Lipovenii ...
Articol
Lipovenii, cei mai numerosi dintre acestia au o pondere in populatia anumitor sate precum Periprava sau Mila 23 de pina la 95%, devenind de-a lungul timpului o legenda a Deltei. Aceasta minoritate religioasa traia, pina nu demult, in indepartata Rusie. Legenda actuala si denumirea de "lipoveni" se trag din fala cu care isi poarta barbile. Caci, nici traditia si nici religia nu le permitea acestora sa-si tunda nici macar un fir de barba, aceasta fiind cea mai de pret podoaba a lor, simbol al mindriei si semn distinctiv al comunitatii. Dar, intr-o buna zi, din ordinul tarului Nicolae I (1825-1855), barbatii din intreaga Rusie au primit ordinul de a-si taia barbile. Ferindu-si cu sfintenie barbile de foarfeca, nu putini au fost insa aceia care s-au impotrivit vointei imperiale. La auzul acestora, fudulul tar trimise impotriva lor trupe politienesti cu ordinul de a-i face pe acestia sa-si tunda singuri barbile. Si inca intr-un mod cu totul aparte... Cei prinsi cu barba, erau tiriti pina la primul copacel si, dupa ce acesta era despicat in doua, razvratitilor li se prindea barba in despicatura trunchiului. Se inchidea apoi, astfel incit mindra podoaba sa nu mai poata scapa din strinsoarea rasinoasa a lemnului verde de brad. Caci in acel tinut indepartat nu cresteau decit paduri de brazi, de aici tragindu-se si actuala denumire de lipovean - "lipova" insemnind in ruseste brad.
Imaginea brazilor cu barbi abandonate in despicatura trunchiurilor a bintuit ca un cosmar, ani multi, intreaga comunitate. Si apoi, povestita din tata-n fiu a devenit legenda. Legenda lipovenilor. Fugind de masurile aspre ale tarului, o mare parte a comunitatii s-a refugiat pe tarmurile Deltei Dunarii, gasind aici strictul necesar pentru o viata normala. Simpla, dar linistita.
De atunci a mai trecut ceva vreme, granitele s-au mai schimbat, alte minoritati li s-au alaturat si toti au invatat romaneste. Astazi lipovenii reprezinta peste 80% din populatia Deltei. Alaturi de ei si-au mai gasit loc si caholi (ucraineeni), citiva romani, turci, greci si bulgari. Viata acestor oameni este pescuitul. Este sursa cea mai la indemina si mai sigura, fiind vesnicul si inepuizabilul mod de trai si de cistig. O meserie grea in care trebuie infruntate capriciile vremii si toanele apelor, obiceiurile pestilor si mai ales nepasarea semenilor care pericliteaza intens interesele si traiul pescarilor, mai ales prin industrializarea regiunii si a poluarii apei. Pentru pescarul amator, de week-end sau de vacanta, pescuitul este un divertisment, un mod placut de a petrece timpul liber la marginea apei, in linistea baltii. Pestele prins nu are decit valoare sentimentala si poate capata, eventual, la o masa de vacanta, o slaba valoare nutritiva. Prilej de destindere si decontractare, pescuitul sportiv poate fi considerat un bun mijloc terapeutic de a combate stresul mediului urban in care pescarii asa-zis "amatori" isi duc viata. Sint insa oameni care se nasc la marginea apei si care inca de mici nu merg la pescuit nici in timpul liber si nici de placere, ci de nevoie. Cei citiva bibanasi prinsi intr-o seara de stat cu undita in balta din spatele casei pot constitui o cina, fapt demn de a fi luat in seama in gospodariile sarace din satele Deltei.
In majoritatea cazurilor, pentru locuitorii acestui tinut, pescuitul este singura alternativa dupa terminarea, cu chiu cu vai, a scolii generale. Alte variante precum cresterea vitelor, agricultura, continuarea studiilor sau cautarea unei alte meserii "la oras" necesita un efort financiar deosebit al parintilor, majoritatea familiilor traind de pe o zi pe alta.
Desi vast si de o bogatie uluitoare, universul Deltei nu ofera multora decit foarte putine perspective. Tinerii, care nu reusesc sa agoniseasca cele 4-6 milioane necesare pentru a-si cumpara o barca, imprumuta lotca cea veche, subreda si gaurita a tatalui, repara o babaica (visla) uitata linga gard de un vecin, imprumuta de la bunici doi casaci (plase lungi de 25 m) cu ochiuri mai mici si, impreuna cu fratele sau cu un alt prieten, se pot lansa in marea aventura a pescuitului profesionist.
Exploatati pina la singe de complexele de exploatare si preparare a pestelui (cherhanale) la care sint angajati, pescarii reusesc cu greu sa faca fata tributului pe care-l platesc prin cherhanalele statului pentru detinerea, in schimb, a permisului de pescuit. In zilele bune, in care barca e plina cu zeci de kilograme de peste, trei sferturi din cantitate se predau, contra citorva mii de lei kilogramul, de asemenea, cherhanalei. Pestele mai mare este ascuns si se ia acasa pentru a fi vindut, apoi, eventualilor amatori, la un pret mult mai bun. O alta parte o constituie masa de zi cu zi a familiei. Acestea sint zilele bune in care, cu citeva sute de mii de lei in buzunar, pescarul se poate duce acasa.
La inceput de saptamina majoritatea pescarilor pleaca in balta. Cu barcile remorcate de cite o salupa pe post de locomotiva, trenuletul cu pescari se pune in miscare. Pe traseu, fiecare barca se desprinde din sir, si apoi la visle, aluneca lin spre cite o casuta sau un adapost ce serveste drept casa pescarilor din balta pe tot parcursul saptaminii. Majoritatea colibe din stuf, altele mai mari cladite din chirpici, unele chiar cu paturi suprapuse si soba, construite pe mici grinduri sau pe malurile lacurilor, ele pot constitui un adapost pe timp de noapte si un refugiu in caz de vreme foarte rea.
Insa, aceste adaposturi din inima baltii nu sint folosite decit noaptea sau in caz de vreme rea. In restul timpului, pescarii stau in barci. Lotca este un fel de a doua casa pentru ei.
In barca se suie dimineata la prima ora cind se duc sa scoata plasele, in barca scot pestele din plasa, tot in barca "despletesc" plasele si de multe ori tot in barca maninca. La drumuri lungi si la ocazii, tot pe fundul barcii se face si focul pentru ceaunul cu ciorba de peste. Din barca se fac nevoile si tot din barca pescarii se scalda.

Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona