Emil Racovita – un print moldovean in tinuturile australe ale Americii de Sud si in tinuturile antarctice
Articol










Putini oameni stiu ca Emil Racovita, un nume de rezonanta in istoria stiintei mondiale, se tragea dintr–o familie princiara, dintr–o familie de boieri moldoveni care a dat mai multi domnitori ai Moldovei si Tarii Romanesti. N–a facut insa niciodata caz de acest lucru!

Tinarul, care a ajuns la faimoasa Universitate Sorbona din Paris, dupa dorinta familiei sale de a deveni specialist in Drept, isi va urma chemarea si se va pregati, in fapt, in domeniul stiintelor naturii, ceea ce se va dovedi de bun augur pentru el. Dupa un mic stagiu la Statiunea de Cercetari Marine de la Banyuls–sur–Mer, va avea sansa de a deveni naturalistul expeditiei antarctice "Belgica", organizata de Societatea de Geografie din Belgia (de unde si numele), sub comanda lui Adrien de Gerlache.



Aceasta expeditie a durat doi ani, intre vara anului 1897 si a lui 1899, dar in regiunea antarctica propriu–zisa ceva mai putin, respectiv intre 13 ianuarie 1898, cind paraseste golful San Juan din Tierra del Fuego, si 27 martie 1899, cind a ancorat din nou in Tara de Foc. "Belgica" a fost cea dintii expeditie internationala cu adevarat stiintifica si, totodata, prima care a iernat intre gheturile din imediata vecinatate a Antarctidei, asadar a continentului sudic propriu–zis; mai exact nava a fost prinsa de gheturi in apele Marii Bellingshausen, mai precis in intrindul dintre Peninsula Antarctica si Tara Ellsworth.

In privinta rezultatelor obtinute cu aceasta ocazie, este important ca acestea sa fie amintite, asa cum a facut–o chiar Emil Racovita: "Am descoperit in strimtoarea lui Drake un adinc bazin oceanic de peste 4.000 m adincime; am descris si studiat o noua strimtoare si noi paminturi si am adus material pentru studierea geologiei lor; am descoperit fauna terestra si am adus flora completa a unui pamint antarctic; am descoperit un platou continental intins si am cules flora si fauna sa, flora si fauna ce se aduc pentru prima data de la sudul Cercului Polar antarctic; am adus un an complet de observatii meteorologice, singurele pe care stiinta le poseda, deci singurele care pot sa dea o imagine despre climatologia Antarcticii; am adus observatii magnetice din locuri pe unde nu se facusera inca". Asa a sintetizat Racovita rezultatele expeditiei. Materialul adunat a constituit obiectul unui impresionant numar de volume publicate (60 in total), reprezentind o contributie stiintifica mai mare decit a tuturor expeditiilor antarctice anterioare luate la un loc.

Mentionez faptul ca Racovita a povestit aceasta calatorie intr–o carte aparuta in anul 1900, la Paris, si editata si la noi, in 1958, sub ingrijirea dr. Dan Coman. O carte de o mare frumusete, emotionanta, in care paginile dedicate pinguinilor sint de o savoare, un umor si un farmec iesite din comun. La fel s–au dovedit a fi conferintele tinute de el dupa intoarcerea din marea expeditie, ce atrageau un public numeros, dar si elogiile presei. Dupa prima sa conferinta, din 23 februarie 1900, intr–un amfiteatru al Sorbonei, un ziar scria: "Racovita! Iata un nume de care trebuie sa va amintiti. In ziua in care il veti vedea pe un afis sau pe o carte, nu ezitati: cumparati–o sau mergeti sa–l ascultati. Conferinta pe care ne–a tinut–o ieri a fost o capodopera de umor. A fost foarte amuzanta, fiind, in acelasi timp, interesanta si instructiva".



In loc de incheiere, permiteti–mi sa reproduc cuvintele frumoase cu care isi termina Emil Racovita relatarea privind expeditia "Belgica": "Au fost odata 19 oameni care au plecat, pe un mic si subred vas, sa exploreze Polul Sud. Ei nu erau nici bogati, nici puternici, nici renumiti, dar erau constienti de ceea ce se duceau sa faca si stiau ce–i asteapta. Ajunsi acolo, au faptuit greseli si au fost prada slabiciunilor omenesti dar au lucrat cit au stiut mai bine si au facut tot ce au putut. S–au intors numai 17, zicindu–si ca moartea celor doi sarmani tovarasi si propriile lor suferinti nu vor fi fost cu totul zadarnice, caci au putut adauga o mica pietricica la edificiul stiintei, la acel focar de lumina, de adevar si de dreptate ce calauzeste omenirea spre tinuturi mai bune".



Inca ceva despre expeditia "Belgica"

Expeditia antarctica propriu–zisa incepe la 13 ianuarie 1898, cind "Belgica" paraseste golful San Juan din Insula Statelor, unul dintre cele mai meridionale petice de uscat ale Americii de Sud (practic ale Tarii de Foc). Dupa sase zile au intilnit primul aisberg, iar o zi mai tirziu, "pe o mare razvratita", cum consemneaza Racovita, se aflau linga insulele Shetland de Sud. Citeva zile mai tirziu patrund intr–o necunoscuta, pina atunci, strimtoare, care va primi numele comandantului expeditiei, de Gerlache. Cu acest prilej, una dintre insulele nou descoperite va primi numele de Grigore Cobalcescu, in cinstea marelui nostru geolog, care a avut o influenta hotaritoare asupra carierei de naturalist pe care o va imbratisa Racovita. Navigheaza, in continuare, de–a lungul tarmurilor Peninsulei Graham si, patru zile mai tirziu, le apare in fata un pamint muntos, identificat a fi Tara Alexandru I, ulterior insula cu acelasi nume. Incercarile de a acosta se vor dovedi zadarnice, o banchiza compacta de gheata impiedicind accesul spre uscatul intilnit. Ba mai mult, "Belgica" va fi blocata de gheturi. Mai intii temporar, apoi inevitabilul se va produce, nava fiind prinsa definitiv intre gheturi. Dupa vreo zece zile, timp in care "Belgica" inaintase foarte greu, o puternica furtuna, ce a taiat pur si simplu canale navigabile prin banchiza de gheata, a impins nava spre sud, mai mult de 100 de mile marine in interiorul banchizei, trecind pe linga necunoscutul pe atunci pamint, numit ulterior Tara Charcot. Numai ca, odata cu potolirea furtunii, cimpurile de gheata s–au strins incet, incet la un loc si au prins vasul ca intr–un cleste, imobilizindu–l in mijlocul gheturilor pentru nu mai putin de 13 luni! Mai exact, a stat prins de gheturi de la 28 februarie 1898 pina la 14 martie 1899, fiind astfel prima nava si, totodata, cea dintii expeditie care a iernat in zona continentului sudic. Aceasta prima "iernare" antarctica din istorie a avut loc in inima banchizei de gheata a Marii Bellingshausen, marea de la vest de Peninsula Antarctica, la circa 70 latitudine sudica; punctul maxim atins de expeditie a fost 7131 latitudine sudica. La acele coordonate, vremea era neinchipuit de dificila, de rea, chiar si in timpul verii australe temperaturile scazind sub –20, –25 de grade. Dar perioada cea mai grea se va dovedi a fi iarna polara care a urmat. La 18 mai 1898, soarele a incetat sa se mai arate deasupra orizontului, domnia intunericului combinindu–se cu o vreme inca si mai geroasa decit pina atunci. "Iar gerul consemneaza Emil Racovita se lasa din ce in ce mai mare. Puterea lui sleia mercurul in termometrele noastre, si cind scadea sub minus 40, si vintul inceta, ca sleit si el de frigul urgiei. Nimic nu se mai urnea acum pe vasta cimpie a banchizei () si multe erau lanurile de zapada, si multe movilele de sloiuri. Tacerea a cuprins acum cerul si banchiza; natura intreaga pare impietrita in eterna nemiscare. Iar tu, pierdut aici, te simti cuprins de spaima fara margini, nu indraznesti sa te misti in aceasta nemiscare, nu cutezi sa strigi in astfel de tacere si inima ti se stringe in disperare crunta, caci vezi ca totul e mort si rece, caci simti ca nimic nu–ti e prieten in aceasta splendoare dusmana"

Ce talent literar extraordinar! Nu pot sa nu adaug si felul in care tinarul nostru compatriot a descris reaparitia soarelui: "In sfirsit, la 27 iulie, zarim din nou soarele: o boare aurie ni–l vestea de citeva zile, dar la acea data el insusi ne aparu, insa rosu si bosumflat, ca un calup de brinza de Olanda. Si, Doamne, ce hazliu era, turtit in sensul vertical, din cauza refractiei. Nu pot sa zic ca era frumos, dar cu ce mult drag l–am mai primit! A fost sarbatoarea ochilor si sarbatoarea inimii. () Speranta indata isi gasi aripi in razele lui calde. Imaginatia incatusata de intuneric isi lua zborul prin vazduhul minunat, si care de care facea planuri mai marete".

Nici macar in conditiile climatice deosebit de vitrege cercetarile stiintifice n–au incetat: masuratorile si inregistrarile de tot felul, studierea chiar si a apei marine si a vietii existente in ea, prin realizarea de copci in stratul de gheata. In acest context, este cazul sa facem citeva precizari privind activitatea stiintifica a lui Emil Racovita, legata de specialitatea sa. Acesta a inventariat si a studiat toate vietatile intilnite, de la minusculul Podurella, un mic purice de zapada, si micuta musca antarctica, pe care a botezat–o Belgica antarctica, pina la uriasele balene, ultimelor dedicindu–le o lucrare de sine statatoare, intitulata Cetaceele. Un loc aparte il va detine studierea pasarilor antarctice: goelandul, atit cel alb, cit si cel cenusiu, rindunica de mare, acvila antarctica, pasarea furtunii si atitea altele. Cea mai mare atractie asupra lui Emil Racovita, ca de altfel asupra tuturor celor ajunsi acolo, o vor exercita insa pinguinii, despre care tinarul cercetator va lasa pagini memorabile, poate cele mai frumoase si sugestive din cite le–au fost vreodata inchinate acestor pasari. Lui Emil Racovita ii revine, de altfel, meritul de a fi fost primul care a studiat cu ochiul omului de stiinta si a descris aceste interesante fapturi care traiesc pe planeta, doar acolo, in extremitatea australa, pasari relicte, ramase, se pare, dintr–o vreme cind Antarctica beneficia de o clima (mai) calda si, pe masura racirii acesteia, s–au adaptat treptat noilor conditii de mediu, constituind un foarte interesant exemplu de adaptare la conditii climatice extrem de aspre, aproape incredibile. Voi ilustra, inca o data, farmecul literar inegalabil al descrierilor facute de Racovita, de data aceasta privindu–l pe pinguinul imperial: "() Deoarece nu are vrajmasi si nimeni nu indrazneste sa se lege de Maria Sa, nici ca se sinchiseste de cele ce se intimpla in preajma lui. Ne socotiram foarte jigniti din pricina nemaipomenitului dispret cu care ne–a primit (). Se plimba agale pe banchiza, ducind tacticos picior peste picior. Pintecul lui imens se clatina la fiecare pas, capul virit intre umeri se misca si el, coada lasa dire pe zapada, in timp ce tot trupul se legana maiestuos. Vazut de la spate, cind calca pe cele doua picioare scurte, abia vizibile sub fundatiile puternice ale trupului, semana leit cu un domn batrin, tare girbov si foarte gras, care si–ar fi pierdut bretelele ()".

Emil Racovita a cistigat aprecierea generala a membrilor expeditiei, nu doar pentru umorul sau, ci pentru tot ceea ce a reprezentat el, omul echilibrat, deosebit, care s–a manifestat ca atare si in situatii–limita, pentru rezultatele sale stiintifice de exceptie, care prefigurau deja omul de stiinta, savantul de mai tirziu. Mai mult decit semnificativ este faptul ca insusi Roald Amundsen cel mai mare explorator polar din toate timpurile , care, de regula, nu s–a aratat prea darnic cu aprecieri fata de semenii sai, avea sa scrie despre compatriotul nostru, frumos si sugestiv: "Zoologul expeditiei a fost romanul Emil Racovita. Pentru calitatile acestui om vorbeste, mai mult decit as putea–o face eu, imensul material stiintific care l–a adus de acolo. Pe linga interesul arzator pentru specialitatea sa, se leaga de el insusiri care il fac un camarad nepretuit de placut si un explorator plin de indemnuri". Ce vreti mai mult?!

O intrebare fireasca este aceea cum a fost totusi ales un roman in calitatea de naturalist al faimoasei expeditii. Ei bine, sa–i dam cuvintul medicului expeditiei, Frederick Cook: "S–au facut sfortari extraordinare pentru a dobindi un zoolog competent, care sa aiba insusirile trebuitoare unui explorator polar si aceasta s–a dovedit a fi una dintre cele mai mari greutati. In Belgia si Franta s–a cautat in zadar si, in cele din urma, domnul Racovita a fost gasit in Romania". Adevarul este ca, in vremea aceea, Emil Racovita lucra in Franta, la Laboratorul de zoologie marina de la Banyuls–sur–Mer, si a fost recomandat conducatorului expeditiei de catre profesorul sau de la Sorbona, un renumit naturalist francez, Henri Lacaze–Duthiers (fondatorul si conducatorul amintitului laborator, sub presedintia caruia isi sustinuse doctoratul) si de catre biologul belgian Edouard van Beneden.

Spre deosebire de Iuliu Popper, despre Emil Racovita a auzit mai toata lumea, chiar daca multi nu stiu ceva concret despre ce anume a realizat el cu adevarat. Mai intii, Emil Racovita a fost naturalistul faimoasei expeditii "Belgica". Dar nu despre aceasta extrem de importanta expeditie stiintifica vreau sa vorbesc acum, ci despre compatriotul nostru in Patagonia continentala si in Tara de Foc, locuri in care Racovita a facut popasuri sau chiar a intreprins calatorii stiintifice. Cunoscind itinerarul navei "Belgica" si ritmul relativ lent de avansare a acesteia, naturalistul expeditiei si–a pus in aplicare planul de a cunoaste direct tinuturile meridionale ale Americii de Sud. Astfel, de la Buenos Aires, el s–a imbarcat pe un vas de croaziera pentru Punta Arenas, orasul–port din faimoasa Strimtoare Magellan. Pe puntea vasului ii va suride norocul, deoarece il va cunoaste pe Francisco Moreno, naturalist argentinian si directorul Muzeului de Istorie Naturala din orasul La Plata, aflat in apropiere de Buenos Aires, deja o personalitate de renume in acele vremuri in sudul continentului american. Moreno mergea in Patagonia avind o insarcinare oficiala din partea guvernului argentinian, fiind desemnat ca expert (perito) in comisia ce urma sa traseze granita dintre statele Argentina si Chile, arbitrajul final fiind asigurat de nimeni altul decit Eduard al VII–lea, regele Marii Britanii, in anul 1904. Ca naturalist, Moreno sustinea ideea, luata in considerare de altfel, ca linia de demarcatie trebuie sa tina seama de geografia locurilor, respectiv de cumpana de ape din lantul andin.

De la Punta Arenas, timp de trei saptamini, Moreno si Racovita vor strabate calare regiunea patagoneza, de la nord de Strimtoarea Magellan pina la Ultima Esperanza, in Anzii Cordilieri, avind sansa de a vedea atit Patagonia cea arida (care m–a frapat atit de mult!), cit si cea atractiva economic, "cu pamint negru si afinat cu paduri de sesuri ce au o asemanare extraordinara cu un peisaj romanesc", asa cum consemna Racovita. El va remarca padurile de fag sudic (Nothofagus), cu cele trei subspecii (lenga, guindo si nire), va vedea pentru prima data speciile faunistice caracteristice regiunii: nandu ("strutul" sud–american), guanaco (o specie de antilope), tucu–tucu si altele. Reintors la Punta Arenas, Racovita se va reimbarca pe "Belgica", vasul facind apoi un popas in Ushuaia, pe atunci o mica asezare, fondata oficial cu numai 13 ani mai inainte. Pe acolo trecuse cu numai citiva ani inainte Iuliu Popper, care, lucru mai putin cunoscut, voia sa ajunga in Antarctica, motiv pentru care comandase un vas de o constructie speciala, "Explorador", ce–l astepta in portul Boca. Numai ca Popper avea sa paraseasca aceasta lume, la numai 36 de ani, fara a–si implini acest vis, ca si multe altele, de altfel.

As mai adauga cite ceva In primul rind ca, in Museo Maritimo – Fin del Mundo din Ushuaia, am vazut fotografii cu toti participantii la expeditia "Belgica", intre care s–a numarat si viitorul cuceritor al Polului Sud, norvegianul Roald Amundsen. Am vazut apoi unele imagini, cred inedite, dupa care, pe o insula din marele lac glaciar Argentino, o mare colonie de pinguini, aducindu–mi aminte de atit de plastica descriere facuta de Emil Racovita "regelui" tinuturilor antarctice. "Imaginati–va un omulet stind teapan pe picioare, avind in loc de brate doua lopeti late, cu un cap prea mic fata de trupul lui, dolofan si grasuliu Privind aceasta fiinta, umblind pe doua picioare cu un mers cam leganat si miscind intruna din cap, vom avea in fata ochilor un lucru nemaipomenit de dragalas si de comic ()". Foarte adevarat!

In al doilea rind, as aminti faptul ca, pe tot parcursul prin Patagonia continentala si Tara de Foc, pe baza informatiilor si a imaginilor, mi l–am imaginat pe Emil Racovita in diferite ipostaze: copil, jucindu–se la mosia bunicilor de la Suranesti (astazi purtind numele lui), in nordul judetului Vaslui sau ca elev al marelui povestitor Ion Creanga (ce sansa!) ori ca tinar student la cursurile unor somitati precum Petru Poni (chimist) si Grigore Cobalcescu (geolog si paleontolog). Mai ales ultimul ii va marca viitorul, cariera, devenind in final nu jurist, ci naturalist. Nu–si va uita magistrul, un prim gest fiind botezarea cu numele sau a unei insule descoperite de expeditia "Belgica" in strimtoarea dintre Tara de Foc si Peninsula Antarctica Ce timpuri, ce oameni! Din fericire pentru noi, cei de azi, Emil Racovita a avut discipoli si colaboratori devotati, care au stiut sa–i perpetueze memoria, precum dr. Dan Coman (care s–a ocupat, printre altele, de publicarea cartii Spre Sud) si Iosif Viehmann, ultimul contribuind din plin la prezentarea lui Racovita, chiar recent, in cotidianul Romania libera din 4 ianuarie 2011, sub semnatura lui Claudiu Padurean.

Citi, oare, dintre noi, cei care cunoastem imaginea sa oficiala, cu costum la patru ace, papion si tunsoare "perie", cu mustata foarte aranjata, in coada de rindunica, si–l imagineaza in spatiul strimt al laboratorului de pe "Belgica", discutind sau privind la microscop, dar afisind o claie de par crescut in nestire, ori taind gheata antarctica pentru a ajunge la vietuitoarele de dedesubt!

Acest om a refuzat comoditatea. Putea foarte bine sa ramina in Franta, unde avea o cariera asigurata, intarita de reusita expeditiei "Belgica", dar nu, a revenit in tara, pentru a contribui la punerea bazelor Universitatii din Cluj, ce va cunoaste o serie de avataruri, din cauza celei de–a doua mari conflagratii mondiale. Va muri, in 1947, infrint de frig si saracie, dar va reinvia peste timp ca model de simplitate, onestitate, generozitate, abnegatie si daruire iesite din comun.

Emil Racovita este cu adevarat un mare roman! Atit de mare, incit noi nici macar nu putem ridica privirea spre El Erou, Patriarh, Model! Sa ne inchinam in fata unui asemenea OM ca in fata unui sfint.



Profesor Silviu Negut
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona