gasit numeroase subiecte de fotografiat. In apropiere se afla si un vulcan, a carui eruptie de acum 30 de ani se face inca simtita. Cind pasesti pe cimpurile de lava ale acestuia, ai impresia ca eruptia s–a produs abia cu citeva zile in urma si te simti ca exploratorul unei planete extraterestre.

Calatoria noastra a luat sfirsit dupa 16 zile de stat pe insula, in acelasi mic port, de unde ne astepta un drum lung catre casa. De aceasta data insa, feribotul a facut doar doua zile si jumatate, iar din Danemarca ne–a mai asteptat inca o zi si jumatate de condus. La intoarcere, oceanul a vrut sa ii purtam vesnic amintirea si ne–a oferit, timp de vreo doua zile, o hula, care, din cauza miscarilor vasului, ne–a impregnat un puternic rau de uscat. De ce de uscat? Pentru ca, din Danemarca pina in Romania, de fiecare data cind coboram din masina, mergeam leganat ca marinarii. Norocul nostru a fost ca nu ne–a oprit niciun echipaj de politie, intrucit ar fi fost destul de greu sa dovedim ca nu am pus picatura de alcool in gura.

In concluzie, expeditia din Islanda a fost o experienta unica, de neuitat, care a avut si puncte forte, dar si unele minusuri. Obisnuiti cu peisajele noastre mioritice, Islanda devine aproape imposibil de abordat, daca nu reusesti sa te decuplezi complet si sa incerci sa experimentezi noua lume, fascinanta si plina de provocari.

In final, tinem sa le multumim, si pe aceasta cale, persoanelor care ne–au sprijinit la realizarea acestei expeditii si care ne–au oferit echipamentele fara de care ar fi fost greu sa ne descurcam. Aparatura foto utilizata este Nikon, D300 si D700, precum si o intreaga gama de obiective, cu ajutorul carora am putut acoperi o plaja focala destul de mare. Si cum intr–o astfel de aventura nu numai aparatul foto este cel care conteaza, ci si alte accesorii vitale, le multumim si celor de la Photosetup, care ne–au pus la dispozitie trepiede Gitzo si rucsacuri Kata. Unul dintre cele mai importante echipamente a fost o trusa de curatare a senzorului si obiectivelor, o pensula antistatica, de la Visible Dust, care ne–a ajutat sa indepartam cenusa vulcanica.

De asemenea, trebuie sa ii multumesc si colegului fotograf Nelu Muresan, in compania caruia m–am aflat mai bine de 20 de zile in aceasta calatorie.

Imaginile obtinute in aceasta expeditie vor constitui baza unei expozitii si a unei diaporame, care vor fi lansate la inceputul anului urmator. Pe linga asta, imaginile acopera o zona pina acum neexploatata de mine si imbogateste baza personala de fotografii cu peisaje vulcanice, tarmuri oceanice impresionante si, bineinteles, numeroase pasari si mamifere. Toate acestea vor completa paleta larga de imagini ce vor ilustra urmatoarele cursuri de fotografie, pe care le voi lansa in anul urmator la Photolife. Aceste cursuri vor fi axate in special pe fotografia de peisaj si se vor desfasura atit in locatie, cit si online. Toate detaliile si mai multe informatii despre expeditie puteti gasi pe www.photolife.ro si www.dandinu.net.



Drumuri bune si poteci insorite!

Dan Dinu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona