Kathleen Laraia McLaughlin americanca pentru care Maramuresul este a doua casa
Articol




Kathleen Laraia McLaughlin a primit pentru eforturile sale de a imortaliza o lume disparuta, nestiuta, bursa Fulbright Senior, IREX IARO Grant (NEH) si a fost inclusa in Houston Center for Photography pentru proiectul desfasurat in Romania. Imaginile sale au aparut in PDN, LensWork, Rangefinder, B&W Magazine, Black + WhitePhotography (UK), si The Times Saturday Magazine (UK). De asemenea, fotografiile sale se afla in colectia permanenta la Muzeul de Arta Fotografica din San Diego, Muzeul de Arta din Western Virginia si in cadrul Ambasadei Americii la Bucuresti.



O fotografie face cat o mie de cuvinte. Kathleen Laraia McLaughlin pare sa fi inteles inca de mica sensul profund al acestei sintagme. Ambitioasa, hotarata si dornica de aventura, ea avea sa transforme fotografia intr–un limbaj universal de comunicare si de exprimare a sentimentelor carora nu le putea gasi asocieri de cuvinte suficient de puternice. Placandu–i sa calatoreasca peste tot in lume unde existau locuri "altfel", Kathleen a descoperit in 1997 Romania si Maramuresul, pe care le–a studiat "din interior", vreme de cativa ani. Indragostita inca "de la prima fotografie" de tinutul maramuresean, McLaughlin, asociat al Universitatii Loyola Marymount, al Cal State Fullerton, al Academiei de Arta din cadrul Universitatii San Francisco si al Academiei de Film din New York, a trait in Romania o experienta pe care a imortalizat–o intr–un proiect unicat: "The Color of Hay. The Peasants of Maramures" . Instantanee ale unor locuri desprinse parca din basmele bunicilor, oameni si obiceiuri peste care timpul nu si–a pus pecetea nemiloasa si amintiri, multe amintiri, toate intr–un interviu exclusiv, marca revista Vacante & Calatorii.



Cum este Kathleen, cea din spatele fotografului si profesionistului?

Pentru a ma prezenta, as putea face referire la copilaria mea. Atunci, aparatul foto era ca un scut de protectie. Ma simteam foarte vulnerabila atunci cand venea vorba despre exteriorizarea sentimentelor. De exemplu, nu puteam spune direct: "Suzie, esti cea mai buna prietena a mea, imi place atat de mult de tine si ma bucur nespus ca suntem prietene", asa ca faceam un colaj foto cu toate pozele pe care le realizasem impreuna si decupam cuvinte din reviste, pe care le lipeam si apoi il faceam cadou de Craciun.



Un mod cat se poate de original de a spune "Imi place de tine"

Mai mult de atat nu puteam face, nu puteam articula sentimentele mele. Era prea intim sau ma aducea intr–o situatie de vulnerabilitate, poate. Asa ca apelam la fotografie. Imi amintesc ca am procedat asa in gimnaziu, la liceu, dar si cand eram la colegiu, fiindca nu consumam alcool. Cred ca era o forma de a pastra controlul si de a ma simti in siguranta. La petreceri, ma simteam ciudat, la un moment dat, chiar daca am fost mereu o fata populara. Eram majoreta si proveneam dintr–o familie buna, insa cand mergi la o petrecere unde toata lumea in afara de tine consuma alcool, se produce o ruptura, fiindca restul se imbata si tu nu mai poti rade de aceleasi lucruri ca si ei. Asa ca, in anii studentiei, pasionata fiind de muzica alternativa a anilor 80, mergeam in cluburi si faceam fotografii trupelor care cantau. Pentru mine, era un mod de a participa, de a avea o ocupatie si de a ma simti excelent, fiindca mereu mi–a placut sa fotografiez. In felul acesta, mi–am facut multi prieteni printre muzicieni. Nu le ceream bani pentru pozele pe care le faceam, ci, pur si simplu, le daruiam cele mai bune fotografii.



Cum ti–a influentat fotografia si pasiunea ta pentru imortalizarea amintirii cariera de peste ani?

In ceea ce priveste cariera, in timpul colegiului m–am gandit ca m–as descurca grozav ca fotojurnalist, dar nu mi–a placut niciodata competitia. In fotojurnalism trebuie sa fii competitiv, sa te gandesti numai la succesul tau si sa lupti sa faci tu acea poza. Cu toate acestea, eu sunt prea sensibila pentru o astfel de cariera. Cand am implinit 27 de ani, inca nu stiam ce vreau sa fac cu viata mea. Atunci, sora mea mi–a spus: "Tu esti fotograf, ar trebui sa faci un masterat in domeniu". Mi–am zis ca da, asa este si ca asta voi face. La trei saptamani dupa ce incepusem anul scolar, m–am casatorit si atunci am realizat ca doream sa fac ceva care avea legatura cu un loc, un popor, care sa nu fie local, ci, dimpotriva, sa ma poarte departe de casa. La acea vreme locuiam in Richmond, Virginia, orasul natal al sotului meu



Te–ai nascut acolo?

Nu, eu m–am nascut intr–un oras de langa Chicago, dar parintii mei au divortat si, cu un an inainte sa termin liceul, mama s–a recasatorit cu un fost preot catolic si astfel ne–am mutat cu totii in Virginia. A fost o perioada ciudata din viata mea, cand simteam ca ne "dezradacinam". Am locuit insa in Virginia, am mers la colegiu acolo si tot acolo mi–am cunoscut si sotul. As dori sa vorbim mai mult despre acest lucru, fiindca el mi–a influentat intreaga viata. Tata este insa cel care ne–a insuflat simtul familiei, al traditiei si al loialitatii. Cand mama mea a inaintat divortul, rudele din partea tatalui meu ne–au dezmostenit si pe noi, fiindca am ramas de partea mamei.



Cand spui "noi", te referi laEu si cei patru frati ai mei.

In afara de educatia primita, ce altceva ti–a influentat viata si cariera?

Am fost foarte marcata de filmul Fiddler on the Roof, in care este vorba despre legaturile de familie, traditie si, in acelasi timp, despre cum era sa fii evreu in timpul persecutiei si, in cele din urma, a Holocaustului. De asemenea, dansul mi–a influentat enorm viata. Mi–am cunoscut sotul la un curs de New English Folk Dance si, la scurt timp dupa aceea, mi–a spus ca el facea un curs si de dansuri balcanice. Asa ca l–am insotit si acolo.



"Cand am ajuns in Maramures, a fost mai mult decat m–as fi asteptat, mai mult decat visasem ca avea sa fie"

In ce an ai inceput?

Am inceput in 1995, in Virginia. Ne–am casatorit in 1997, cand am inceput masteratul. In primul an de cursuri am fotografiat evreii care tocmai venisera din fosta URSS si am decis ca pentru disertatie voi merge in Europa de Est, voi gasi un sat si voi incerca sa surprind viata la sat in Europa, similara, poate, cu aceea pe care au trait–o bunicii mei din partea tatalui acum multi, multi ani. Desigur, mi–ar fi placut ca o parte din aceasta experienta sa cuprinda si dans traditional autentic, ceea ce am si vazut in Romania, insa doar in cadrul unui spectacol organizat. Prin urmare, am inceput sa ma documentez si am gasit un articol despre Maramures, in care se spunea: "Este o capsula temporala aceasta zona a Romaniei si este cu adevarat deosebita". In linii mari, acestea sunt lucrurile care m–au inspirat. Si cum doream sa calatorim, sa experimentam viata in alta tara, pentru un an, doi, sotul meu si–a vandut casa si astfel am reusit sa fac cercetarea pentru disertatie. Cand am ajuns in Maramures a fost mai mult decat m–as fi asteptat, mai mult decat visasem ca avea sa fie.



Cum iti imaginasei Maramuresul?

Nu cred ca mi–l imaginasem intr–un mod anume. Ma asteptam doar sa fie ca in basme: sobe de lemn, ustensile din lemn, batranele cu baticuri pe cap, oameni lucrand pamantul, natura dominand satul, totul natural, organic. Nu aveam insa o imagine clara, deoarece in 1997 internetul nu punea la dispozitie prea multe fotografii si nu existau atat de multi turisti. In cazul meu, acel articol care prezenta Maramuresul, incaltamintea maramuresenilor, morile de apa m–au convins. Mi–am zis: "Ok, acesta trebuie sa fie locul si, fiindca romana este o limba latina, poate am sanse mai multe sa o invat decat as avea daca as incerca sa invat rusa sau bulgara". Asa ca am decis.



Spuneai, intr–un interviu, ca dorinta de a observa un stil de viata vechi, pe cale de disparitie, si sa surprinzi in fotografii vechile traditii si obiceiuri ale taranilor europeni, inainte de a fi compromise de cultura occidentala te–au determinat sa vii in Romania. Dar de unde a izvorat aceasta dorinta si de ce nu ai optat pentru un alt subiect?

Mi s–a parut, pur si simplu, unul din acele lucruri care merita documentate ca participant. Doream sa simt acest mod de viata, sa–l miros, sa–mi apartina, inainte sa dispara definitiv. Ce mi s–a parut interesant este ca azi am sustinut un seminar la Academia Nationala de Arta din Bucuresti, unde studiaza si o fata din satul Sarbi. Stiam ca este in Bucuresti deoarece am reluat acum putin timp legatura prin Facebook, la fel cum s–a intamplat si cu alte persoane din sat. Mi se pare putin ciudat, recunosc, sa vad Maramuresul prin lentilele copiilor din sat. Ei pun mici clipuri video preluate de pe YouTube si poze cu noile lor haine si locuri in care merg. Intr–o zi, aceasta fata a lasat un comentariu pe una dintre postarile mele si atunci mi–am zis: "Ia stai putin, cine este aceasta fata!? Clar este romanca si sigur ar trebui s–o cunosc de undeva", asa ca m–am uitat mai atent la pozele ei si la sectiunea About, dupa care am exclamat: "Doamne, o recunosc pe aceasta fata! Am fotografiat–o timp de un an". Niciodata n–am cunoscut–o personal, insa ea era mereu in cadru, cumva.

Si astfel am inceput sa vorbim despre fotografiile mele, iar ea imi spunea povestile din spatele personajelor din ele. Fotografiile mele sunt uneori foarte personale; de exemplu, arata o scena de la o inmormantare sau din casa cuiva, iar ea acum ma ilumineaza cu intreaga poveste de dincolo de fotografii. Tot ea mi–a spus ca satul s–a schimbat radical de acum cinci ani, cand am fost in vizita ultima data. "Pregateste–te, nu mai este la fel!".



Ce imagine aveai despre Romania inainte de a veni aici pentru prima data?

Soarta m–a adus aici, fiindca nu stiam mare lucru despre tara. Cunosteam ceva doar despre Nadia Comaneci, deoarece si eu am fost gimnasta. In 1991 am intalnit o romanca in Ungaria, la o conferinta in "undeva", Ungaria, am uitat numele orasului si nici nu am pastrat legatura cu acea femeie. Mai stiam si despre Ceausescu. N–o sa uit niciodata stirile despre protestele din 1989! Cunostintele mele despre Romania erau, asadar, foarte limitate, insa este atat de bine sa ai un loc frumos unde sa mergi. Am fost la Paris inainte sa vin aici. N–am fost niciodata un mare fan al Parisului, fiindca nu–l gasesc usor si calduros si nu cunosc nici limba. M–am simtit bine, pentru ca am avut pe cineva care sa ma insoteasca pretutindeni, dar imediat ce am aterizat in Bucuresti m–am relaxat total. Era atat de bine sa ma intorc! Aici am dezvoltat relatii stranse, iar eu asta imi doresc, acest tip de relatii. Si cand fotografiez, nu fac poza si am plecat! Vreau sa vorbesc cu acea persoana, sa ii spun ca mi–a facut placere sa o fotografiez. Am descoperit Romania in 1999 si, stii, nu poti sa–ti intorci spatele si sa pleci. Am prieteni buni aici: fosti studenti cu care ma voi intalni in seara aceasta si maine, alti prieteni care nu mi–au fost studenti, dar si contacte profesionale. Surprinzator, chiar si oamenii din satul in care am locuit in 1999 au conturi de Facebook acum si m–au adaugat la prieteni. Ce mi–a placut la romani este faptul ca sunteti foarte deschisi si prietenosi, chiar daca viata aici nu este usoara. Privind la istoria voastra ati fost cotropiti, abuzati, jefuiti, ati trait si sub regim comunist , este greu sa va reveniti. Si au trecut numai 20 de ani, ceea ce nu este o perioada prea lunga de timp.



"In 1999 totul a fost o provocare!"

Prima data ai fost in Maramures in 1999. Apoi?

Apoi in 2002, 2003, 2005 si apoi 2007. Si acum.



Cum s–a schimbat Maramuresul de la o vizita la alta?

Dramatic! In 1999 nu exista telefon in sat. Cine dorea sa vorbeasca la telefon trebuia sa mearga in comuna Budesti, unde era un operator. Exista un singur post la tv si nimeni nu avea cablu. Strazile erau neasfaltate, cu tarana. Nu exista apa curenta. La finalul acelui an au inceput lucrarile pentru a se asfalta strada ce ducea inspre sat, incepeau sa fie trase cabluri de telefonie si cabluri tv. In 2002, un drum national trecea pe acolo, tot mai multi sateni aveau telefon mobil si masina. Chiar si in 2007 a fost similar. Primul tractor pe care l–am vazut acolo a fost in 2007. Doar unul. Si am observat ca nu mai erau atat de multe carute si cai. Imi amintesc ca in 1999, cand mergeam la culcare, adormeam in zgomotul placut al raului si al carutelor ce treceau din cand in cand, mai ales in zori, fiindca multi se trezeau la cinci dimineata sa mearga la camp. Nu aveau masini decat foarte putine familii, dar le foloseau extrem de rar, numai in situatii exceptionale, fiindca benzina costa bani. Sarbi era atat de linistit, deloc modern. Nu am fost socata de schimbari in 2007, insa acum cred ca voi fi.



Care au fost provocarile cele mai mari de adaptare in 1999? Au existat, nu?

Da, in 1999 totul a fost o provocare! In primul rand stiam ca trebuia sa gasim o familie care sa aiba grija de noi, sa ne dea lemne de foc, sa gateasca pentru noi, deoarece nu existau magazine de unde sa putem cumpara alimente. A trebuit sa ne spalam la lighean. Insa cred ca trebuie sa ai o alta abordare daca vrei sa faci asa ceva, sa te gandesti ca, "ok, stau la cort un an" si, daca nu te simti in stare, n–o face. Noua ne–a placut enorm. A fost o experienta, o aventura. Mai mult, nu–mi amintesc sa ma fi plans vreodata cu privire la ceva.



Spui "familie" si chiar te–am auzit spunand "familia mea", insa referindu–te la gazdele tale din Maramures. Chiar i–ai simtit ca pe o a doua familie si ca voi erati copiii adoptati?

Categoric. I–am iubit atat de mult, dar ne simteam mai degraba ca nepoti, fiindca mi se pareau atat de batrani. Desigur, ca varsta mi–ar fi putut fi parinti. Ei aveau 60 si ceva de ani, eu vreo 30 si ceva, insa pentru ca pareau mai in varsta de atat, i–am privit ca pe bunici. Era absolut minunat! Toate acele batranele care aveau grija de mine imi incalzeau mainile si ma imbratisau! Mi se indeplinea un vis! Petreceam mult timp alaturi de ele si, initial, nu credeau cand spuneam "Iuliana, esti atat de frumoasa!". Radea si imi raspundea ca nu este adevarat, ca, de fapt, este foarte urata, este hada, iar eu insistam mereu, fiindca mie chiar mi se parea frumoasa. Intr–o zi mergeam impreuna la targ si ne–am intalnit cu o cunostinta de–a ei, careia i–a spus "Ea este Catalina, ea crede ca sunt frumoasa", apoi a inceput sa rada. Cred ca dupa cateva luni au inceput sa creada ca eram sincera. Probabil si–au zis ca, din moment ce le vizitez la ele acasa si petrec atat de mult timp cu ele, chiar imi face placere compania lor.



"Totul se rezuma la imagine, chiar daca este trist ca se intampla asa"

Inevitabil, dupa cum marturiseai, Maramuresul, oamenii si locurile pe care le–ai descoperit in 1999 s–au schimbat odata cu trecerea anilor. Care crezi ca sunt cauzele acestor schimbari?

Stii, ei se tot scuzau pentru conditiile primitive si se vedea ca sunt foarte rusinati, iar noi tot timpul ii asiguram ca este in regula, ca viata in Maramures are o frumusete aparte, mai ales datorita traditiilor si ca noi ne simtim foarte bine alaturi de ei, insa nu puteam sa nu empatizam si sa le transmitem ca intelegem ca trebuie sa fie foarte dificil pentru ei, ca munca fizica ii epuizeaza, ceea ce era evident. Tinand cont de acestea, gandeste–te ca apoi ei aprindeau televizorul si vedeau Sunset Beach, care arata cat de bine o duc americanii, cat de bogati sunt, ce case mari au. Cred ca oricine si–ar dori sa aiba astfel de conditii, sa–si usureze viata si, in acelasi timp, sa demonstreze tuturor cat de bine o duce. Totul se rezuma la imagine, chiar daca este trist ca se intampla asa. Cel putin in majoritatea cazurilor, fiindca exista si exceptii. Eu, de exemplu, locuiesc intr–o casa modesta cu chirie, conduc o masina veche, la fel ca si sotul meu, dar majoritatea americanilor, similar fiind si in alte parti ale lumii, pun mare pret pe imagine. Nu mi se pare trist ca se produc aceste schimbari in Maramures. Ei doresc ceea ce avem noi, asa cum barbarii doreau sa aiba ceea ce aveau romanii. Nu poti impune altora sa ramana in urma, trebuie sa accepti evolutia lor. Sunt fericita pentru ei cand ma gandesc ca au lucruri moderne care le simplifica viata. Nici noi nu am putea renunta la masinile noastre, la telefoanele noastre mobile, la masinile noastre de spalat.



Prin urmare, din punctul tau de vedere este o evolutie naturala, si numai rapiditatea cu care are loc difera de la o tara la alta?

Da, si in Maramures are loc cu pasi rapizi. Priveste–o din unghiul acesta: parintii acelor copii sunt semianalfabeti, dar copiii lor au acum diplome universitare. Acum cativa ani nu aveau deloc telefon, nici macar fix, acum toata lumea are mobil. Inainte prindeau un singur canal tv, acum au 200.



Povesteste–mi despre acest proiect din Romania si, de asemenea, despre ceea ce te impulsioneaza sa descoperi locuri noi pe glob.

"The Color of Hay.The Peasants of Maramures" a fost un proiect de zece ani. A inceput cand am ajuns in Maramures in luna octombrie a anului 1999 si am finalizat–o in martie 2011. Inca de cand am ajuns in Maramures am stiut ca titlul avea sa includa cuvantul "fan", fiindca o mare parte a stilului de viata maramuresean graviteaza in jurul fanului, pe care toamna il strang in capite si apoi hranesc animalele cu el. Pe prima pagina a cartii exista un citat care rezuma acest stil de viata, pe care l–a scris sotul meu, Henry: "Calitatea capitei o cunosti dupa culoare. Calitatea barbatului o cunosti dupa cat ii ia sa o aduca acasa". Desi voi simti mereu o legatura profunda cu Romania, finalizarea acestui proiect a adus un sentiment de implinire si incheiere a unui capitol. M–am bucurat nespus sa citesc recenziile, fiindca au fost favorabile. Uneori, oamenii ma intreaba: "Si ce urmeaza, unde vei merge sa fotografiezi?". Nu functionez asa, nu sunt un calator de talie mondiala. Am o prietena caere a venit cu mine in Romania o data, ea fiind genul acela de om care iti va explora fiecare alee si iti va gusta fiecare fel de mancare. Eu nu sunt asa.

Pentru mine, acest proiect in Romania a fost proiectul vietii, venit la momentul potrivit, in locul potrivit si totul a decurs perfect. In 1997 si 1998 am studiat Istoria Fotografiei, ceea ce m–a educat si m–a influentat. Fotografia in secolul XIX m–a pasionat si subiectul vietii la sat se pliaza fantastic pe fotografia secolului XIX. Si cum eram, si eu, si sotul meu, pasionati si de dansurile traditionale, am decis sa transformam aces vis in realitate. A fost un an cu adevarat minunat in Maramures!

De fapt, n–as gresi spunand ca a fost un proiect de zece ani, deoarece am revenit in Romania de mai multe ori pana cand am reusit sa–mi public cartea si sa tin conferinte cu privire la aceasta experienta. Probabil, daca n–as fi avut copii si cineva mi–ar da banii necesari sa merg sa documentez fotografic viata intr–un loc, ar fi super, insa nu tin mortis sa explorez lumea, pentru ca ma simt implinita asa cum este viata mea acum. Ador sa locuiesc acolo cu familia mea si nu imi doresc ca viata mea sa fie altfel. Marturisesc ca mi–ar placea sa pot veni in Romania mai des, fiindca m–am atasat mult de aceasta tara.



Au existat oameni care, inspirati de povestea ta, au calcat pe urmele tale si au ajuns in Maramures?

Da, pe langa grupul de 11 americani care m–au insotit in Romania in 2005, au fost aproximativ 20 care au venit pe cont propriu. De obicei ma contacteaza prin email cu o avalansa de intrebari. De cele mai multe ori doresc sa stea cu familia care m–a gazduit si pe mine, ceea ce se si intampla. Intr–o zi m–a contactat un cuplu in varsta din Arizona (au peste 70 de ani si calatoresc in intreaga lume) si, datorita fotografiilor mele, au decis sa viziteze si Maramuresul. Imi scriu inca e–mail–uri, in care imi povestesc despre calatoriile lor si imi multumesc pentru experienta din Sarbi care, spun ei, a fost apogeul tuturor calatoriilor pe care le–au facut. Wow! Stiu cum se simt, este intr–adevar o ocazie speciala si unica!



Maria Ciutureanu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona