A călători este o experiență unică, chiar dacă de cele mai multe ori revii în aceleași locuri.

Ghizii, prin activitatea lor, sunt cei care au aceste privilegii. Am beneficiat de ele de multe ori și de fiecare dată locurile străbătute, chiar dacă erau același, aveau ceva aparte. Fie erau alte persoane cu care veneai în contact, fie apărea ceva nou în acel loc, fie atmosfera era alta, fie starea ta de spirit era schimbata, fie...

Am trăit de curând aceste sentimente, într-o Romă ce incepea să primească primavara. Nu era atâta aglomerație și era plăcut să te plimbi prin cetatea eternă.

Totuși sub această stare de bine, față de alte dăți, apare și disconfortul. Eram în Piața San Pietro și doream să ajung la celebra catedrală, dar măsurile de securitate cerute de evenimentele recente, petrecute mai ales în Europa, răpeau bucuria revederii unei asemenea capodopere.

Trebuia să stai la cozi interminabile pentru controalele de rutină, mai ales că, din câte puncte de control se aflau în piață,  câteva erau închise, mărind astfel timpul de așteptare și disconfortul de care vorbeam. Dar cei ce diriguiau această activitate, nici că erau interesați de oamenii ce stăteau cu zecile de minute la coadă. Vrei să vezi, conformează-te!

Sunt un iubitor al Italiei, pe care am străbătut-o în lung și în lat decenii. Cunosc orașe, așezări rurale, oameni, obiceiuri. Am vazut turismul italian evoluând sub ochii mei. Dar de un timp mă confrunt cu ceva care încet, încet, tinde să devină permanent.

Fiind o țară asaltată de turiști de pretutindeni, nu se mai gândeste așa de mult la ei. Vrei să mă vizitezi, plătește! Nu mai fac concesii! Nu tu tarife de grup, nu tu gratuitate pentru pensionari și ghizii străini.
Pâna și Vaticanul a luat exemplul.

Ba mai mult, odată ce un primar al Veneției a pus taxă pe intrarea în oraș, exemplul său a fost urmat și de altele, unele mult mai mici.

Una peste alta, Italia este un exemplu pragmatic, de cum se poate exploata avalanșa de turisti ce curge neîncetat spre peninsula. Adevarați urmași ai lui Vespasian!

Cristian Hristea

Crista Buznea

Crista Buznea, Marketing Manager and Responsible Tourism Specialist la TUI UK&Ireland, este unul dintre speakerii din cadrul Forumului Internațional pentru Turismul Responsabil (FITR) care va avea loc în București, în perioada 27-29 aprilie 2017. Tema acestei ediții FITR, ediția a IV-a, este „Turismul responsabil în spațiu urban: identitățile și experiențele metropolei”. Crista ne-a oferit câteva detalii despre prezentarea ei de la forum, dar și despre turismul într-o perspectivă acutală occidentală. 

  

Care sunt ultimele trenduri în turism?

Mai ales din perspectiva Marei Britanii, și în general a Europei, există un nou val de identificare a țărilor care sunt cât mai stabile din punctul de vedere al securității naționale. Ca consecință a atacurilor din Paris, Tunisia, Turcia și a alertelor de atacuri teroriste din multe alte țări europene, turiștii au început să-și diversifice orizontul de potențiale destinații de vacanță. Ca urmare a acestei schimbări de comportament, turiștii aleg ori să călătorească mai rar și mai departe (în țări în afara Europei care sunt stabile din punct de vedere al securității naționale); ori aleg cu mai mare atenție destinațiile cele mai sigure din Europa. Această diversificare reprezintă o oportunitate extraordinară pentru România de a capta atenția publicului european, unde marea noastră gamă de oferte de vacanță – mare, munte, ski, cultură, stațiuni balneo-climaterice, spa etc. (disponsibile la un preț acesbil comparativ cu alte tarife din străinătate) – oferă o opțiune foarte atractivă pentru turiștii europeni.


Când și cum începe o comunitate să devină interesantă din punct de vedere turistic? 

O comunitate devine interesantă din punct de vedere turistic în momentul care locul respectiv devine o bună comunitate de sine stătătoare, în primul rând pentru cetățenii locali. Destinațiile care au oportunități îmbelșugate pentru cetățenii locali și în care aceștia își valorifică resursele pentru a-și crea propria lor comunitate puternică, care să beneficieze familiilor lor și să poată stimula un progres continuu – acestea sunt cele care au cele mai mari oportunități pentru dezvoltarea turismului. De aceea, pentru dezvoltarea turismului în mod armonios într-o destinație, atenția trebuie atribuită în primul rând asupra nevoilor comunității și felului în care turismul poate fi dezvoltat în așa fel încât să rezolve problemele/nevoile comunității respective.


Ce impact are turismul responsabil într-o comunitate, diferit față de cel al turismului „clasic”?

Un impact pozitiv, în care turismul practicat aduce beneficii economice și sociale cetățenilor locali fără a crea impacte negative asupra mediului înconjurător al destinației respective. Turismul responsabil este clădit considerând nevoile destinației locale, folosind turismul ca mecanism de îmbunătățire a destinației.


Cum va arăta turismul în 2040?

Wow! Mi-ar plăcea să cred că tot turismul practicat în lume va fi unul responsabil și sustenabil. Mi-ar plăcea să cred că vor exista mult mai multe regulații – mai ales o limită de emisii de carbon/persoană care să îi taxeze suplimentar pe cei care călătoresc des fără a investi în mod semnificativ în economia locală. Mi-ar plăcea să cred că turismul va fi mult mai acesibil pentru persoanele cu dizabilități și că infrastructura turismului va fi cu mult mai mult versatilă. Mi-ar plăcea să cred că destinațiile care la momentul actual au probleme legate de un maxim de capacitate de persoane pe care deja l-au atins vor reuși să găsească un mecanism prin care să poată optimiza volumul turiștilor, astfel încât destinația să poată primi un maxim de impacte pozitive sociale și economice.


Ce impact a avut proiectul tău și în ce comunități?

Am lucrat în mai multe proiecte, toate legate de promovarea corectă, și care oferă cel mai mare impact asupra audienței, asupra turismului responsabil.


Ce ai de gând să le explici oamenilor care vin să te asculte?

Că turismul reponsabil trebuie promovat prin prisma experiențelor autentice, și nu prin folosirea termenilor ca „sustenabil” sau „responsabil” – termeni care nu facilitează o conexiune emoțională și nu stimulează entuziasmarea turiștilor.

Publicul trebuie energizat să participe în turismul responsabil prin promovarea lui ca o experiență de vacanță mult mai bună decât alternativa turismului iresponsabil. Această energizare trebuie în primul rând încurajată folosind un limbaj corespunzător, dejargonizat, simplu, atractiv și prietenos. În al doilea rând, canalele cele mai potrivite de promovare (care oferă oportunitatea captivării atenției audienței la momentul cel mai oportun) trebuie folosite.


Ce planuri de viitor ai cu proiectul tău? 

Planul meu este să ajut și să informez comunitatea celor care practică turismul responsabil despre cum pot comunica și promova activitățile lor într-un mod cât mai eficient.


Se mănâncă bine în București? Cu distracția cum stăm? Ai ce face în București?

În București întotdeauna se mănâncă foarte bine. Și cu distracția stăm din ce în ce mai bine. Avem opțiuni din belșug, pentru toate vârstele și preferințele. Spațiile publice au devenit cu mult mai atractive.

 

Pentru mai multe detalii despre Forumul Internațional pentru Turismul Responsabil accesați pagina oficială www.turismulresponsabil.ro.


La sfârșitul lunii aprilie, 27-29, va avea loc, în București, Forumul Internațional pentru Turismul Responsabil (FITR) a cărui temă va fi „Turismul responsabil în spațiu urban: identitățile și experiențele metropolei”. Printre speakerii de la FITR 2017 se află și Alexandru Constantinescu de la NECSTour (Network of European Regions for a Sustainable and Competitve Tourism), Bruxelles, care împărtășește mai jos câteva gânduri despre turism, turismul responsabil și Bucureștiul ca destinație turistică și ne face o scurtă introducere în prezentarea lui din cadrul forumului.


Care sunt ultimele trenduri în turism?

În ultimul timp, multă atenție a fost dedicată dezvoltării unui turism sustenabil și responsabil deoarece tot mai multe autorități din industrie au devenit conștiente de impacturile negative pe care turismul le are. Interesant este faptul că, deși oamenii devin conștienți de aceste impacturi, puține strategii sunt puse în practică pentru a le diminua. Pe lângă acest lucru, multe organizații au ales să promoveze ecoturismul, turismul rural și alte tipuri de turism asemănătoare tocmai pentru a reduce aglomerațiile în destinațiile de top.


Când și cum începe o comunitate să devină interesanta din punct de vedere turistic?

O comunitate începe să se dezvolte din punct de vedere turistic în momentul în care autoritățile responsibile de această comunitate încep să vadă adevăratul potențial al acesteia și încep să investească în el. Pe lângă asta, pentru ca o comunitate să devină vizibilă în industrie, aceasta trebuie promovată masiv prin toate mijloacele posibile, cum ar fi media socială, târguri de  turism, conferințe și alte evenimente asemănătoare. Totodată, este importantă implicarea membrilor comunității în dezvoltarea și promovarea turismului local tocmai pentru a susține și a evidenția autenticitatea comunității.


Ce impact are turismul responsabil într-o comunitate, diferit față de cel al turismului „clasic”?

Cred că există o mulțime de exemple în societatea actuală din care reies impacturile turismului „clasic”, mai ales în destinațiile de top. Turismul se dezvoltă într-un mod „responsabil” în momentul în care „responsabilii” pentru turism acționează pe măsură. Important este să analizezi o comunitate sau destinație pentru a depista anumite impacturi negative și pentru a contura cele mai inteligente soluții care presupun diminuarea acestor impacturi. Cel mai probabil un turism responsabil va contribui la îmbunătățirea calității vieților locuitorilor în acea comunitate și va îmbunătăți experiențele turiștilor.

    

Cum va arată turismul în 2040?

Având în vedere că toate aceste tipuri noi de turism (turism responsabil, turism sustenabil, ecoturism) sunt doar la stadiul de concepte bine definite, iar strategii și ghiduri de urmat în practică nu există în momentul de față pentru a fi implementate, este greu de prezis cum va arăta turismul în 2020, dar în 2040. Totul ține de cei responsabili pentru dezvoltarea și implementarea unui turism durabil și responsabil care va contribui la conservarea întregii planete, astfel încât toată lumea va putea beneficia de aceste rezultate.


Ce impact a avut proiectul tau și în ce comunități?

NECSTouR (Network of European Regions for Sustainable and Competitive Tourism - Reţeaua Regiunilor Europene pentru un Turism Durabil şi Competitiv) aduce împreună aproximativ 30 de regiuni Europene care au competențe puternice în turism și contribuie la dezvoltarea coerentă a unui cadru de coordonare a programelor pentru dezvoltare regională și cercetare a turismului sustenabil și competitiv. Totodată, NECSTouR a creat șase grupuri lucrative în cadrul organizatiei care se focuseaza pe teme diferite în dezvoltarea turismului. Aceste grupuri sunt formate din reprezentați ai regiunilor membre și susțin teme în cadrul turismului, cum ar fi: 1) Fonduri Europene pentru Turism, 2) Indicatori și Ghidul ETIS, 3)  Platforme Digitale, 4) Destinații Inteligente, 5) Turism Cultural și Sustenabil, 6) Inovație, Aptitudini și Educație în Tursim.


Ce ai de gând să le explici oamenilor care vin să te asculte?

În prezentarea mea voi descrie organizația pe care o reprezint și importanța acesteia în susținerea și contribuția la dezvoltarea turismului European. Totodată, voi explica rolul organizației în dezvoltarea politicilor turismului European la nivel regional și suportul adus regiunilor membre.


Ce planuri de viitor ai cu proiectul tău?

În viitor intenționăm să continuăm cu aceleași grupuri lucrative și să intensificăm munca din cadrul acesteia pentru a dezvolta și mai bine capabilitățiile regiunilor membre.


Se mănâncă bine în București? Cu distracția cum stăm? Ai ce face în București?

Din punctul meu de vedere, Bucureștiul este un oraș frumos și plin de viață unde se întâmplă multe lucruri bune. Există o multitudine de acțiuni și evenimente sociale, multe cluburi și voie bună și, totodata, mâncarea ca acasă, nu e niciunde.

 

Pentru mai multe detalii despre Forumul Internațional pentru Turismul Responsabil accesați pagina oficială www.turismulresponsabil.ro.


 Învierea Domnului sau Sfintele Paști  reprezintă pentru  locuitorii satului Dumbrava, județul Mureș, cea mai importantă sărbătoare din calendarul creștin, sărbătoare care insuflă o apropiere de familie, dar în același timp și un moment de liniște sufletească.

Aflat la poalele munților Călimani, satul Dumbrava este unul dintre satele unde comorile populare autentice, și anume tradițiile populare, folclorul și obiceiurile, sunt și astăzi o realitate bine definită. Aceste comori au fost transmise din generație în generație, iar noi avem datoria de a le transmite mai departe celor care vin în urma noastră.

Și de sărbătoarea sfintelor Paști dumbrăvenii respectă încă acele obiceiuri moștenite din bătrâni. Astfel, pentru a întâmpina cu bucurie această sărbătoare, oamenii din Dumbrava se pregătesc spiritual respectând cu strictețe perioada postului mare, post ce se încheie cu Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare, care are rolul de a ne pregăti pentru Înviere.

Mai demult, în această săptămână femeile își organizau timpul în felul următor, după spusele lui Vasica Sorlea, una dintre cele mai în vârstă femei din sat, născută în anul 1920: „Nu era femeie care să nu își văruiască locuința și pe-afară, dar și pe dinăuntru în săptămâna asta; măturam curtea și spălam tot de pe păreți; toată iarna țeseam și coseam haine noi pentru toată familia, că era o rușine să nu ai haină nouă în ziua de Paști”.

Și în zilele noastre femeile de la Dumbrava respectă această tradiție și fac curățenia generală în gospodărie, doar că nu își mai fac haine lucrate manual căci le cumpără, iar bărbații pot munci în câmp și pot ajuta femeile în gospodărie, dar toate acestea doar până miercuri!

Intrarea Paștilor în biserică
În Joia Mare, așa cum este tradiția de sute de ani, familia care se oferă să dea Paștele în anul respectiv duce joi dimineața la biserică pâinea (tăiată doar de bărbații casei), vinul și vasele noi pentru a fi sfințite, acest ritual fiind cunoscut sub numele de Intrarea Pașilor în Biserică. La această slujbă participă familia ce dă Paștile (la Dumbrava este obiceiul ca în fiecare an o familie din sat să suporte toate cheltuielile pentru Paște: pâinea, vinul, vasele în care se pune pasca, masa de-a doua zi de Paște organizată pentru tot satul; cumpără tămâia, lumânările și vinul pentru împărtășanie timp de un an de zile); există și o listă la biserică cu familiile înscrise să dea Paștile în următorii 10 ani și cu toate că este destul de costisitor, satisfacția că poți face această faptă este foarte mare.

Tot joi este ziua în care cine care nu a reușit să se spovedească până acum o mai poate face, aceasta fiind ultima zi de spovedanie din Postul Mare.

Tot în această zi gospodinele pregătesc bunătățile pentru masa de Paște, care trebuie coapte în cuptorul cu lemne și anume: pasca, pâinea și cozonacii care se mănâncă numai în ziua de Paște. În cuptorul încins, pe lângă cele amintite mai sus, femeile mai coc și palanețe (sau pupci) umplute cu mere, varză sau bostan (făcute din aluat de pâine întins subțire sub formă pătrată în mijlocul căruia se pune umplutura, iar apoi colturile aluatului se unesc) - mâncare de post care se mănâncă în această săptămână.

Pentru nepoței, bunicile pregătesc tot din aluatul de pâine anumite figurine care se coc, fiind numite „pupăză” - cea pentru fetiță, și „colăcel” - cel pentru băiat.

„Era mare bucurie pentru noi copiii, atunci când mamele noastre făceau în cuptor, pentru că știam că toți aveam numite pupezele sau colăcuții noștri pe care, ca să îi deosebim îi ornam cu boabe de fasole; acelea erau bunătățile noastre de mai demult; când am mai crescut mama mă punea să fac eu împletiturile pentru pască și pentru lipiu (pâine făcută din aluat sub formă de împletitură, care era foarte aspectuoasă după coacere), ne-a declarat Mărioara Popovici, fost cadru didactic născută în anul 1953.

Tot joia se vopsesc și ouăle (se spune că ouăle vopsite în această zi nu se strică tot anul). Mai demult ouăle se vopseau doar cu coajă de ceapă roșie, apoi a apărut vopseaua din comerț, ouăle fiind mai aspectuase, dar se pare că tot mai multe femei renunță la această vopsea și revin la vopsitul tradițional.

Începând din această seară și până în noaptea de Înviere în biserică se fac slujbe speciale numite Denii,  joi seară oficiindu-se Denia celor 12 Evanghelii. La Dumbrava mersul la biserică în această seară avea o denumire specială, se spunea „mersul în traistă”. Nu se cunoaște exact semnificația acestei expresii, dar din spusele bătrânilor aceasta se referea la faptul că „se mergea pe întuneric la biserică, mai demult nefiind curent electric; așa ca și cum ai avea o traistă pusă în cap și nu ai vedea nimic”, ne-a spus Leon Sorlea zis „a lui Tănase”, cantorul (cântărețul) de la biserică în vârstă de 67 de ani.

Ziua de vineri sau Vinerea Seacă este o zi de post negru (femeile mai în vârstă țin post negru începând de luni dimineața!). În această zi nu se lucrează nimic prin gospodărie, iar seara la biserică se oficiază Denia Prohodului, cei care vin la biserică îmbrăcând haine de doliu. Pe o masă se așază Sfântul Epitaf, care este o pânză pe care este imprimată înmormântarea, iar toți cei prezenți fac mătănii în fața acestuia. După aceea patru tineri duc Epitaful la ieșirea din biserică, iar toți cei prezenți în frunte cu preotul ies pe sub aceasta atingându-l, iar apoi înconjoară biserica de trei ori, slujba din această seară comemorând judecarea, schinjuirea, răstignirea, moartea și îngroparea Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Ultimele pregătiri înainte de Înviere
Sâmbătă este ultima zi de pregătire dinaintea Paștilor, când  se prepară  restul mâncărurilor, bărbații sacrifică mielul, iar femeile pregătesc din acesta drob, friptură  și ciorbă, iar apoi termină curățenia. Pe la ora 23:30 oamenii încep să vină la biserică pentru a lua lumină și pentru a participa  la slujba de Înviere care începe la ora 24:00. Lumânarea cu care se  merge la Înviere este păstrată de gospodine tot anul și se aprinde atunci când este vreme rea (furtună, vânt puternic) sau când familia trece prin momente grele. La finalul slujbei este împărțită pasca(pâinea și vinul) tuturor celor prezenți, de către bărbații familiei care dă Paștile.

Masa din noaptea de Înviere
Odată ajunsă acasă, familia se pregătește pentru a lua prima dată pască. În gospodăriile unde mai trăiesc bunici sau chiar străbunici se mai respectă încă anumite obiceiuri referitoare la masa de după Înviere. Una dintre aceste familii este și cea a lui nenea Ion Sorlea un vechi cioban în vârstă de 77 de ani. Acest obicei decurge astfel după spusele lui nea' Ion: „fiecare își alege un ou pe care și-l pune într-un vas cu apă alături de un bănuț de metal (n.r. - mai demult se punea un ban de argint) și de o crenguță de urzică. În acest timp tatăl meu și mai apoi eu aducem o secure pe care o așeazăm pe podea, apoi în ordinea vârstei fiecăruia dintre noi punem piciorul pe secure, ne spălăm fața cu apa în care sunt puse ouăle roșii, bănuții și urzica, și rostim de trei ori Hristos a Înviat!, iar următorul din familie răspunde Adevărat a Înviat!, după care luăm pasca. Așa facem toți cei ai familiei, după care ne așezăm la masă, ciocnim întâi ouă roșii căci se spune că dacă ciocnim ouă împreună ne vom întâlni și la anul, iar apoi mănâncăm din platoul pregătit de nevastă de cu seară. Platoul e cu caș, urdă, drob, ridichi și ceapă verde; se spune că dacă respecți acest obicei vei fi tot anul frumos la față ca un ou roșu, aspru la comportament ca urzica, puternic ca securea și mănos la bani”.

Tot dânsul ne-a spus și următoarele: „în tinerețe, când eram cioban, în prima zi de Paște nu mânacam carne de miel, că știam de la ciobani mai bătrâni că nu îi bine, că dacă mâncăm carne vine lupul și ne mănâncă din oi și noi respectam că ne era frică, acuma nu știu dacă ciobanii mai țin samă de asta”.

Îndatoriri ale familiei ce dă Paștele
Un obicei mai nou al familiei înscrise pentru a da Paștile este acela că oferă și cănile pentru pască, iar cei care le primesc aduc în schimb un ou roșu. Tot familia respectivă mai face și alte donații pentru biserică (anul acesta a oferit preotului un rând de veșminte), iar în a doua zi de Paște oferă oamenilor din sat masa tradițională. Familia care dă Paștile mai are și alte îndatoriri de respectat în decursul anului. Acestea ar fi următoarele: în ziua de Paște aduce coșuri cu bucate pe care preotul le sfințește, iar la sfârșitul slujbei acestea sunt servite celor pe care familia îi oprește la această masă (de obicei la acest prânz rămân nașii, finii, frații și vecinii familiei); în a doua zi pregătește la Căminul Cultural o altă masă la care cheamă aproape tot satul; de-a lungul anului mai urmează încă trei prânzuri care se duc la biserică: de Ispas (Înălțarea Domnului-21 mai), de Rusalii și de Bobotează.

În aceste trei sărbători familia trebuie să ducă la biserică mâncare (preparate din carne, ouă, brânză, pup cu brânză, cozonac, prăjituri și băutură), iar după terminarea slujbei preotul sfințește aceste mâncări și cei mai în vârstă oameni aflați în aceea zi la biserică împreună cu preotul și cei ai familiei care au dat Paștile rămân și consumă aceste bucate; acestea fiind așa-zisele prânzuri.

Ziua de Paște, moment de revedere cu cei dragi
În ziua de Paște, după ce se întorc de la biserică, servesc masa tradițională de Paște de unde nu lipsesc ouăle roșii, pasca făcută în cuptor, cozonacul, friptura de miel și gustoasele prăjituri de casă. După-amiază se merge la slujba de vecernie, iar apoi se vizitează rudele și prietenii apropiați.

În trecut, ziua de Paște era mult mai intens trăită de către dumbrăveni și nu numai. Tot nenea Ion și-a amintit cum era mai demult: „după slujba din ziua de Paști toată lumea mergea în centru satului la grădina comunală unde ficiorii arhoneau (n.r. - plăteau) ceterași și se făcea joc și veneau oameni și din alte sate, lăturenii; toate femeile duceau traistă cu mâncare și întindeau masa pe iarbă verde și ospătam și lăturenii, așa era trei zile la rând”.

A doua zi de Paște reunește la un loc aproape tot satul, aceasta fiind ziua când familia care a dăruit Paștele oferă masa tradițională în cea mai mare clădire a satului - căminul cultural. Este un moment de întâlnire, de socializare cu cei prezenți, dar și de împlinire pentru această familie.

De subliniat este faptul că sărbătoarea Sfintelor Paști adună acasă pe toți cei plecați departe. Este momentul când copiii, frații sau nepoții revin la Dumbrava pentru a petrece Învierea alături de cei dragi, astfel că în fiecare an atât în noaptea de Înviere, cât și în ziua de Paști biserica devine neîncăpătoare. Venirea acasă la părinți în fiecare an de Paște este o tradiție respectată la Dumbrava și care se transmite din generație în generație. Astfel că oricât de departe ar fi, fie în București în Timișoara sau în străinătate, de Paște toți cei plecați se întorc pentru câteva zile în mijlocul familiei, pentru a se bucura de reîntâlnirea cu cei dragi, această sărbătoare fiind trăită  mult mai intens la țară față de oraș.

 "Gaura dulce" era în perioada interbelică un local de seamă al Brașovului. Aici veselia și mâncărurile aparte strângeau până-n miez de noapte băștinași și străini. Azi, restaurantul își încearcă o nouă viață.  
La trei minute de Piața Sfatului, după ce ai străbătut, venind dinspre strada Republicii, o jumătate din latura patrulaterului ei, se deschide la stânga, pe lângă clădirea restaurantului "Cerbul Carpatin", o stradă mică și plăcută: Apollonia Hirscher. Undeva pe la mijlocul ei, tot la stânga, acolo unde clădirea "Cerbului Carpatin"  se termină, la intrarea pe o străduță, pe aceeași mână stângă, poți vedea un restaurant cu un nume ciudat: "Gaura dulce". O clădire mare, de secol XVII, cu un etaj, de un galben indecis călătorind spre maro, parcă ascunsă. Dacă nu ai vedea scris și restaurant, poate ai crede că s-au redeschis lupanarele, dar așa respiri ușurat, privești stema veche a Brașovului frumos pictată deasupra și te gândești că sigur numele are legătură cu felul pitit al locantei și cu faptul că aici trebuie să se fi mâncat cândva bine. Dacă dai de un localnic pișicher, mai capeți o informație care îți va lăți zâmbetul: pe vremuri circula prin oraş o glumă pe seama acestui local; când cineva întreba unde era "Gaura Dulce", i se răspundea s-o caute în fundul Cerbului (braşovenii numeau odinioară locul "La fundul Cerbului" sau "La curul Cerbului").

Amintirile lui Sextil Puşcariu
Ei bine, dincolo sau dincoace de glume sau de speculații deșucheate, un lucru se confirmă: în vremuri trecute (secolul XIX, perioada interbelică) birtul acesta era unul căutat pentru ceea ce se putea servi aici. Cărturarul braşovean Sextil Puşcariu scria în cartea sa "Braşovul de altădată": "Specialitatea Braşovului erau flechii. Cei mai buni erau la Gaura Dulce. Cu cît flechii erau mai graşi şi mai mustoşi, cu atât erau mai buni. Pe când se frigeau pe cărbuni, pica de pe ei grăsimea pe jar, răspândind o aromă care-ţi excita apetitul. Carnea friptă era adusă pe un fund mare de lemn pe care chelneriţa o tăia cu un cuţit lung, cu o dibăcie extraordinară şi cu iuţeală mare ca să nu se răcească, în formă de tăiţei“. Peste aceste fâșii de carne aduse pe cârpător (așa se numea fundul mare de lemn) se presăra sare şi piper, apoi se stropeau din belşug cu vin cu borviz (apă minerală, în limba maghiară - n.a.). "De obicei, vinul – ne lămurește tot Sextil Puşcariu – se bea cu borviz de Borsec, de Vâlcele sau din alt izvor din Carpaţii estici. Jumătate şi jumătate. Dacă lăsai acest amestec mai multă vreme în pahar, se înnegrea. De aceea, el se servea în pahare mici, pe care le goleai dintr-odată. Vinul greu şi vechi din Ardeal era numai de desert". O altă lămurire obligatorie: această specialitate a Braşovului – flechii – se obținea din cele mai frumoase bucăţi de carne din măcelărie care erau cumpărate dis de dimineaţa, de birtaş.

Celebra tuzlama regală și alte bunătățuri
Tot la "Gaura dulce" (și nu doar aici) mai puteai mânca și celebra tuzlama regală (bucăţi fragede de burtă în sos cu smântână şi usturoi), apoi crapfane (plăcintuțe gustoase, bine pipărate, cu jumări), sarmale, ştrudelul cu mere sau cu brânză de vacă, plăcintă cu mere și tot felul de mâncăruri de îți lasă gura apă și mintea se lăfăie oriental ca într-un paradis de duminică. Îți poți imagina lesne cum negustorii, băieții de prăvălie, cheflii și acei de pretutindeni pierde-vară, mereu flămânzi, făceau din acest loc un furnicar. Toată lumea mânca şi bea pe săturate, fără a-și goli prea tare pungile. "Lăutarii cântau în birturi cu vin bun şi în grădini cu copaci umbroşi. Ţiganii ştiau ce cântări îi plac fiecăruia dintre noi – nostalgia același Sextil Puşcariu.Conducătorul tarafului pleca capul pe vioară, se apropia de tine şi, fără să ceri, îţi cânta la ureche cântecul favorit". Deseori chefurile se întindeau până spre mijlocul nopții, când deja își făceau apariția păsările de noapte. Aceste "animatoare" știau să schimbe felul și sensul foamei. Pe lângă diverse restaurante, cârciumi, birturi, funcţionau, de altfel, case de toleranţă, prostituţia fiind legală până la venirea comuniştilor (până la urmă, e vorba și de femei!!). Braşovul interbelic era un oraş vesel, cosmopolit, în care localnicii mergeau destul de des la o cârciumă sau la o terasă pentru a se distra. Centrul Vechi era plin de tot felul de localuri, de la cârciumioare până la restaurante exclusiviste, care aveau, fiecare, după rangul lor, clienţi fideli.

Înainte și după revoluție
În timpul comunismului, în copilăria mea, am auzit de "Gaura dulce", dar nu am fost niciodată. Știu de la tata și de la alți oameni ai generației lui că se mergea și pe timpul lor și se bea bere cu alune sărate, că aveau mici buni și fripturi fragede, dar atât. Localul, deși popular, nu se impunea în mod special prin ceva în afara numelui și a glumelor legate de el. L-am întrebat și pe scriitorul Daniel Drăgan. Nu frecventa restaurantul, dar a fost de câteva ori. Își amintește că era un loc pentru noctambuli, cu un aer ușor frivol. Nu era o destinație a artiștilor.

După revoluţie, localul a recăpătat o vreme vechiul nume, după care proprietarii, exagerat de pudici, l-au rebotezat. Din toamna lui 2013 a revenit la vechea denumire și prin ea la capitalul său simbolic. Poate, după cum arată, în timp, restaurantul va reveni la gloria de altădată și, de ce nu, la întregul meniu de atunci (se servește și acum un fel de flenchi și o gamă variată de preparate tradiționale cu specific românesc)!

Fie ca noii proprietari să cultive această memorie istorică! Merită și vinde!

 Și iată un nou volum în care regăsim Bucureștiul, de această dată orașul din cărți, așa cum apare el în scrierile a șase scriitori români: Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Stelian Tănase, Simona Sora, Filip Florian și Ioana Părvulescu. În „Bucureștiul literar” (editura Humanitas), Andreea Răsuceanu ne propune „Șase lecturi posibile ale orașului”, iar pe lângă paginile de analiză literară, ne oferă și șase interviuri în care fiecare scriitor își povestește Bucureștiul personal și Bucureștiul livresc. Din aceste interviuri, am selectat rândurile care urmează.

Mircea Cărtărescu: „Bucureștiul, chiar și-n realitate, e din cale-afară de bizar”

„Orașul pe care eu îl numesc București în cărțile mele n-are nimic de-a face cu realitatea. Este psihic, e sculptat în substanța neuronilor mei. Cei care-mi citesc cărțile primesc tot felul de corelative obiective ale orașului real: nume de străzi, de piețe, de instituții și de clădiri, dar ele nu sunt puse acolo ca să fie recunoscute, ci ca să funcționeze ca niște madlene; ele declanșează memoria involuntară, îi fac să vadă prin ochii mei un oraș pe care au uitat că l-au adăpostit și ei cândva în coaja de ou a craniului lor. Bucureștiul meu sunt doar eu însumi în mult mai mare măsură decât era Mme Bovary Flaubert.”
 

„Pentru un străin care n-a fost niciodată pe străzile Bucureștiului, abundența de nume și locuri din cărțile mele nu conturează mai limpede Bucureștiul, ci-l face plauzibil ca oraș imaginar. E ca o armătură pe care îmi modelez mai departe statuile de ghips și cristal ale imaginarului. În Solenoid am împins paradoxul până la capăt: morga e în întregime inventată de mine, n-are nicio legătură cu cea reală, strada Maica Domnului cu casa-n formă de vapor e de asemenea reconstruită în întregime (cred că n-am mai trecut pe acolo de patruzeci de ani), practic toate locurile reale sunt deformate și apar în anamorfoze de nerecunoscut. Totuși, totul se petrece în orașul București, localizabil pe hartă, așa cum putem urmări traseul lui Raskolnikov prin Sankt-Petersburg și al Maestrului prin Kiev, deși ei au rătăcit nu prin străzile noroite ale unor urbe reale, ci pe paginile salubre ale romanelor în care s-au născut.”
 

„De foarte multe ori, când vreo echipă de filmare de la noi sau de aiurea a vrut să facă vreun documentar cu mine și scrisul meu, mi-au cerut să-i duc în locurile unde se petrece acțiunea cărților mele. I-am dus fără vorbă multă prin toate aceste locuri. Chiar și la părinții mei acasă. Străinilor, terasa blocului meu din Ștefan cel Mare, depoul de tramvaie de la Dorobanți, cutare casă de pe strada Venerei etc. li s-au părut oricum stranii și poetice, fiindcă Bucureștiul, chiar și-n realitate, e din cale-afară de bizar. Le-am arătat unde i-am întâlnit pe alungiții din REM, unde locuia Herman, unde mă jucasem de-a Vrăjitroaca. De curând, un prieten a identificat casa în formă de vapor de pe strada Maica Domnului, și într-adevăr acea casă, ajunsă-n ultimul hal de degradare, a fost în mintea mea când am început să scriu. Absolut toate locurile din cărțile mele au un corespondent în realitate, sau cel puțin au avut, căci multe asemenea locuri azi nu mai există. Nu mi-a venit să cred când au demolat, acum câțiva ani, Moara Dâmbovița, în umbra căreia mi-am petrecut copilăria. Stăteam pe balcon, văzând cum enormele ei ziduri erau date jos cu bila de demolare, și plângeam. Nu mai există nici casa nașterii mele de pe Pâncota, nici casa mătușii mele din Dudești-Cioplea, nici casa nașilor mei din Lacul Tei. Doar Floreasca e încă în picioare, și mi-e așa o teamă să nu pierd și acest ultim templu personal, că mi-am luat măsuri de precauție: am acoperit cartierul, și-n Orbitor, și-n Solenoid, cu o cupolă de sticlă.”
 

Gabriela Adameșteanu: „Viața mea nu mai cunoaște alte repere decât cele bucureștene”

„Am avut o relație specială cu Bucureștiul, de fapt ea nu a încetat nici acum. Aveam / am un fel de foame de a privi orașul pe care îl primisem ca țintă fixată de mama mea, o bucureșteancă nostalgică, ajunsă să trăiască în provincie cea mai mare parte a vieții ei. Bucureștiul a intrat firesc, ca referire la viața personajelor, și chiar ca personaj, în romanele și nuvelele mele. Poate chiar prea mult, mi-am spus la un moment dat, când mi-am dat seama și că viața mea nu mai cunoaște alte repere decât cele bucureștene.”
 

„În afară de Calea Victoriei, amintită în Anii romantici, am mai perceput o legătură, mai degrabă indirectă, cu zona Pantelimon, fiind și cea unde a locuit familia mea maternă. Dar nu am simțit-o benefică, mai degrabă dimpotrivă.
 

Harta Bucureștiului este luminată pe ici-colo de locurile unde au trăit ființe dragi: de pildă, Piața Romană, colțul dinspre Căderea Bastiliei care s-a întunecat după moartea celei pe care am simțit-o drept mamă adoptivă, Sanda Bădulescu.”
 

„Îmi plăcea vechiul București, dar, mai ales în timp ce lucram la Dimineață pierdută, am fost uimită să descopăr că epoca demult terminată în care trăiseră personajele mele din cea de-a doua parte a cărții (romanul retro, îl denumeam eu) se păstra lângă mine, prin vilele, prin casele boierești, încă în picioare. Ele păstrau și ceea ce străinii mai atenți descoperă a fi farmecul Bucureștiului. Am fost realmente implicată sentimental în povestea acestor case, amenințate de demolare.”
 

Stelian Tănase: „Una e să spui că Akaki Akakievici trece pe Nevski Prospekt, alta că Mitică trece pe Calea Victoriei”

„În primul rând, când am început să scriu literatură, Bucureștiul era singurul loc pe care-l cunoșteam. Nici nu puteam să scriu despre altceva. Nu puteam să scriu despre Cluj sau despre Varșovia, nu fusesem nicăieri, și în mod natural am scris despre București. Fără să vreau, n-a fost nimic programatic.”
 

„Deci eu am simțit nevoia să fac ceva cu Bucureștiul în primul rând pentru că nu cunoșteam alt spațiu, apoi a fost (...) această frustrare că Bucureștiul nu spunea nimic: una e să spui că Akaki Akakievici trece pe Nevski Prospekt, alta că Mitică trece pe Calea Victoriei. Sunt două lucruri cu o simbolistică foarte diferită, una plină de cultură, și una... nimic, neantul. Atunci am spus că eu ca scriitor aș putea să fac asta, să dau încărcătură acestei banale propoziții: Mitică trece pe Calea Victoriei. Asta a fost în capul meu foarte mulți ani și foarte insistent.”
 

„Eu am cunoscut Oborul în anii '50 (eu sunt născut în 1952), și încă erau multe elemente din vechiul București, atunci nu-mi dădeam seama, acum îmi dau. Erau căruțe, trăsurile bulgarilor acolo s-au retras, când au fost scoase din centru acolo s-au dus, ei locuiau de altfel pe strada Făinari. Eu mi-i amintesc, aveau niște brâie late, stăteau pe capră moțăind și așteptau clienții care nu mai veneau, că de-acum existau taxiuri.”

„Era cizmarul nea Petrică, în capul străzii erau țiganii zlătari. Cu părul mare, mi-i amintesc, a încercat Antonescu să-i disciplineze, au încercat și comuniștii, n-au reușit, poate mai încoace, în anii '70. Dar în anii '50 veneau acolo și vindeau căldări, tigăi, sau le reparau: se așezau în fața casei sau în curte, dacă-i lăsai, și reparau tigăi, atunci se găureau și le reparai, aveau cositor și le făceau ca noi. Eu am văzut asta în curte la mine. Am văzut ursari. Era bunică-mea bolnavă și au adus unul s-o calce. Deci eu vin din lumea asta, eu, ca scriitor. Lumea asta m-a format, ca scriitor, e tot ce e mai important pentru amintirea mea. Această lume de bâlci, Oborul, e cuvântul cheie dacă vrei să înțelegi proza mea. De unde acest bâlci în literatura mea.”

„Oborul l-am văzut ultima dată acum două săptămâni și este extraordinar de urât. Un amestec de barăci, dar nu cele din Oborul meu, cu tiribombe, femeia cu barbă și halterofilul cu haltere de plastic; e lumea asta care arată ca un oraș devastat. Dar să știți că și lumea aceasta mi-o asum. E lumea despre care scriu. Lumea asta urâtă. Eu scriu despre urâțenie...”

Simona Sora: „Hotel Universal a fost locul schimbării”

„În Căminul Universal, locul real din strada Gabroveni nr. 12 (n.r.: care a inspirat locul din romanul scriitoarei – Hotel Universal), am locuit la începutul anilor '90, când totul era fluid și schimbător în România. În același timp, am descoperit acolo o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoșteam și din care veneam. Față de Ardeal, centrul vechi bucureștean din anii aceia era precum Terra față de Marte. Eu aveam 22 de ani, participasem direct la ceea ce continui să numesc Revoluție (pentru mine așa a fost), apoi la Piața Universității, eram destul de exaltată, deși în mod absurd de trist conservatoare. Hotel Universal a fost locul schimbării (deși atât de încet, încât numai eu am perceput schimbarea), acolo mi-am trăit tinerețea, majoritatea iubirilor și prieteniilor sau ce-or fi fost ele, acolo am citit cărțile care (mai) trebuiau citite. De acolo am plecat în Spania și apoi, pentru mai multă vreme, în Elveția. M-am întors și pentru că în acel mic canton catolic continuam să mă visez în camera 308 din Hotel Universal.”

Filip Florian: „Nici măcar o singură propoziție din romanele mele n-a fost scrisă în București”

„Bucureștiul de azi, cât e el de diferit de Bucureștiul de ieri, alaltăieri și răsalaltăieri, îți îngăduie generos să intri în aburii trecutului, cu condiția să te intereseze așa ceva și să nu ai oroare de orice loc decrepit. Poți, bunăoară, să colinzi pe la biserici și mănăstiri, mai ales seara, când curțile sunt pustii și întunericul ascunde mașinile preoților și ferestrele de termopan, prin case părăsite, gata să se prăbușească, chiar dacă sunt trecute pe lista de patrimoniu sau nu, prin zone năpădite de mirosuri dinainte de războiul de independență, din epoca în care nu existau closete și tuburi de canalizare, iar oalele de noapte se deșertau direct de la ferestre, pe ulițele fără trotuar. De asemeni, dacă mănânci o gogoașă în Piața Obor (neapărat din stânga halei noi, de la chioșcul de pe ultimul șir de tarabe, chiar de lângă sinele de tramvai) mai poți să te bucuri din tot sufletul și să înțelegi câte ceva din urmă cu o sută cincizeci de ani.”

„Dacă asculți vântul atent, garantez oricui că bate la fel ca acum un veac și jumătate. Prin urmare, cu un mic efort și cu ochii închiși, poți vedea Turnul Colței în picioare, cu un stol de porumbei trecând peste acoperiș, într-o zi prăfuită de vară, în care muștele și lâncezeala își fac de cap. Dacă mai pui la socoteală și răzmerița care s-a stârnit atunci când a fost dărâmat, plus faptul că primarul și-a pus coada pe spinare și a fugit trei săptămâni de frica mulțimii înfierbântate, ai șansa să înțelegi cât însemna Turnul pentru bucureșteni, să-l percepi ca pe un suflet al orașului.”

„Nici măcar o singură propoziție din romanele mele n-a fost scrisă în București, aici am izbutit rareori doar să corectez, să mai adaug câte o virgulă sau să șterg un cuvânt. Atunci când lucrez, liniștea e vitală pentru mine. Dacă nu-mi pun ochelari de cal, pe lângă ochelarii mei obișnuiți, nu sunt bun de nimic.”

„Din 1999 și până în 2005, am plecat cu arme și bagaje din București, alături de soția și de fiul meu, venind foarte rar în vizită, cam o dată la șase luni. Firește că, atunci când ajungeam acasă, îmi săreau în ochi schimbările petrecute între timp, le observam întotdeauna mai iute decât prietenii mei care continuau să locuiască aici.”

„Pe urmă, dacă ar fi după mintea mea, Casa Poporului și celelalte măgăoaie din jur s-ar transforma într-un parc uriaș, de unde mi-aș cumpăra vată de zahăr, bragă și lozuri în plic. În fine, dacă aș nimeri și un loz câștigător, cu o sumă frumoasă, nu cu un mizilic, aș cumpăra niște mașinării militare de produs ceață și aș ascunde toate mallurile, pentru totdeauna, în negură și fum.”

Ioana Pârvulescu: „Poate că totuși am cunoscut vechiul București, dacă mi-e atât de dor de el”

„Eu știu precis că a început să-mi placă Bucureștiul într-o zi de vară, iulie sau august, când se golise de oameni, iar eu rătăceam pe străzile din care ieșea căldură ca dintr-o sobă și am descoperit case pitite, cu scoică la intrare și curte mare și viță între zidul casei și gard și, brusc, am avut senzația că sunt chiar într-o proză de Eliade. Nu eram pe strada Mântuleasa, dar nici departe. Asta m-a apropiat dintr-odată de București, de personajul care e Bucureștiul, căci până atunci fusesem atrasă doar de căldura veselă și ușor iresponsabilă a regățenilor, dar neglijam decorul. Deci, în cazul meu, literatura chiar a jucat un rol.”
 

„Inima orașului e, din nou, temporală: trecutul lui. Mă simt legată de cei care au existat în același loc. De multe ori intru în câte-o clădire veche în care știu precis că a fost cineva dintre oamenii mei dragi și-mi spun cu bucurie: aici, la Capșa, Maiorescu și-a cumpărat bomboane de ciocolată de Crăciun, a stat exact aici, l-aș putea atinge cu mâna, dacă timpul ar vrea. Aici, în Catedrala Sfântul Iosif, unde am intrat special, au stat Arghezi și Galaction, tineri elevi (și personajele mele). Aici, la Novotel, fostul Teatru Mare, apoi Național, au fost toți, și Eminescu, și Caragiale, și Rebreanu, și Camil Petrescu, și Leny Caller, și Sebastian, aici, la fostul Brofft, a stat Alecsandri, aici, în față la Riegler, pe Calea Victoriei și-a dat întâlnire Urmuz cu o tânără, aici și-așa mai departe. E ca și cum ne-am da mâna prin timp, ca și cum i-aș saluta și ei mi-ar răspunde cu politețea aceea tandră căreia atât de mult îi duc dorul. Poate că totuși am cunoscut-o, dacă îmi lipsește atât de mult. Poate că totuși am cunoscut vechiul București, dacă mi-e atât de dor de el.”


hanul-gabroveni2Un eveniment unic in Romania 

Turismul responsabil este un concept puternic, de întelegere a călătoriei și ospitalității ca o relație bazată pe respectul valorilor comunităților.
Analizele arată că în ultima perioada majoritatea turiștilor care vizitează România sunt călători informați, care caută experiențe și destinații capabile să livreze autenticitate.
Aceasta este motivația principală pentru organizarea acestui eveniment.

Agenda
Evenimentul are ca obiectiv principal cunoașterea, promovarea și diseminarea practicilor de turism responsabil.
Identitățile și experiențele locale – vectori ai dezvoltării comunităților
Bune practice de dezvoltare bazate pe identitatea locala
Industriile creative și dezvoltarea comunităților
Capitalul social, educația și ospitalitatea comunităților
Identitatea și inovația tehnologică ca premise în marketingul turismului
Resurse pentru dezvoltare prin turismul responsabil

 

Vorbitori 
Maurizio Davolio, AITR (Italian Association for Responsible Tourism) & EARTH (European Alliance for Responsible Tourism and Hospitality)
Alexandru Rafael Constantinescu, NECSTour (Network of European Regions for a Sustainable and Competitve Tourism, Bruxelles)
Crista Buznea, Marketing Manager and Responsible Tourism Specialist, TUI UK&Ireland
Claudio Milano, OSTELEA School of Tourism & Hospitality – Universidad de Lleida
Cristian Neagoe, Street Delivery
George Butunoiu, Restocracy
Orsolya Juhasz-Borsa, Targul gastro-cultural Ozosep
Iulian Canov, Wolfhouse Production/ La firul ierbii
Alexandra Dinu, Mesteshukar BoutiQ
Ion Borșan, Merg.in/ Walk&Shoot