Muntele – o provocare permanenta
Articol


Am decis sa dam start unei deconectari, sa interzicem accesul la Internet pentru cateva zile si sa ne aventuram in Masivul Retezat. Sa ne gandim o clipa la minunile Romaniei, la locuri speciale. Sa ne gandim la Muntii Retezat si la tot ceea ce reprezinta ei. Sa realizam prin ce valorifica ei Muntii Carpati, respectiv Meridionalii.

Sa ne oprim putin la cei 80 de ochi albastri in care se oglindeste cerul, zilnic, si la cele peste 20 de varfuri mai inalte de 2000 m. Poate este deosebit pentru ca in acelasi masiv se imbina un relief tipic glaciar, cu vai, lacuri si circuite glaciare, cu unul calcaros, impanzit de chei, pesteri si avene. Cu siguranta merita protejat, pentru ca este unul dintre putinele locuri in care natura a avut mai putin de suferit din cauza interventiei umane, pentru ca aici pot fi gasite 1190 de specii de plante si pentru ca animalele isi gasesc casa buna in padurile si jnepenisurile muntelui.



Forfota in tren

Pornim la drum intr–o joi noapte, pe la sfarsitul lunii mai. Ne intalnim in Gara de Nord si asteptam galagiosi ca acceleratul sa apara. Suntem zece oameni care de abia asteapta sa ajunga la poalele muntilor, sa inceapa sa urce, sa se elibereze de tot stresul acumulat din cauza orasului. O data urcati in tren, atat noi, cat si rucsacii, dupa ce ne–am asezat fiecare la locurile noastre, incepem sa desfacem coltarii. Desi e sfarsitul lunii mai si vara bate la usa, nu bate neaparat si la usa muntilor. Zapada ne poate surprinde spre creasta, asa ca decidem sa fim precauti si sa ne echipam cum trebuie: coarda, coltari si pioleti obiect care seamana cu un baston, insa foarte ascutit, creat in asa fel incat sa fie un foarte bun sprijin in lupta cu zapada. Incepem cu totii sa ne reglam coltarii dupa marimea bocancilor, avand grija sa nu ne ranim reciproc. Un sunet continuu de fiare perturba pentru cateva momente somnul unuia dintre noi, care incerca sa se afunde intr–un scaun ceferist, insa ne ignora si viseaza in continuare.

Se face dimineata, ajungem la destinatie si anume halta Subcetate. Constiinciosi, iesim chiar cu jumatate de ora inainte din compartimente, de frica sa n–o ratam. Un microbuz pe care il rezervasem inca de la Bucuresti ne astepta conform celor stabilite. Ploaia marunta ne determina sa plecam capetele cateva minute, timp in care bagam rucsacii in microbuz. Destinatia urmatoare este Cabana Carnic, de unde porneste drumul forestier catre Cabana Pietrele, aflata la 1480 m. In microbuz, alti trei tineri care s–au urcat cu noi ne fac sa zambim atat de matinal, intreband sfiosi soferul: "Nu va suparati, mai este mult pana in Hateg?", dupa ce se lasa o liniste cateva momente, soferul le raspunde: "Pai, Hateg... este in partea cealalta!"; "Bine, atunci lasati–ne si pe noi la prima... prima... pe aici, pe undeva". Dupa ce au coborat, a urmat un ras copios pe seama lor, prelungit pana la destinatie.



In munti, cu pasi marunti

Ajungem la Carnic, ne numaram, ne preluam rucsacii si o pornim la drum catre Pietrele. Sosim dupa o ora si jumatate, debusolati de faptul ca nu este o cabana, ci mai multe. Acum realizam de ce i se spune Cabana Pietrele si nu Piatra. Aflam de la cabanier ca fosta cabana a ars acum aproape cinci ani. Luam una dintre casute in primire, ne alegem paturile, ne lasam bagajele si iesim afara, unde intindem toata mancarea pe un izopren si incepem s–o separam. Tot ce e greu: borcane, conserve sau altele de acelasi gen raman la cabana. Ce inseamna supe instant, biscuiti, carne vidata, luam cu noi sus. Scopul nostru de azi este sa ajungem la refugiul Bucura, care se afla la 2100 m. Pentru acest lucru, este necesara traversarea crestei. Luam strictul necesar de haine, coltarii, pioletii si partea de mancare revenita, dupa care la ora 12 pornim pe traseu, pe banda albastra, dupa o noapte mai mult nedormita decat dormita. Ajungem la Cabana Gentiana, aflata la 1670 m altitudine, ne pozam bineinteles; din zece, doar Radu a mai vizitat acest tinut mirific, deci se poate intelege entuziasmul mare care ne stapanea. Decidem cu greu sa pornim mai departe, insa purcedem. Iesim in golul alpin si avem Varful Retezat in partea dreapta, Coltii Pelegii in stanga. Pana la creasta ce leaga coltii de varf avem de strabatut jnepenis, o zapada destul de incerta, pe alocuri inghetata, sub care se aflau parauri, insa intre zapada inghetata si rau este un gol destul de mare, de aceea pasim pe rand si cu grija. Ajungem astfel in caldarea principala, singura care ne mai despartea de cucerirea crestei. Ne punem "stavilarele di crivat" o noua denumire, mai interesanta as putea afirma, gasita de noi pentru a desemna geaca.



"Nu pe acoloo!"

Gasim, prin stanga, o portiune de pamant pe care se poate urca spre creasta, urcusul este relativ domol, pe semicurba de nivel. Pornim in monom, insa la scurt timp auzim un strigat puternic din vale: "Nu pe acolo, intorceti–va, in dreaptaaa!". Tin sa mentionez ca nu ma speria faptul ca eram expusa sau faptul ca nici noi nu stiam exact pe ce parte ar fi mai bine sa abordam creasta, ci vocea sinistra a unui batran care tipa la noi si al carui ecou imi dadea fiori. Ulterior, decidem sa–l ascultam, sa ne intoarcem, tot pe curba de nivel, insa devine din ce in ce mai abrupt. Baietii din fata mea se chinuie sa sape scarite adanci, insa nu este loc decat pentru varful bocancului, oricum. Unul dintre ei Razvan – aluneca, se opreste in piolet dupa vreo 5 m, insa isi da seama ca e degeaba si se lasa pagubas pana jos, in caldare.

Cu foarte mare atentie ne intoarcem si noi in caldare, pe aceleasi "pseudo"– urme de sfert de talpa, timp in care mai aluneca o fata Andra. Mariei ii "fuge" piciorul stang, insa fratele sau o prinde puternic de brat. Recurgem la un lucru inteligent, pe care, daca–l faceam de la inceput, nu mai aveam probleme: Da! Punerea coltarilor. Acel obiect straniu, dar care iti da o siguranta uimitoare. Doi curajosi Radu si Gabi – impreuna cu Razvan care s–a intors, decid sa urce pana la capat panta expusa spre creasta. Reusesc, intr–un final, dupa ce sapa trepte cu pioletul in gheata de sub zapada, si fac cateva traverse nu tocmai sigure.

O data ajunsi in creasta, ne intind coarda prin cea mai joasa portiune a crestei pe unde trebuia sa mergem de la inceput, de fapt. Insa este desfacuta mai mult pentru sprijinul moral, pentru ca, avand coltarii, ascensiunea s–a facut foarte rapid. "De ce oare nu ni i–am pus de la inceput?", ne intrebam cu totii. Intr–un final, ajungem cu bine in creasta toti zece, ne rezervam cinci minute pentru reglarea pulsului, pentru asimilarea celor intamplate si, bineinteles, pentru savurarea unei binemeritate ciocolate.

Astfel, dupa ce ne mai revine zambetul pe buze, pornim la vale, pe cealalta parte a crestei practic, pentru a ajunge la Refugiul Bucura. Dupa nici jumatate de ora parcursa, il zarim. Este ingropat in zapada pana la jumatate, insa intrarea era sapata. Lacul era, de asemenea, inghetat. De curand a mai fost cineva acolo. Refugiul este ingrijit si curat, masa, banci, spatii supraetajate pentru dormit, prici si chiar un coltisor pe post de bucatarie. Avem atitudinea unor oameni care au intrat nu intr–un refugiu, ci intr–un hotel de cinci stele. Conteaza ca ne avem unii pe altii in aceasta aventura. Ne inghesuim cu totii sus, la priciuri, pentru a face mai multa caldura. Am adormit cum nu mai adormisem vreodata: pana la ora opt seara. Viteji, ne–am pus ceasurile sa sune la ora sase dimineata, ca la sapte sa plecam pe traseu spre Varful Peleaga, apoi Papusa, insa planurile nu merg niciodata asa cum trebuie. Ne–am trezit la opt cu greu, am cunoscut–o si hranit–o pe Ricky vulpea care zilnic da tarcoale refugiului, din cate ni s–a spus mai tarziu. Incredibil de docila, astepta pasnica sa primeasca ceva de mancare. Privirea insa o trada. Sireata ca toate din specia ei. O salutam cordial si plecam in jur de ora noua, direct cu coltarii pusi de data aceasta, caci gheata nu ne mai pacalea, era vizibila inca de langa refugiu. Nu inainte de a manca ceva si a bea o cafea.



"Asaltul" final

Drumul spre Peleaga (2509 m) este relativ sigur – simple curbe de nivel, pante line, tinem monomul, pe cruce galbena. Soarele stralucea, desi vremea se anuntase a fi proasta. Ajungem, facem o poza de grup, dupa care pornim la vale, catre ultima noastra cucerire: Varful Papusa. Incepuse sa coboare ceata, insa nu ne–a impiedicat sa urcam si ultimul varf din program. Privelistea a fost nula intr–adevar, dar aveam noi mandria de a atinge cu bocancii si acel varf. Coboram pe Valea Rea traseu nemarcat care s–a dovedit destul de buna pana la urma. Mai ratacim putin traseul si in padure, mai traversam un rau, insa pana la urma ne descurcam, doar stam bine cu orientarea.

La Cabana Pietrele, mare ospat cu MBS mamaliguta cu branza si smantana, foc de tabara si acorduri de chitara pana in zori. Liniste cateva ore, dupa care se instaleaza panica. "Pierdem trenul!", auzim o voce. Soarele ardea, toata lumea facea plaja si bea cafele, insa trebuia sa plecam, pentru ca din Subcetate nu prea avem decat un tren pe zi. Astfel, am fost nevoiti sa ne luam ramas bun de la acel colt de rai, acel loc special care ne stransese impreuna. Am promis sa revenim.
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona