Expeditie in Alaska
Articol
Prima ascensiune solitara romaneasca pe Mc. Kinley s-a desfasurat in perioada 7 iunie - 5 iulie 2003 si a avut ca scop cucerirea celui mai inalt munte al Americii de Nord, Mc. Kinley 6195 m. Aceasta ascensiune a fost realizata de Geo Badea, membru al clubului montan "Chindia" din Targoviste, care a mai reusit escaladarea a 4 varfuri celebre: Elbrus - 5642 m (Europa), Kilimanjaro - 5895 m (Africa) si Aconcogua - 6960 m (America de Sud).
Primele demersuri pentru organizarea expeditiei de pe Mc. Kinley au fost facute prin internet si fax cu administratia Parcului National Denali cu sediul in Tolkeetna.
Pentru a primi permisul de ascensiune si invitatia trebuie platiti 25 $ AVANS, prin virament bancar.
Plecarea spre Alaska se face cu avioanele companiei KLM pe ruta Bucuresti - Amsterdam - Detroit - Anchorage, pretul biletului fiind de 900 $. Dupa o rezervare in prealabil, contra sumei de 50 $, din aeroportul international Anchorage, se ajunge in Talkeetna cu un microbuz.
Tolkeetna este un sat mic, cu o populatie de aproximativ 200 de locuitori si reprezinta baza de plecare spre parcul national.
Aici cazarea variaza in functie de posibilitatile financiare ale fiecarui alpinist, de la cabanute frumos ingrijite, la preturi de 25-30 $/ noapte, pana la campare cu cortul pe malul raului Susitna, de unde se pot savura frumoasele piscuri inzapezite ale Alaskai. De aici se poate ajunge la tabara de baza de la 2200 m altitudine cu ajutorul unei avionete a unei companii aeriene locale, contra sumei de 250 $.
Pentru a simti macar putin din cele traite de cel care atinge o astfel de performanta, va prezentam cateva fragmente din jurnalul lui Geo Badea.

Alaska, stat peninsular ce apartine SUA, este situat in partea de Nord - Est a continentului nord-american, avand o suprafata de 1,5 mil kmp si o populatie de 500.000 de locuitori.
In Alaska se afla trei din cele mai inalte varfuri ale Americii de Nord:
Mount McKinley - 6195 m
Mount Foroker - 5303 m
Mount Hunter - 4427 m
Alaska a devenit cel de-al 49-lea stat al USA in 1859, fiind cel mai mare ca suprafata dintre toate cele 50 de state ale SUA.

"Marti, 11 iunie. Din cauza vremii nefavorabile am ajuns in tabara de baza de la 2200 m abia pe 11 iunie. Vremea capricioasa si alpinistii dezamagiti de nereusita au tinut loc de "Wellcome in the Base Camp".
Campez aproape de o echipa din Cehia cu care am sa si merg o buna parte din "drumul" de pe ghetar si cu care am impartasit cate ceva despre ascensiunile precedente. Desi pierdem notiunea timpului, datorita pozitiei geografice (63 grade latitudine nordica), adormim intr-un final dupa ce savuram o supa.
Miercuri, 12 iunie. Ne trezim in jur de ora 4 dimineata. Alpinistii dornici sa ajunga in taberele superioare cat mai repede incep sa faca pregatirile de plecare. Atmosfera taberei de baza ramane totusi sumbra din cauza cetii si a ninsorii abundente. Dupa ce-mi fac bagajele pornesc impreuna cu alpinistii cehi spre tabara 1. Poteca este evidenta, desi zapada afanata a acoperit razlet despicaturile crevaselor. De fapt, acestea reprezinta principalul pericol pentru alpinisti. Traversez atent zonele cu nise si-mi continuU drumul pe ghetarul Kahiltna pana in tabara 1, unde ajung in jurul pranzului.
Aceasta este situata la 2700 m altitudine si, datorita vremii nefavorabile, hotarasc sa campez aici si sa incerc sa urc mai mult ziua urmatoare. Intalnesc in tabara doi americani din California, tata si fiu, care-si doresc foarte mult sa atinga varful. Discutam diverse lucruri despre munte si le fac o invitatie in Carpatii romanesti.
Dupa- amiaza nebulozitatea se diminueaza mult, apare chiar si soarele, asa ca suntem putin mai relaxati. Din intregul colectiv al taberei 1, eu si cehii suntem singurii straini. Restul sunt americani dornici sa urce pe acoperisul continentului si al tarii lor.
Spre seara se lumineaza aproape in totalitate. Soarele straluceste din plin peste piscurile muntilor Foroker si Hutington.
Joi, 13 iunie. Plecam spre tabara 2 (2900 m) unde, datorita ritmului rapid de mers, nu campam si hotaram sa punem corturile tocmai la tabara 3 (3350 m). Vremea este superba, iar soarele ne incalzeste insistent.
Inaintam destul de greu datorita bagajului foarte greu si a altitudinii. Temperatura incepe sa scada rapid, iar presiunea aerului si scaderea concentratiei de oxigen incep sa se simta. Simptomele altitudinii nu ezita sa apara. Am usoare dureri de cap, insa respir si ma misc bine.
In tabara 3 atmosfera este ceva mai linistita. O mare parte din alpinisti au plecat spre tabara 4 luandu-le locul cei care vin din urma.
Gasesc un loc confortabil pentru cort, gata amenajat, asa ca nu ezit sa-mi asez echipamentul. Astazi nu voi face nici un pas in plus, am nevoie de odihna.
Vineri, 14 iunie. Aici, la tabara 3 temperatura diminetii este de -20 grade C. Desi o mare parte dintre alpinisti stau aici 3-4 zile pentru aclimatizare, eu hotarasc sa raman numai o zi. Sunt antrenat si ma simt bine fara a avea stari de disconfort datorate altitudinii. Am cu mine numi un rucsac mic in care-mi port cele doua aparate de fotografiat, apa si ceva alimente. Inca de la iesirea din tabara, urcusul devine din ce in ce mai greu. Dupa traversarea unei crevase urc pe o panta cu inclinatie de aproximativ 65 de grade. Merg relaxat si constant pentru a ma aclimatiza cat mai bine. Urmeaza o traversare ascendenta, care ma scoate in final intr-un platou neted ce se inchide spre Windy Corrner. Fac cateva fotografii si apoi imi continuu ascensiunea pana aproape de tabara 4, situata la 4330 m.

Privelistea este superba: piscuri si ghetari sclipitori care ma coplesesc cu maretia lor.
Din acest punct, dupa ce am studiat indelung drumul ramas pana la tabara 4, pe care il voi face in ziua urmatoare, ma intorc la tabara 3.
Sambata, 15 iunie. Sunt de 5 zile pe ghetar si vremea pare a fi de partea mea. Cu exceptia primelor doua zile in care am mers numai prin ceata, acum vremea e senina.
Astazi urmeaza sa parcurg sectorul cel mai greu al ascensiunii pe ghetar, pana la tabara 4, cu bagaj greu. Pornesc in jur de 8 dimineata dupa o indelunga ezitare datorita frigului. Temperatura de confort scade cu fiecare metru urcat. Desi sunt in jur de -25 grade C incerc sa urc ceva mai repede pentru a-mi reface starea termica. Saniuta pe care o trag dupa mine imi creeaza probleme datorita unghiului inclinat al pantei, solicitandu-mi multa energie pentru a o repune pe talpici. Fac pauze dese atat pentru respiratie, cat si pentru fotografii. Soarele straluceste insistent, iar eu urc degajat si relaxat fara a avea probleme.
Intalnesc cativa alpinisti epuizati, dar multumiti de atingerea varfului. Sunt pe munte de aproape 3 saptamani si asta se cunoaste pe fetele lor arse de soare si crapate de vant. Ii intreb cateva lucruri tehnice despre ascensiune, dupa care ne luam ramas bun. Ajung in tabara 4 pe la 12.30. Este de fapt punctul terminus pana unde se poate ajunge cu bagaj greu. Majoritatea alpinistilor de aici au adoptat stilul clasic din Himalaya, transportand inainte o parte din bagaje in taberele superioare dupa care se reintorc in taberele inferioare. Eu am adoptat stilul clasic al Alpilor, ducand cu mine toate bagajele deodata. Nu este deloc usor, in schimb acest stil de ascensiune este mult mai rapid si confera o mai mare siguranta alpinistilor care nu tin cont de oscilatiile climatice. Desi situat in America, Mc. Kinley este considerat a fi un optmiar in miniatura si aceasta in principal datorita modului de abordare in ascensiune.
In tabara 4 atmosfera este deprimanta. Alpinistii sunt deprimati datorita stresului altimetric. Gasesc rapid un loc pentru cort si nu pierd momentul de a-l ocupa.
Langa mine se afla un alpinist rus pe care-l intreb cate ceva despre varf. Se pare ca a reusit sa-l atinga intr-o singura zi pornind chiar de la tabara 4, dar dupa multe zile de aclimatizare. Vremea buna imi da un suport moral favorabil starilor psihice care de regula sunt tensionate in zonele de mare altitudine. Imi pregatesc o supa si un ceai. Trebuie sa beau multe lichide pentru a-mi revigora organismul deshidratat si metabolismul dezechilibrat.
Sub mirosul placut al ceaiului fac deja primele observatii asupra traseului din ziua urmatoare. Lucrurile devin serioase de aici. Urmeaza o panta ascendenta care regrupeaza sub un ghetar suspendat, dupa care incepe escalada propriu- zisa, pe corzi fixe, aproximativ 200 m pana in saua Ridge Camp (4940 m) si de aici la High Camp (5240 m), ultima tabara.
Insa, pana la ultima tabara trebuie sa mai fac o etapa de aclimatizare si chiar unele observatii amanuntite asupra sectorului de catarare.
Duminica, 16 iunie. Ca in orice zi de sarbatoare religioasa, multumesc lui Dumnezeu ca sunt bine si ca totul a decurs pana acum OK.
Activitatea de azi este ceva mai relaxanta pentru mine: aclimatizare, pregatirea mesei, discutii cu "vecinii" de cort si fixarea echipamentului pentru ascensiunea finala. Cu exceptia durerilor de cap, normale la altitudini mari, nimic nu-mi tulbura linistea psihica.
Ziua de luni va fi una dintre cele mai grele ale ascensiunilor mele de pana acum, asa ca pic intr-un somn profund destul de devreme.
Luni, 17 iunie. Ma trezesc devreme, insa ezit sa ies din cort datorita frigului. In jurul meu "lumea" se agita, fie pentru a incepe traseul pentru aclimatizare, fie pentru a urca la ultima tabara. Eu ma bazez pe aclimatizarea din ziua precedenta si hotarasc sa urc pana la High Camp pentru ca marti sa incerc sa ating varful.
Dupa ce-mi fac bagajul si dupa ce las o parte din echipament la tabara 4 pornesc spre o noua aventura. Momentan calmul atmosferic da un ton placut tuturor alpinistilor, insa nu pentru mult timp.
Ascensiunea decurge normal pana la aproximativ 4700 m, unde se regrupeaza sub un ghetar suspendat. De aici incepe partea frumoasa, dar si grea a traseului.
Urmeaza o ascensiune superba pe un perete de gheata numit Had Wal, echipat cu corzi fixe si pitoane de gheata.
Dupa aceasta ascensiune, care a durat ceva timp datorita rucsacului greu si a altitudinii, ies intr-o zona de creasta pusa in evidenta printr-o sa - Ridge Camp (4900 m) - destul de expusa.
Vantul bate puternic, dar exista cateva locuri amenajate pentru a putea face o mica pauza si care sunt binevenite dupa ascensiunea precedenta.
De aici catararea devine mai simpla, desi are multe sectoare mixte si deosebit de expuse. In ansamblu, ascensiunea seamana destul de mult cu Piatra Craiului pe timp de iarna. Pentru o ascensiune solo trebuie mai multa atentie la pasajele expuse si trebuie facut un calcul exact al echipamentului necesar pentru asaltul final.
Pe creasta cativa alpinisti savureaza din plin peisajul mirific al muntilor din aceasta parte a lumii. Este poate cea mai minunata senzatie pe care am trait-o vreodata, in ciuda starii neplacute pe care mi-o creeaza altitudinea.
Intr-un final ajung la ultima tabara, High Camp (5200 m). Aici sunt doua variante de "cazare": in cortul propriu sau in grotele de gheata. Se pare ca prima varianta este cea mai sigura si totodata si cea mai confortabila, daca poate fi vorba de confort.
Vremea este inca buna, sper sa fie asa si maine. Dupa ce beau un ceai si o supa, trec la odihna. Ziua de marti se anunta a fi destul de grea.
Marti, 18 iunie. Ma trezesc si nu sunt inca informat despre starea vremii. Probabil este 7 dimineata, deoarece nici macar soarele nu indrazneste sa iasa dintre creste. Imi adaug in rucsac cateva fructe, ceai si o ciocolata. Sper sa fie suficient pentru cele cateva ore de asalt.
La ora 9.00 pornesc spre varf. Urcarea incepe relativ usor pe un traverseu ascendent, destul de expus si riscant. O mica neatentie te poate prabusi 500 m mai jos. Urc atent si ritmat, cu pauze dese. Traverseul se termina intr-o sa foarte expusa la vant: Denali Pass (5500 m), de unde incepe un nou pasaj cu o ascendenta mai pronuntata (aproximativ 65 grade), destul de greu de urcat datorita vantului puternic.
La 5800 m ajung din urma o echipa din Japonia care urca destul de incet. Nu vorbesc deloc engleza asa ca ne intelegem prin "semne".
Ascensiunea finala spre varf decurge putin cam greu: ma lupt cu respiratia greoaie si durerile de cap, cu vantul puternic si temperatura foarte scazuta.
La ora 14.30 ma aflu pe cel mai inalt munte ale Americii de Nord. Sunt inlemnit de emotie. Aproape ca nu-mi vine sa cred. Am cucerit varful Mc. Kinley si sunt tare fericit, desi frigul aproape m-a paralizat. Bucuria reusitei o impartasesc cu cei doi japonezi.
In ciuda epuizarii fizice sunt nevoit sa acord o atentie foarte mare coborarii.
Pana la Denali Pass, totul decurge fara probleme. Traverseul, care de aceasta data este descendent, trebuie abordat cu grija. Tabara 4 pare a fi devastata de barbari si asta din cauza vantului. Dupa putin timp ajung in zona sigura, locul de campare, acolo de unde am plecat si de unde pana nu de mult numai speranta si optimismul m-au ajutat sa reusesc. A fost una dintre cele mai grele, dar si cele mai importante zile din cariera mea alpina.
Ce va urma?
Momentan coborarea pana in tabara de baza. Din cauza oboselii nu reusesc sa mananc nimic si pic intr-un somn profund.
Miercuri, 19 iunie. Ziua de 19 iunie a fost una de cosmar. Ma trezesc putin amortit de parca as fi dormit intr-un container. Aproape nu-mi vine sa cred cand vad cortul prabusit peste mine din cauza zapezii acumulate. Desi panicat, reusesc sa deschid fermoarul cortului si sa ies afara. Atmosfera este terifianta: vant puternic, ceata si cativa alpinisti debusolati care incearca sa-si repare zidurile din zapada, spulberate de furtuna. Iata deci rezultatul atator zile de vreme buna.
Cortul meu nu mai poate fi folosit in asemenea conditii. Incerc sa intru inauntru, insa zapada prea mare ma impiedica s-o fac. Sunt obligat sa aman coborarea si peste noapte raman in cortul celor doi americani cu care m-am imprietenit zilele trecute.
Suntem parca traumatizati. Nu avem pofta de mancare si nici de odihna, asa ca stam de vorba. Subiectul este desigur legat de munte. Au auzit de Carpati, asta-i lucru bun, insa nu stiau ca trec si prin Romania. Spre seara ni se comunica si evolutia vremii: -45 grade C si vant foarte puternic. Toata noaptea s-a rezumat la atipirile noastre razlete si la munca cu schimbul pentru a dezapezi cortul.
Spre dimineata vremea se mai indreapta, asa ca strangem rapid bagajele si incepem coborarea care va dura doua zile si va fi foarte dificila.
Vineri, 21 iunie. Expeditia se incheie cu succes. Plec cu avioneta spre Talkeetna, unde voi mai zabovi cateva zile, timp in care visez la o noua aventura.
Marti, 25 iunie. Plec spre cercul Polar de Nord..."
Optiuni
• Printeaza articol
• Oferte in acesta zona