Patru zile in Vladeasa
Articol









Pentru un "sudist" ca mine, o incursiune in nordul Carpatilor Occidentali este la fel de rara, cum este pentru un clujean o escapada in Delta Comanei, de langa Bucuresti.



Acestea fiind datele problemei, nu puteam rata ocazia ce mi s–a oferit de a vizita zona mentionata, in ideea in care un bun prieten, Lucian (agent de turism), avea de organizat un simpozion la Vadu Crisului, cu un grup de doctori din Bihor si Cluj, urmand sa se deplaseze pana acolo cu masina proprie.



Am ales Masivul Vladeasa ca destinatie finala pentru mine, desi as fi vrut cumva sa fac o incursiune si in Padurea Craiului, insa "iarna nu–i ca vara", cum bine spunea deunazi cineva, astfel incat avea sa–mi fie indeajuns tura prin primul masiv mentionat.



Dupa o noapte petrecuta la parintii lui Lucian, in Ramnicu Valcea, am purces joi, 27 ianuarie 2011, spre nord–vestul tarii, putin nehotarat cu privire la datele traseului pe care urma sa–l iau in discutie, dar si cu temeri legate de starea vremii din prima zi si a zapezii, precum si a conditiilor specifice zonei de destinatie. Pe drum am primit si reply–ul mult–asteptat la postul de pe lista de discutii a Alpinetului, in care dl Dinu Mititeanu ma elucida cu privire la oportunitatea de a aborda o traversare dinspre Cabana Vladeasa spre Varasoaia–Padis, pe culme, respectiv a improbabilitatii reusitei unui astfel de demers in conditii de iarna.



Dupa un drum de circa sapte ore de la plecarea din Ramnicu Valcea, trecem de Huedin, iar pe la ora 16.15 facem stanga de pe drumul national spre comuna Bologa, de unde imi conving prietenul sa ma "petreaca" pana dincolo de Sacuieu, chiar pana in Rogojel, cu masina, desi drumul e foarte anevoios, iar ninsoarea din ziua aceea a facut traseul aproape impracticabil.

La intrare in Rogojel ma echipez urgent, ora fiind destul de avansata, iar la ora 16.45 pornesc pe ulitele satului printr–o ninsoare serioasa, cu intentia de a ajunge cat mai curand la Cabana Vladeasa. Am gresit insa calculul, deoarece intunericul, ceata si zapada proaspata care acopera orice urma de carare vor face ca un drum de circa doua ore iarna sa se dubleze, in cazul meu. Pista gresita pe care am fost trimis, la un moment dat, de o serie de urme proaspete prin omat, identificate mai sus de Fundatura, m–a facut sa ma abat de la traseu mult spre dreapta, pe o asa–zisa poteca "batuta", printr–o padure de brazi, si care m–a scos intr–un final pe o muchie impadurita inspre Dealul Caprareasa. Aici, luand in calcul cele peste doua ore de mers fara deznodamant, lipsa marcajului care nu se intrezarea deloc, precum si indicatiile busolei care nu se mai potriveau cu directia muchiei pe care ma aflam, am constatat ca ma indepartez de cabana intr–o directie gresita. M–am intors deci circa 20 de minute pe acelasi drum pana la locul de unde am pornit pe "celebrele" urme care nu duceau nicaieri. Apoi am traversat pe diagonala poiana ce mi se ivea in fata si, undeva in partea de sus, am identificat pe un copac marcajul banda albastra. Am rasuflat usurat, iar intensitatea luminii ce razbatea prin ceata si ninsoarea deasa, dar si adaposturile pentru animale aparute in peisaj au adeverit la scurt timp corectitudinea directiei, reusind ca, dupa aproape trei ore de la intrarea in Rogojel, sa ajung la destinatia primei zile. Mai bine mai tarziu, spune o vorba, iar auspiciile acestui prim contact cu Vladeasa ma fac sa cred ca m–am descurcat bine, iar orele in plus au fost exact cat trebuie pentru a ma dezmorti in perspectiva urmatoarelor zile pe care le voi petrece pe aceste meleaguri.



La Vladeasa doar eu si Nicu, baiatul proprietarului. Cabana de aici este, incepand cu anii 1992, 1993, afacerea de familie a unor oameni foarte inimosi, sotii Potra, localnici din Rogojel, a caror deschidere pentru munte si amabilitate te incanta si te fac sa te apropii si mai mult sufleteste de aceste tinuturi. Asadar, avid de informatii, il "descos" pe tizul meu, Nicusor, cu privire la tot ceea ce este relevant despre acest masiv, natura locurilor, oamenii, Rogojelul, Dragan–Floroiul, despre lupi si ursi, dar si Campionatul de escalada pe gheata Cupa Rachitele (cu a carei a VIII–a editii sunt contemporan prin prezenta mea in zona). Am aflat astfel ca sunt primul turist la cabana pe saptamana asta (sic!) si, prin urmare, ca nu trebuie sa–mi fac planuri de trasee prea extinse in zona din cauza omatului compact, prin care voi avea onoarea sa fiu primul care isi croieste drum a doua zi, in dulcele stil batranesc indus de lipsa schiurilor de tura.



Pe creasta

Ca o incununare a eforturilor mele de a–mi croi drum spre statia meteo, cu circa 15–20 de minute inainte de a ajunge la destinatie, sunt depasit de fiul cabanierului (care, intre timp, pornise si el spre varf) si de doi adolescenti din Rogojel. Nicu si un baiat aveau schiuri de tura, cel de–al treilea carandu–le in spate, in lipsa pieilor de foca. Curand, ne vom regasi cu totii la un ceai cald in bucataria statiei meteo, unde am intalnit si alti oameni deosebiti, si anume sotii Viorica si Coriolan Coste, care lucreaza aici inca din anul 1997.



Este ora 14.15 cand imi iau la revedere de la Potra junior (care se indreapta spre Rachitele, avand treaba cu acel concurs de escalada) si de la cei doi pusti din sat, care, cel mai probabil pe schiuri, vor ajunge deja acasa, pana ce eu voi reusi sa ma urnesc de la statie. Cu sotii Coste ma voi revedea in aceeasi zi, deoarece intentionez sa dau o fuga pana la Pietrele Albe, sa prind apusul pe creasta, dupa care sa revin la statia meteo.



Prin urmare, pornesc pe vastul platou spre Varful Vladeasa, insotit de Umbra, cainele meteorologilor, un dulau metis, nascut din imperecherea unui husky cu un ciobanesc bucovinean si recunosc ca m–a cam haituit o perioada, pana s–a obisnuit cu mine. Dupa cateva sute de metri, ajung la 1.836 m altitudine, pe varf, al doilea ca inaltime din tinutul Apusenilor. Am aflat de la sotii Coste ca Varful Vladeasa Sud ar fi fost la origine mai mic decat cel pe care se afla amplasata statia meteo (Vladeasa Nord), deoarece, cu multi ani in urma, buldozerele au nivelat terenul, pentru amplasarea statiei, lasand varful de la nord la 1.835 m. Adevarat sau nu, ideea e ca acele doua varfuri sunt sensibil egale, constituind capetele mai ridicate ale platoului situat la 1.830 m.



Varfurile Vladeasa Nord si Vladeasa Sud

Spectacolul vizual de pe Vladeasa Sud coroborat cu seninul acestei zile de iarna este de–a dreptul incantator. Spre nord–vest, in continuarea acestui masiv, apar ultimele culmi ale Carpatilor Occidentali (Muntii Mesesului), precum si culmile deluroase ce fac legatura cu muntii de sus ai Orientalilor, respectiv magurile de roci dure ale Dealului Prisnel si Magurei Simleu, privirea pierzandu–se mult pana spre Dealurile Salajului. Mai la est de aceasta zona de legatura, insa la aproape 200 km departare, apar maiestuosi Muntii Rodnei, la care se adauga Tiblesul, Calimanii si, probabil, alte unitati montane ale Orientalilor. Inspre sud, culmea Vladesei se continua greoi cu Varfurasu (a carui proiectie apare usor piramidala peste linia orizonului, atat la rasarit, cat si la apus), Namaiasa, Piatra Talharului, Varful Britei, coborand spre Varasoaia–Padis sau Stana de Vale. Mai in stanga ies in evidenta Muntii Gilaului si Muntele Mare, oarecum spre sud–est Muntii Bihorului (cu releul tv de pe Cucurbata Mare), iar in spate se remarca si Muntii Trascaului. Dincolo de culmile Bihorului, crestele Meridionalilor scruteaza orizontul, completand acest tur panoramic prin cele trei sectoare montane ale Carpatilor Romanesti.



Dupa toata aceasta experienta practica in vizualizarea multora dintre muntii pe care ii vedeam pe hartie in anii facultatii, incep coborarea pana aproape de saua dinainte de Pietrele Albe, de unde am o vedere de ansamblu asupra acestui abrupt calcaros si a Vaii Seci.



Soarele inainteaza spre amurg foarte repede, astfel incat incep ascensiunea in sens invers, pentru a ma bucura de apus cat mai sus posibil, iar lumina inserarii imi incanta ochiul si obiectivul aparatului cu o serie de proiectii deosebite. Imi promit sa prind de la aceasta altitudine un rasarit la fel de frumos ca si apusul, si astfel ma intorc spre statia meteo, cu gandul de a nu mai cobori la cabana si de a instala cortul aici. As putea spune ca am avut noroc ca eram singur si ca, odata cu lasarea intunericului, am fost primit intr–o camaruta situata intr–o anexa a statiei meteo, fentand astfel termometrul de afara, ce indica spre dimineata –18oC.



Dimineata la statia meteo

Peste noapte, m–am trezit de cateva ori, speriat de gandul ca nu voi prinde rasaritul, dar la ora 7.20 eram in picioare, cu 20 de minute inainte ca primele raze ale soarelui sa–si faca aparitia. Cu siguranta a meritat innoptarea la aceasta altitudine, vremea prezentandu–se mult mai frumoasa decat in ziua precedenta; nu exista nicio urma de nor pe cer, fara nebulozitate la orizont, intr–un cuvant perfecta pentru o sesiune de fotografie in spectrul luminii matinale.



A treia zi in Vladeasa a trecut foarte rapid, splendoarea peisajului, albul imaculat al zapezii, linistea apasatoare a pustietatii si calmul atmosferic epuizandu–ma la un moment dat si dandu–mi o anumita senzatie de neliniste, dar si dorinta de a revenit cat mai curand in colectiv, intre oameni, in forfota. De aceeasi parere a fost si dl Coriolan, meteorologul, care spune ca lipsa de ocupatie constanta la aceasta altitudine iti poate crea o stare ciudata, mai ales daca vii dintr–un mediu agitat si nimeresti o zi asa de linistita, fara niciun fenomen atmosferic major.



Date fiind auspiciile de vreme buna, nu am ratat nici ocazia unei reprize de plaja, astfel incat mi–am scos repede izoprenul pe zapada si timp de mai bine de o ora am rezistat fara nicio problema in aer liber, la bustul gol, ba chiar am tras si un pui de somn.



Pe la ora trei dupa–amiaza are loc ultima intrevedere cu sotii Coste, de la care am adunat o serie de informatii foarte interesante despre zilele cu claritate absoluta in care se vad Muntii Tatra si despre cerbii care, in perioada de rut, boncaluiesc in preajma statiei meteo, precum si despre rarul cocos de munte, pe care dl Coriolan l–a vazut deja de cateva ori, apoi despre vulpile ce atenteaza la inaripatele statiei sau despre lupii care se incumeta arareori pana pe culmea Vladesei. De asemenea, m–a frapat sa aflu ca acest cuplu s–a format pe bancile Facultatii de Geografie din Bucuresti, pe care am absolvit–o si eu, dar la o distanta de 30 de ani (1977–2006). Motiv de aduceri aminte, cu profesori comuni, pe care i–am prins si eu, si ei, printre care somitati ale geografiei romanesti, precum reputatul Grigore Posea, Mihai Ielenicz ori Maria Patroescu. Dupa acest intermezzo de depanat amintiri, pornesc din nou la drum spre Pietrele Albe, cu gandul de a inchide Circuitul Vladeasa. La ora 16.30 ajung in saua dinaintea versantului calcaros, de unde abruptul observat in dupa–amiaza zilei precedente si Valea Seaca, adiacenta, mi se prezinta mai impresionante. Mers acceptabil, pe curba de nivel, cu mici urcusuri si coborasuri peste Dealul Pietreni, cu afundari in zapada si cu unele spaime trase la adapostul intunericului, atunci cand intersectam urme proaspete de vietati ale padurii, care speram sa fie de vulpe ori de caprioara si nu de lup.



Sunt de mentionat pe acest traseu cele doua cruci care marcheaza un accident aviatic soldat cu 20 de victime si de la al carui nefericit deznodamant se implinesc 41 de ani chiar in aceste zile (vezi http://clujeanul.gandul.info/cluj/catastrofa–aviatica–de–la–Vladeasa–2461564). Dupa doua ore si 45 de minute de la plecarea de la statia meteo ajung la Cabana Vladeasa, nu inainte insa de a imortaliza cateva cadre nocturne cu lumina difuza ce razbate de la "Castel", asa cum numesc localnicii aceasta cabana. Intrat aici, m–am simtit un pic in plus, pentru ca toate cele 30 de persoane aflate in interior se exprimau in dulcele grai al lui Petofi Sandor si nu prea dadea nimeni semne ca ar dori sa socializeze cu mine. Mi–a mai venit inima la loc abia atunci cand, la masa la care ma aflam, a aparut un grup de oradeni urmat de doua cupluri, studenti din Cluj, cu care am reusit sa incropesc o discutie interesanta. Asa am aflat ca unul dintre ei a fost plecat cu bicicleta intr–un tur al Europei, timp de 18 luni, facand voluntariat si traind o mare parte din aceasta perioada in Norvegia si Scotia (vezi: http://freeridemihai.multiply.com/journal). Schimb de adrese de e–mail, de impresii si, iata cum, o seara care se anunta monotona a devenit, in final, deosebita.



Cabana Vladeasa

Ultimul rasarit prins in aceasta tura din Vladeasa m–a gasit in picioare la aceeasi ora, in aceeasi forma avida de munte, cu dorinta de a imortaliza locurile din unghiuri noi si de a prinde lumina cea mai buna de la primele ore ale diminetii, de a ma bucura de ultimele ore petrecute in aceasta zona montana inedita pentru mine, dar pe care am indragit–o imediat. Am facut toate aceste lucruri putin mahnit ca trebuie sa parasesc Muntii Vladesei, dar cu speranta ca voi reveni aici cu prima ocazie, intre acesti oameni minunati ai locurilor. Nu l–am iertat pe nea Ionas Potra (cabanierul) pana nu mi–a dat o bucata de slana (sau clisa, cum se zice la ei), apoi i–am multumit de primire si am pornit agale spre Rogojel, sub razele soarelui ce stralucea la fel de intens ca si in zilele precedente.



La contactul cu primele case din satuc am vazut doi localnici ceva mai in varsta, sot si sotie, care aveau un staul cu capre, pe care i–am intrebat daca gasesc la ei niste branza buna si slanina. Am primit raspuns afirmativ, urmand–o cu interes pe femeia care m–a dus in gospodaria ei, unde ne–am tocmit pentru niscai carnati, slana afumata si produse lactate, pentru care am platit cateva sute de mii de lei. Ajuns acasa, i–am fericit pe mai multi prieteni si rude cu aceste bucate de porc sanatos crescut la munte.



Trebuie sa mentionez insa si specificul locuintei acelei femeii, o casa batraneasca decorata cu tot felul de obiecte ceramice, cu lavita, stergare si textile populare traditionale, totul realizat cu mult bun–gust, in cel mai autentic stil etnografic, cum doar la Muzeul Satului mai gasesti.



Interior de casa taraneasca in Rogojel

Mi–am continuat drumul prin Rogojel, duminica, la ora pranzului cand nu exista nici tipenie de om pe ulite sau in gospodarii, dovada ca a saptea zi, lasata de Dumnezeu pentru odihna, este respectata aici.

Din Rogojel am mai mers sase kilometri pe jos pana spre iesirea din Sacuieu, de unde am prins o ocazie pana la Bologa, iar cum Lucian nu terminase treaba cu grupul lui de doctori de la Vadu Crisului, mi–am facut timp pentru a vizita ruinele Cetatii Medievale Bologa, construita peste un castru roman si donata, in secolul al XIV–lea, de Sigismund de Luxemburg lui Mircea cel Batran. Impresioneaza aici turnul aflat inca in stare decenta, precum si un pasaj–tunel prin care urci vreo 10–15 trepte si in care, pentru o clipa, ai senzatia ca te afli in vremuri de mult apuse, cand cetatea avea un rol activ pe drumul strategic de pe Valea Crisului Repede.



Las in urma ruinele acestei cetati si mai merg inca vreo 15–20 de minute, iar la ora 14 ma intalnesc cu Lucian, la intersectia E60 cu drumul spre Bologa. La ora 20 sunt deja in Ramnicu Valcea, de unde prind o ocazie rapida spre Bucuresti, iar la ora 24, dupa zece ore de drum, ajung acasa.



Frumoasa escapada prin aceste locuri multindragite, indeosebi de catre clujeni si oradeni, excelenta primire din partea localnicilor, deosebita natura locurilor. Singurele minusuri ar fi date de atitudinea primariei locale din Sacuieu (care a construit o serie de stalpi de teleschi in amonte de Cabana Vladeasa, doar pentru a justifica niste fonduri, dar fara a finaliza investitia) si de apropierea cu granita nord–vestica. Acest din urma aspect releva o contributie negativa din punct de vedere al presiunii turistice necontrolate exercitate de vecinii nostri de la Debrecen si de mai sus, din Slovacia, Polonia sau Cehia, care, din cate am aflat de la sursele locale, isi satisfac ambitiile in ale sporturilor motorizate (dirt–track, 4x4 off–road) fara nicio frica de penitenta, in dulcele stil al informatiei vehiculate de la an la an in randul vecinilor nostri, cum ca Romania este un "sat fara caini", un adevarat Eldorado in practicarea sporturilor montane necontrolate, cu impact negativ asupra mediului si pentru care in alte tari ai primi amenzi mai mult decat usturatoare. Nu trebuie uitati nici "indigenii" nostri, care vin tare din urma cu ATV–uri si ce mai au ei pe–acasa. Efecte vizibile, eroziunea de suprafata si ravenarea, duc la degradarea versantilor, la aparitia organismelor torentiale si a altor hazarde geomorfologice (la aceasta contribuie si tractarea trunchiurilor de copac taiate de localnici, desi defrisarea pare sa se manifeste mai controlat decat in alte zone montane).



Per ansamblu, o zona cu oameni primitori, pitoreasca, aerisita, in care chiar simti spiritul muntelui, dincolo de prost–gust, pantofareala sau alte manifestari antropice dubioase, specifice arealelor montane usor accesibile.



Rasarit de soare la Cabana Vladeasa

Dupa o odihna binemeritata, ma trezesc la timp pentru a imortaliza primul rasarit in Vladeasa, din seria de trei pe care le voi bifa aici, toate la fel de senine, in ton cu restul vremii, ce se va dovedi a fi mai mult decat perfecta. M–am plimbat vreo trei ore in jurul cabanei, "hranindu–ma" cu bucuria faptului ca ma aflam in aceste locuri si surprinzand cat mai multe imagini posibile cu casutele, adaposturile, anexele, gardurile de lemn, fortand perspectivele vizuale cat mai sus cu putinta in spatele cabanei, pentru a putea avea o privire de ansamblu asupra acestor taramuri, asupra satelor Rogojel si Scrind–Frasinet, dar si asupra Depresiunii Huedin sau a piscurilor Carpatilor Orientali, ce se zareau in lumina diminetii.

In jurul pranzului, dupa ce am mai pus tara la cale cu Nicu Potra, am pornit spre acesti munti, "inaugurand" cararea prin bogatul asternut de zapada. Lipsa rachetelor de zapada sau a schiurilor de tura au impiedicat insa inaintarea rapida pe drumul ce porneste din spatele cabanei si trece pe langa liziera padurii. Inainte de plecare, am aflat, printre altele, de la Nicu si ca lupii isi cam fac de cap in aceasta zona, multi caini ai satenilor din Rogojel sfarsind ca hrana pentru salbaticiunile padurii. Dupa o ora si jumatate de la parasirea cabanei, timp in care m–am incalzit ca intr–o veritabila zi de vara, in lipsa vantului si sub auspiciile generoase ale soarelui, ating zona de gol alpin a acestor munti. Aici insa, situatia se schimba radical; vantul bate cu putere si inaintarea devine ceva mai anevoioasa, din cauza zapezii troienite in care te afunzi pana peste genunchi sau a portiunilor viscolite, in care apar cruste care cedeaza, facandu–te sa te afunzi in omat cand nici nu te astepti.



Nicolae Cristian Badescu
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona