Minastirea Tismana
Articol






"Intr–adevar, toate frumusetile si bogatiile naturii par sa se fi strins aici: siruri de culmi cu reliefuri capricioase, riuri bogate in pastravi, nuceturi si livezi de castani, care aveau sa intre pe rind in domeniul minastiresc".



Istoria celei mai vechi minastiri din Tara Romaneasca – Tismana, ca si viata ctitorului ei, Cuviosul Nicodim, au intrat de mult in legenda. La faima de care s–a bucurat neintrerupt acest sfint lacas a contribuit in mare parte si farmecul asezarii sale. Traditia sustine ca frumusetea imprejurimilor a fost hotaritoare in alegerea locului si ca Nicodim a cautat timp indelungat pe valea "riului cu apa vie" stinca Stirminei si cascada sa. Alegerea Cuviosului Nicodim a fost determinata insa si de alte ratiuni. In desisul legendelor ce invaluie atit intemeierea minastirii, cit si personalitatea intemeietorului ei, cercetatorul poate face cu greu lumina in datele adesea contradictorii, cuprinse in primele studii asupra monumentului. Desi s–au pastrat cu prisosinta documentele legate de minastire, mai cu seama pentru vremurile mai apropiate de noi, Tismana nu are nici pisanie sapata in piatra – actul de nastere al bisericilor noastre –, nici primul hrisov domnesc de inzestrare. Cit despre Cuviosul Nicodim, datele legate de activitatea sa inainte si dupa venirea lui pe pamint romanesc sint extrem de sarace, iar redactarile legendei vietii lui, cu totul tirzii. Din cercetari rezulta insa ca viitorul staret al Tismanei a trecut in Tara Romaneasca din tinutul Serbiei, unde desfasurase o bogata activitate pe tarim monastic. In momentul in care acest tinut cade (temporar) sub ocupatia regatului catolic maghiar, Sfintul Nicodim a trecut Dunarea, impreuna cu o mica obste formata din 11 calugari.

Prima ctitorie a Sfintului Nicodim a fost Minastirea Vodita, de linga Orsova, bogat inzestrata de catre domn cu sate si venituri. Asezarea unei fundatii ortodoxe la marginea vestica a tarii, in Banatul Severinului, atit de disputat de Tara Romaneasca si Ungaria, trebuia sa joace rolul unui punct de sprijin al religiei ortodoxe pentru supusii acestui tinut. Peste numai citiva ani de la asezarea lor aici, "cinstitul intre calugari Nicodim" si obstea sa sint siliti sa–si paraseasca ctitoria, intrucit Banatul de Severin si, odata cu el Vodita, cu toate posesiunile ei, sint pierdute vremelnic de Tara Romaneasca, in favoarea regatului maghiar. Ramas fara speranta continuarii activitatii pe pamint unguresc si catolic si, totodata, fara resurse materiale, Cuviosul Nicodim va trece din nou in Serbia. Peste mai putin de un an, revine in Tara Romaneasca, adresindu–i–se din nou domnului, de data aceasta Radu I, si cerindu–i ajutor pentru a intemeia un alt lacas monastic. Sprijinul i–a fost acordat de indata si din motive usor de inteles: noua minastire trebuia sa preia rolul ce–i fusese incredintat Voditei, locul asezarii trebuia sa fie mai putin primejduit ca al acesteia si nu prea indepartat de granita Banatului, la care domnul roman nu renuntase. Legenda spune ca Sfintul Nicodim a poposit mai intii la Ponoarele, localitate situata in nordul Olteniei, unde, pe "riul celor sapte mori", la baza unei impresionante stinci si in apropierea pesterii din care izvoraste acesta, a gasit locul pe care si–l dorea. Localnicii nu au fost insa de acord cu ridicarea unei minastiri pe acele meleaguri si l–au alungat, astfel incit Sfintul Nicodim a plecat spre Tismana. In zona riului Bulba a facut popas de noapte, dar localnicii de la Ponoarele, care l–au urmarit pina aici, i–au virit in traista o gaina, dupa care au spus ca le–a furat–o, izgonindu–l si de aici. De atunci, valea strabatuta de riul Bulba poarta numele de Valea Gainii.

Asa se face ca, dupa indelungi cautari, Sfintul Nicodim ajunge la apa Tismanei, la muntele Stirmina, linga o pestera si o cascada. Legenda spune ca primul lacas ridicat pe stinca de sub Stirmina a fost construit din lemnul unui tis, o specie de conifer cu lemn tare, rosiatic, de la care ar proveni si numele minastirii. Data fiind importanta care i se acorda, este mai probabil ca biserica a fost de la inceput o constructie de zid care trebuie sa fi avut mari asemanari cu cea a Voditei. Ridicarea ei este plasata intre anii 1375 – momentul refugierii obstei calugaresti de la Vodita – si 1378 – data sfintirii ei. Radu I a inzestrat inca de la inceput ctitoria cu danii in pamint si venituri, care sa asigure intretinerea calugarilor condusi de Sfintul Nicodim.

Printr–un document emis de Dan I (fiul lui Radu I), Tismanei i se acorda stapinirea asupra tuturor posesiunilor pe care le–a avut Vodita in tinutul Severinului, recucerit. Astfel, obstea devenea posesoarea unor intinse domenii si administratoarea ambelor fundatii – Vodita si Tismana –, iar Sfintul Nicodim, staretul celor doua.

Pretios colaborator a trei voievozi, Sfintul Nicodim intrunea calitati de cunoscator in mestesugul zidirii, de caligraf si miniaturist, de organizator de viata bisericeasca, dar si de bun gospodar al averii minastiresti, comunitatea de la Tismana intarindu–se astfel de la an de an. Rinduiala de la Minastirea Tismana se pastreaza pina tirziu, fiind reamintita in toate hrisoavele domnesti. In afara de aceasta, staretul Tismanei, Sfintul Nicodim, a primit de la patriarhul Constantinopolului rangul de arhimandrit, precum si dreptul de a face slujba cu bedernita (mica piesa de broderie liturgica, avind o semnificatie speciala in ierarhia preoteasca). Pina in secolul al XVI–lea, cind aceeasi distinctie este acordata Episcopiei de la Curtea de Arges, Minastirea Tismana este unica arhimandrie din Tara Romaneasca.

Lucrarile de constructie la Minastirea Tismana au continuat pe timpul domniei lui Neagoe Basarab. Cum tot el a daruit Tismanei si o serie de obiecte necesare cultului, se poate presupune ca, in timpul domniei lui, a inceput sa se slujeasca in noua biserica, desi interiorul nu fusese inca zugravit. In vremea lui Radu Paisie (numit in documente si Petru Voda), egumenul Vasile asaza frumoasele chenare de piatra ale usilor (1541). In anul 1564, in timpul domniei lui Petru cel Tinar, vornicul Nedelco Balaceanu zugraveste interiorul bisericii si tot atunci se asaza si pisania pictata, importanta atit pentru faptul ca este cea mai veche atestare privind numele ctitorilor, cit si pentru faptul ca a consemnat numele mesterului zugrav. Intre 1610 si 1611, oastea principelui Gabriel Bathory a adus stricaciuni zidurilor inconjuratoare ale minastirii. De indata ce devine domn, Matei Basarab reface incinta si chiliile minastiresti (1646–1651). Tot el construieste paraclisul, asezat in afara incintei, la marginea laturii de rasarit.

O epoca de primejdii si pustiiri repetate incepe pentru Tismana, odata cu conflictele dintre turci si austrieci. In 1716, lacasul este jefuit de turcii intorsi de la asediul Timisoarei si, mai tirziu, intre 1718 si 1739, Tismana cade, odata cu intreaga Oltenie, sub ocupatie austriaca. Minastirea a fost silita de imprejurari, mai ales in secolele XVII si XVIII, cind vechile fortarete ale Tarii Romanesti fusesera distruse din ordinul Portii, sa serveasca si drept cetate. La 1600, 1614, 1784 si 1793 sint reinnoite scutirile de dari ale unor sate ce aveau, in schimb, dubla obligatie de a "pazi plaiul", adica hotarele dinspre Transilvania, si de a apara minastirea de tilharii care incercau adesea sa o prade. La inceputul secolului al XVIII–lea, vechea zugraveala a lui Dobromir din Tirgoviste se invechise, iar egumenul Ioan, ajutat de jupineasa Stanca Glogoveanu, reface in intregime pictura bisericii. Intre 1787 si 1792, cind au loc noi conflicte intre turci si austrieci, Minastirea Tismana sufera din nou pagube insemnate, usile ferecate ale clopotnitei fiind luate si duse la cetatea Vidinului, plumbul de pe acoperis ridicat si tezaurul de obiecte de pret ascuns in pesteri. Multe dintre acestea s–au pierdut, iar calugarii au trait, aproape zece ani, risipiti de groaza pe muntele Cioclovina. Abia in 1798, egumenul Stefan Manastireanu reuseste sa faca unele reparatii la zidurile incintei si sa reorganizeze viata monahilor. Daca la 1821 multe minastiri, precum Strehaia, Cozia, Bistrita, Polovragi, au servit ca baze de rezistenta ale rasculatilor, Minastirea Tismana a fost, fara indoiala, cea mai importanta.

De la Minastirea Tismana, calatorul care se avinta, cale de cinci kilometri de urcus, pe incintatoare carari de munte, ajunge la doua sihastrii ale Tismanei: Schiturile Cioclovina de Jos si Cioclovina de Sus.



Ion Nica
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona