Limanu, pestera legendara a Dobrogei
Articol


Dragos Turlescu



Intr–un colt de tara, acolo unde pamintul romanesc se impreuneaza cu cel al bulgarilor si cu apele Marii Negre, isi doarme somnul de milenii, ascunsa in pintecele unui deal, o lume straveche si plina de mister: Pestera Limanu.



Celebra mai ales pentru statiunile de pe litoral, cu plaje insorite si intinse, putini dintre turistii ce se indreapta vara catre Mangalia sau Vama Veche stiu ca, dincolo de asfaltul soselei, pamintul Dobrogei "geme" de istorie, din toate veacurile.

Dobrogea este si un tarim fabulos al pesterilor. Mai putin spectaculoase precum cele de munte care sint pline cu stalactite si stalagmite , pesterile dobrogene au acumulat, in interiorul lor, istorie. Este si cazul Pesterii Limanu, care are o lungime de aproape patru kilometri, la care se mai adauga galeriile ramificate, intortocheate, dispuse in trei sectoare. Acestea par niste stradute inguste, intretaiate, comunicind unele cu altele sau infundindu–se brusc. Ai nevoie de citeva zile bune pentru a parcurge intreaga pestera.

Din intrarea spatioasa, unde poti sta in picioare, se trece intr–o sala larga. Apoi nu mai stii unde te afli. Nu gasesti niciun reper, in afara unor sageti rosii, din loc in loc, care nu stii insa incotro trimit.

Ne strecuram pe strazile inguste ale orasului subpamintean. Intr–un loc se vede o fereastra, parca sapata de mina omului, ce da intr–o incapere retrasa. In altul, bolovani uriasi par sa intrupeze fiinte din alta lume. Intr–un perete se vede o firida, in care fumega, cindva, un opait. Miroase a piatra veche, miroase a milenii. Ajungem "la lilieci". Pe jos e un covor moale, de guano. Iesim din galeriile strimte, prin care am mers aproape in genunchi, si patrundem in sali mai largi, cu peretii drepti, regulati. Aici se vede, clar, mina omului. Daca te uiti atent, se vad si urmele uneltelor, folosite pentru sapaturi in calcarul moale.

Din sala cea mare se adincesc doua incaperi mai mici, patrate, in fundul carora se vede ceea ce se numeste "paturi": niste pietre fasonate, alungite, asemenea unor banchete. Apoi mergem "la oase". Pestera este aproape perfect orizontala. Nu urca, nu coboara, nu are etaje. Ajungem intr–o galerie plina cu oase maronii, de animale. In pereti se zaresc mai multe firide dreptunghiulare, sapate de mina omului, in care sint asezate oase, ca intr–un relicvariu. Nimeni nu stie cine le–a orinduit asa. In traditia locala, pestera se mai numeste "La icoane" sau "Pestera de la balta".

Nu multi s–ar aventura in adincurile pesterii, intrucit riscul de a te pierde in labirint e foarte mare; numeroase coridoare seamana unul cu celalalt. Unele galerii au fost sapate de oameni si folosite pentru adapost, dar si ca altare sau morminte. Peretii au fost intariti cu ziduri sau coloane de piatra. Exista si incaperi zidite; toate aceste lucruri reprezinta semnele ca pestera a folosit ca adapost in vremea dacilor.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona