Caroline Fernolend, vesnic tanara si nelinistita
Articol





M–am intalnit cu dna Caroline Fernolend mult dupa ce strabatusem o multime de articole de presa elogioase – cum altfel?! – despre minunile pe care le–a facut intr–un sat sasesc din inima Ardealului, pornind, practic, de la aproape nimic. Pozele aferente vorbeau şi ele despre o personalitate puternica, elegant servita sub zambetul deschis, şi de un temperament neliniştit care se citea in ochii rotunjiti parca a mirare continua. Iata–ne fata in fata; este exact aşa cum mi–o imaginam.



M–am intalnit cu dna Caroline Fernolend mult dupa ce strabatusem o multime de articole de presa elogioase – cum altfel?! – despre minunile pe care le–a facut intr–un sat sasesc din inima Ardealului, pornind, practic, de la aproape nimic.

Pozele aferente vorbeau şi ele despre o personalitate puternica, elegant servita sub zambetul deschis, şi de un temperament neliniştit care se citea in ochii rotunjiti parca a mirare continua. Iata–ne fata in fata; este exact aşa cum mi–o imaginam. Ca vicepreşedinta a Fundatiei "Mihai Eminescu Trust" (MET) coordoneaza un program de dezvoltare rurala prin conservarea patrimoniului cultural, in 49 de sate şi şase oraşe din Ardeal. Ma intreb cum de nu s–a plictisit tot vorbind presei despre proiectele ei. Nici vorba! Nici macar lentoarea ardeleneasca din şirul cuvintelor nu–i poate masca entuziasmul de "pionier". Pentru ca doamna aceasta micuta a defrişat prin inertii şi prejudecati sa redea oamenilor satul lor, aşa cum ar fi trebuit sa–l moşteneasca din moşi stramoşi.



Unde, in inceputurile vietii dvs., se ascunde samanta de antreprenor ce a rodit in aceste proiecte?

Greu de spus. Nu cred ca este vorba despre un "spirit de afacerist". M–am nascut (n. red. – la 6 sept 1963), am copilarit in Viscri şi am fost mereu foarte mandra de locul asta. Cand ma ducea bunica, duminica, la biserica, la slujba, ma tot minunam cat de impunatoare este cetatea noastra, noi avand, de altfel, o comunitate foarte mica. Poate de aici a pornit totul. Am vrut sa refac satul, parasit complet de saşi dupa a90.



Satul copilariei, presupun

Da, sigur. Am avut o copilarie de strada. Nu am lipsit de la nicio inmormantare, cu toate ca ma certa tata. Dar era cu muzica, iar eu simteam ca trebuie sa iau parte la acest eveniment al satului. Era o comunitate organizata, care traia dupa reguli din 1640, multe dintre ele respectate pana in a90. De Craciun, de Paşte, se mergea la rude, la vecini şi se primeau cadouri. Acum, de Craciun, la sarbatoarea satului vin numai romii. Iar noi mergem la balurile romaneşti. A trebuit sa invat sarba, invartita, sa exersez, ca sa nu se simta piciorul de sasoaica. Imi amintesc de carnavalul de dinainte de Postul Paştelui, cand baietii aduceau un obiect special, facut din lemn, ce se oferea copiilor pana la 14 ani. Dupa aceasta varsta, fetele primeau fusul mare, iar tanara care urma sa se casatoreasca primea scaunelul pentru fus. In fiecare sambata, la preot, se tinea ora de religie. Iarna, dupa şcoala, urma nelipsitul saniuş. Evenimentele erau, aşadar, in şi pentru comunitate.



Cum se desfaşura o zi normala?

Sora mea se juca cu papuşile, insa eu eram mai baietoasa. Ma duceam in padure cu fratele meu, dupa fragi. Mergeam şi cu mielutii la pascut, unde citeam şi croşetam. Imi placea mai mult prima activitate, dar la a doua aveam norma.



Cartile copilariei?

Poveştile Fratilor Grimm, romanele de dragoste Citeam mai mult in limba germana, iar fiica mea imi reproşeaza şi acum ca, procedand astfel, nu mi–am imbogatit deloc vocabularul.



Unde ati urmat şcoala?

Pana in clasa a IV–a, in Viscri, apoi am facut naveta la Rupea. O data pe saptamana aveam ora de muzica, deoarece parintii mei tineau mortiş sa invat acordeon, iar copiii radeau ca merg cu ladita de purcei dupa mine. Pana la urma nu a dat rezultate, pentru ca nu acesta a fost punctul meu forte, dar ne placea sa cantam seara, in familie, intrucat era o traditie. Am urmat apoi Liceul Economic din Braşov, unde stateam la camin şi veneam acasa o data pe luna. Acolo am avut şi cinci colegi din Angola, care vorbeau un pic romana şi, pentru ca aveau un casetofon, organizau discoteca la camin. La şcoala am invatat şi putina engleza, dar franceza era baza. Facultatea "Dimitrie Cantemir", din Braşov, am facut–o mult mai tarziu, respectiv intre 2000 şi 2005, dupa ce am inceput activitatea la fundatie. Imi doream mult sa depaşesc complexele de om fara studii superioare, cand mergeam la Bucureşti, la minister. Licenta a fost pe tema Constitutiei Europene.



Cum e sa fii student la 40 de ani?

Foarte placut, mai ales ca am fost studenta in aceeaşi perioada cu fiica mea, care gatea adesea, pentru ca mama ei sa invete.



Calculez Ati fost o mama tanara.

Da, la 21 de ani am devenit mama. Aş fi vrut sa am opt copii, dar am avut ceva probleme de sanatate. Oricum, nu ştiu cum i–aş fi crescut, pentru ca, la trei luni dupa ce am nascut am inceput serviciul, iar fetita mea a ramas cu bunica. I–a placut mult sa invete, a studiat Istoria la Cluj, apoi a facut practica la Parlamentul German, dupa care a fost angajata acolo. Acum lucreaza la Berlin, pentru o firma internationala.



Sa revenim la istoria dvs

Am fost contabila la CAP, singura optiune pe vremea aceea, pana in octombrie a89. Proiectul de sistematizare avansa şi era in plan sa ma mute in satul vecin, la Buneşti, aşa ca am demisionat. Viscri se afla pe lista localitatilor ce urmau a fi rase de pe fata pamantului. Noroc cu evenimentele din decembrie. Dupa a90 am preluat postul de invatatoare in sat, pentru ca predecesoarea mea plecase in Germania, ca de altfel majoritatea vecinilor, cu totii saşi. O vreme am fost suparata pe ei; am incercat sa–i opresc, sa le vorbesc, dar nimeni nu credea ca se va schimba ceva in tara şi ca vom trai mai bine aici. Se temeau sa nu se repete povestea din a45–a49, cand saşii au fost deportati, multora dintre ei fiindu–le luate şi casele, ce le–au fost retrocedate abia dupa 1957. Majoritatea oamenilor nu aveau incredere ca, intr–adevar, vor avea libertatea de mişcare şi de a intreprinde ceva.



Dar dvs. ati ramas

Am hotarat, impreuna cu familia, sa nu plec. Mi s–a parut ca este datoria noastra sa incercam sa pastram ceea ce am moştenit de la stramoşi şi am simtit ca este nevoie de noi, dar mai ales ca acum, in sfarşit, putem sa facem ceva. Toata familia sotului meu este in Germania, iar ei au fost cam suparati ca el nu a vrut sa plece de aici. Acum insa, cu totii sunt bucuroşi ca am ramas aici.



Cum v–ati implicat in viata comunitatii?

Curajul de a candida la primele alegeri de consilier local pentru Consiliul Judetean Braşov i–l datorez unui profesor din Texas. Am fost aleasa pe cand eram inca invatatoare. Copiii nu prea veneau la şcoala, pentru ca erau multi romi. Şi atunci, pentru a–i face pe parinti – care nici la şedinte nu veneau – sa se simta mandri de copiii lor şi sa–i trimita mai departe la şcoala, organizam serbari, cat puteam de des, sa pun in valoare talentul copiilor.



De unde a venit ideea cu turiştii?

Dupa a90 incepusera sa apara strainii, atraşi de cetatile fortificate din Transilvania, pentru ca sunt unice. In plus, saşii plecasera, iar istoria lor risca sa se piarda. Trebuia, deci, sa fac ceva. Parintii mei au preluat responsabilitatea cetatii, aveau grija de gradina şi trageau clopotele. Familia, care facea asta inainte, plecase in Germania. Imi amintesc ca era platita cu bani şi porumb, deoarece, fiind o familie cu numeroşi copii, era cumva ca o masura sociala. Acum, mama are grija de cetate, deşi la inceput sora mea nu a fost de acord, privind asta ca pe o ruşine. A aparut apoi un francez, care a revenit ulterior de mai multe ori. Prima data numai sa manance, dupa care a şi dormit la noi. El m–a sfatuit sa organizez cursuri de limba franceza cu cateva femei, care s–ar descurca sa faca turism, "pentru ca anul viitor o sa fiti intr–un ghid francez". L–am ascultat şi au venit şase persoane la curs. La un moment dat, mama mea a zis: "Vin şi eu, ca sunt la cetate şi trebuie sa vorbesc cu ei". Din 2000, cand am fost incluşi in Ghidul Router, au inceput sa vina tot mai multi turişti; in primul an, 400. Pana in anul 2008, francezii au fost majoritari. Dupa ce ne–au preluat in mai multe limbi şi alte ghiduri (de exemplu Lonely Planet, unde scrie despre MET şi de ce este important Viscri pentru patrimoniul natural şi cultural, pentru gastronomie), au venit şi alte natii. Raman insa la parerea ca francezii sunt cei mai pregatiti pentru turismul nostru.



Cum a fost cu printul Charles?

Am avut mare noroc sa o intalnesc pe dna Jessica Douglas, care a venit sa viziteze cetatea şi mi–a promis un ajutor pentru a pastra patrimoniul. Ea mi–a spus atunci ca il aduce pe printul Charles, dar, desigur, nu am crezut–o. Restul e istorie, deja ştiuta. Cu mortarul dus la Londra, la analiza (var stins şi nisip – aşa cum se construia inainte), intrucat tehnicile trebuiau reinventate, pentru ca s–au uitat intre timp. Noi nu stam in calea progresului, dar dorim ca aceste comunitati sa–şi pastreze neaparat autenticitatea. Asta cauta strainii şi chiar şi turiştii noştri; sa traiasca o experienta inedita alaturi de oamenii locului, sa traiasca acele cateva zile precum nişte fii ai satului reveniti, dupa multi ani, acasa, care respecta traditiile şi viata acestuia. Revenind la printul Charles A finantat o mare parte din canalizare şi, in 2011, ne–a ajutat sa construim prima statie de epurare ecologica, care foloseşte exclusiv gravitatia şi este de doua ori mai ieftina decat una conventionala. Testam calitatea apei la fiecare doua luni, pentru a fi siguri ca se mentine. Acum, oamenii au mai mult confort, au baie cu apa curenta şi sunt foarte mandri ca este aproape ca la oraş. Peste 120 de familii sunt conectate la sistem.



Exista un secret al acestui succes, aplaudat de o lume intreaga şi replicat, iata, şi in alte comunitati din Ardeal?

Nu i–aş spune "secret". E mult mai simplu; pentru saşi, spiritul de comunitate a fost intotdeauna pe primul loc. Fundatia lucreaza in comunitati sateşti, unde pot fi insa majoritari romii sau romanii. La Malancrav exista cea mai mare comunitate de saşi, formata din 130 de familii. Noi incercam sa intelegem fiecare comunitate in parte: cum gandeşte, care ii sunt nevoile. In plus, incercam sa aflam şi cum trebuie sa o abordam pentru a deveni activa şi a–şi asuma responsabilitatea. Este enorm de munca şi e nevoie de multa rabdare. Comunismul a distrus foarte mult mentalitatea noastra şi, daca vii de la tara, eşti privit ca o persoana de categoria a doua. Trebuie, aşadar, sa–ti valorifici valorile in mod sustenabil. Acum ca, in sfarşit, suntem liberi, intelegem greşit democratia. Nu pricep de ce oamenii işi vopsesc casa in culori precum orange şi roz pentru a arata ca sunt liberi. La Viscri oamenii au inteles ca pot trai mai bine, daca pastreaza şi pun in valoare patrimoniul construit şi natural. Tot datorita turismului s–a dezvoltat şi mica agricultura, iar prin asta incercam ca un numar cat mai mare de localnici sa beneficieze de potentialul zonei.



Este replicabil modelul Viscri oriunde in Romania?

Absolut, insa cu foarte multa munca, dar şi cu ceva ştiinta in a o face. Noi suntem gata oricand sa impartaşim din experienta noastra, ceea ce chiar se intampla.



Rareş Pop
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona