Banda Rosie spre inaltimi
Articol













Cum bunului meu prieten de drum Razvan i–ar placea sa–mi spuna, va intreb si eu pe voi: "Ti–am zis vreodata ca muntele se serveste cu lingurita? Ei bine, eu sunt d–abia la a zecea lingurita. si am un butoi intreg de mancat." Imi doream de mult sa explorez meleagurile Fagarasului, asa ca am incropit o trupa de sase prieteni si am pornit la drum. Echipaj miez: Andrei, Denisa, Marius, Teo, Tom si eu.



Impresii despre Fagaras

Primul cuvant care defineste intalnirea mea cu Fagarasul este entuziasmul. Mult. Incercam sa–mi imaginez cum vor decurge lucrurile, sa anticipez cateva picaturi, insa degeaba. Am hotarat sa incetez, caci n–avea rost, si am sperat intruna sa avem parte de vreme buna, ca "sejurul" sa fie frumos pana la sfarsit. Faptul ca am calcat pentru prima oara creasta Fagarasului m–a ajutat mai mult decat ma asteptam. Ploaia ne–a ocolit, desi vremea nu se preconizase a fi asa faina. Cativa nori si ceva ceata au fost, dar asta nu ne–a impiedicat deloc in traseul nostru. Singurul care imi mai limita entuziasmul ocazional era rucsacul destul de greu si portiunile in care mergeam pe curba de nivel foarte frumos, iar in fata vedeam un perete masiv, plin cu marcaj banda rosie.

Asta ma duce la cel de–al doilea cuvant, si anume demoralizare. Oricat ar fi de frumos, de spectaculos a fost demoralizant sa fiu batuta de soare in cap, sa am ceva kilograme in spate si sa vad munti interminabili, pe care ii urcam, ii coboram. Exact cand aveam nevoie de ceata sa ma amagesc, ea disparea; spuneam "acum chiar am ajuns", vedeam marcajul din pseudo–varf, dar mai urmau doua dupa el. Ati putea spune: "Ti–o faci cu mana ta, e alegerea ta, cine te pune sa mergi?". Aveti dreptate, de aceea este singurul paragraf in care am voie sa ma plang. Adaug doar ca demoralizant se pupa cu umilire. Fagarasul este un munte care m–a umilit. Cand eram mandra ca am ajuns la 2400 metri si rasuflam usurata, el radea de mine si–mi spunea "hai, mai coboara 200 de metri, ca prea esti cu nasul pe sus, mai vezi ce e pe jos, pe urma poti sa urci iar la greu, n–ai decat!". Se distreaza copios pe seama tuturor.

Apoi vine si acel cuvant numit satisfactie. Chiar daca urcam, coboram, urcam, coboram, Fagarasul ofera satisfactii imense. Ma simteam deasupra tuturor. Pentru cateva zile, am fost, intr–adevar, peste cei ramasi jos si respiram cel mai curat aer. Eram deasupra norilor in sfarsit, cum imi dorisem de cand am inceput sa escaladez munti, si ma uitam in jos la ei.

Linistea este un alt sentiment care domneste acolo sus, cand am prins apusul si pe Vf. Negoiu si pe Moldoveanu. Am prins apusurile pentru ca am plecat tarziu din locurile de campare si pe parcursul traseului regretam ca nu am purces mai devreme, la timp. Ne gandeam ca nu vom ajunge la timp – la timp pentru ce? ma intrebam – "la timp" are sensul de lumina, probabil. Insa in momentul in care eram sus si vedeam soarele contopindu–se cu norii, uitam de orice altceva. Eram acolo si atat. Mi–am lasat rucsacul sa cada intr–o parte, m–am asezat langa el, am incercat sa–mi reglez respiratia si sa inteleg la ce fenomene sunt martora. Admiram si taceam, pentru ca asistam la ceva ce putini oameni apuca sa vada. Altceva? Frica. Nu poate lipsi acest cuvant cand vine vorba de munte cel putin nu la mine, cel putin nu inca. Au fost momente in care mi–a fost teama. Cand vedeam gol in stanga, gol in dreapta, mergeam pe o potecuta ingusta, abia buna pentru latimea bocancului si simteam cea mai mica adiere a vantului ca pe un complot, ma speriam. Probabil am capatat o paranoia din cauza experientelor cu viscolul din alte ture. Chiar daca vantul abia ma mangaia, aveam impresia ca in secunda urmatoare voi fi in tufe, cautand afine. Nu conta ca am mai fost pe munte, tot imi era teama. Il intrebam pe Andrei, omul cel mai informat din echipa: "Esti sigur ca pe aici trebuie sa mergem?". Deci e clar ca aveam o problema cu siguranta, pentru o clipa mi–as fi dorit sa nu fiu nevoita sa merg pe acolo si sa existe o sansa ca traseul sa fie prin alta parte. Ghinion ca optiunile sunt putine: aveam hau in stanga si in dreapta, deci da, pe acolo era (aici ma refer in principiu la intrarea pe Custura Saratii). Cand ne–a prins noaptea pe Strunga Dracului (ce nume promitator, nu?) dupa apusul de pe Negoiu, am ratat unul dintre lanturile de sustinere si m–am vazut cu un picior in aer, iar cu celalalt sustinut doar in calcai. Aveam prize spalate pentru maini si, din spate, cineva striga: "Era lant mai sus, in stanga". Am spus ironic si istovita – "ura, l–am ratat cu gratie, acum ce urmeaza? Stai sa ma intorc, stai, N–AM CUM!". Tremuram, imi batea inima tare si–mi promiteam ca o sa ma asigur mai bine", inainte sa pun piciorul pe ceva, chiar daca cel din fata mea a mers tot pe acolo. Diferitele cruci de omagiere de pe trasee nu erau incurajatoare deloc.

Sa vorbim putin si despre rasfat. De cand merg pe munte, sunt rasfatata de baieti mai rau ca de mama. Dar ca in aceste sase zile la rand, n–am mai fost rasfatata pana acum. Baietii au venit inarmati cu primusuri, oale, tacamuri, legume, condimente, sare, supe, piure, paste, lapte praf, cereale si altele, toate pentru a crea conditii optime, ceva mai bune ca la un restaurant. Asa ca, in momentul in care am campat langa un lac, cerul era senin, plin de stele, mai aproape cu minimum 2100 m decat in Bucuresti, luna a fost si ea martora, noi stateam in sacii de dormit afara, iar cineva venea cu prosopul pe brat si–ti spunea "cina e servita, sa aveti pofta", e mare lucru. Profit si le multumesc bucatarilor sefi, Andrei si Tom, pentru ca spun NU conservelor de pate.

Sa spunem ceva si despre uimire. Uimirea fata de masivitatea Fagarasului, fata de stanca zdravana sub care nu mi s–a desprins piciorul niciodata, ca in Bucegi, de exemplu – poate ca e doar norocul incepatorului. Uimire fata de peisajele ce pareau desprinse din tablouri, fata de abruptul care te lasa cu gura cascata, fata de lumina ce patrunde prin ceata si formeaza un soi de curcubeu circular, fata de panorama, in general. Uimire fata de refugiul adorabil de la Vistea, abia vopsit in alb cu rosu, care–ti da impresia ca e scos din povesti, ca e din bezea si ca trebuie sa–l mananci. Adevarul e ca atunci ne era si foame. Sase zile in Fagaras inseamna si cateva lectii de viata. Cum sa reactionezi fata de prietenii tai, cum sa–ti temperezi caracterul poate un pic mai acid, cum sa ajungi la o intelegere, chiar daca parerile sunt diferite, cand pui degetul pe harta. Lectiile au avut concluzia urmatoare: data viitoare, detaliile vor fi punctate mai bine din Bucuresti, si nu la repezeala; la fel se va face si cu traseul, pentru ca viitoarele certuri sa fie evitate.

Fagarasul inseamna multe popasuri in tufele cu afine si zmeura, inseamna satisfactia unei urme de finnetti pe Moldoveanu (pentru ca restul n–a rezistat motiv pentru care in tura viitoare ii vom indeplini prietenului nostru fantezia de a avea in mana o galeata nu de un kilogram, ci de cinci) Pentru toate cele enumerate mai sus merita sa parcurgi meleagurile Fagarasului: mandria de a fi la inaltime, prilejul de a petrece diferit timpul cu prietenii, pentru frica, pentru demoralizari, dar si pentru satisfactiile de dupa, pentru faptul ca ai facut fata provocarii lui, pentru zmeura si finnetti, pentru apusuri si lacuri, pentru capre negre (si lupul pe care eu nu l–am vazut, dar sunt cinci contra unu), pentru curbele de nivel si popasuri, pentru detasare: fara semnal, televizor, Internet. Doar noi si creasta. Indecisa si rasfirata in toate partile, dar superba. O creasta care, asemeni Retezatului sau Pietrei Craiului, intotdeauna te va provoca sa spui: "Voi reveni, cu siguranta!". Fagarasul mi–a intarit convingerea ca fericirea chiar sta in lucruri simple.

Ti–amintesti in Fagaras?... Nu era intr–un oras dar era la asfintit



Anca Iosif
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona