Dan Cristian Deva este geograf, călător şi observator pasionat al spaţiului rural românesc. Absolvent de Geografie la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi cu studii de masterat în turism şi protecţia mediului, Dan combină documentarea directă în teren cu analiza geografică şi reportajul cultural. Textele sale, publicate pe blogul personal demeseriecalator.wordpress.com, explorează cu precădere satele izolate, depopulate sau abandonate din Transilvania şi nu numai. Abordarea sa pune accent pe felul în care relieful, istoria, economia locală şi memoria comunităţilor se întrepătrund, oferind o dimensiune profund umană peisajelor marginale.

După Deal

Cătunul „După Deal” e așezat într-o „piațetă” naturală, apărută după ce apele au spart în timpuri străvechi cupola domului de gaz metan. Geologia a dictat aici totul.

În acest relief fragmentat, pământul bun pentru agricultură a devenit atât de prețios încât oamenii au făcut o înțelegere într-un singur punct cu moartea: cimitirul a fost împins pe un versant instabil, iar cine nu a fost de acord cu asta și-a îngropat mortul la capătul locului, acasă.

Așezarea stă deasupra uneia dintre cele mai mari pungi de gaz metan din Transilvania. Cu toate acestea, este foarte evident că dacă sub tălpile localnicilor se află o avere națională, la suprafață viața aproape că a dispărut. Statistica rece spune că, dintr-o comunitate întreagă, au mai rămas doar o mână de oameni, o populație reziduală care, printr-o ironie amară, georgeștiană c-un ușor parfum auristic, calcă pe o avere națională care nu le aparține.

Cea mai clară urmă a izolării se vede spre capătul dinspre satul Cozma. Acolo, stâlpii de curent se opresc brusc în câmp. Dincolo de ultima bornă a rețelei, două pâlcuri de case nu au avut niciodată acces la electricitate. La numerele 271 și 478 au locuit, după cum arată crucile de la capătul locului, familiile Logigan și Muntean. Sunt oameni care au trăit la lampă, deși, paradoxal, locuiau deasupra unei resurse care încălzește o mare parte din țară…

Portocalele

Magazinul mirosea a detergent ieftin, motorină și eșec. În lada de plastic din colț, câteva portocale își trăiau agonia, transformate în mumii vegetale.

În spatele tejghelei din pal melaminat, fata îl privea pe client cu o indiferență care tăia aerul. Buzele ei, de un roșu violent, aproape obscen, păreau o sfidare la adresa uscăciunii din jur.

Am ieșit din magazin în soarele de martie cu două portocale în mâini. Mai târziu aveam să fiu supărat că le-am luat, deși încercasem să le aleg pe cele mai reușite. Afară era o primăvară crudă, care scotea la iveală tot ce iarna reușise să ascundă sub noroi.

Satul se termina brusc, la ultima casă, unde câțiva bărbați și câteva femei tocmai tranșau un porc pe o masă de lemn. În jur mirosea a om murdar, a fier și a păr pârjolit de femeie. Unu’ dintre bărbați a aruncat cu plămânii animalului după câine, ce s-a speriat și-a fugit, a râs de faza asta și a strigat: „Hai, noroc! Mănâncă și tu din el, că de aia l-ai păzit!”

Noi am salutat, am zis spor la treabă și să-l mâncați sănătoși, iar ei ne-au răspuns scurt:

„Unde mergeți? La pădure? Nu mergeți, e ursul acolo! Vorbim serios!” Nu că ar fi venit la ei, ci pur și simplu era acolo, o prezență difuză care interzicea drumul.

Bineînțeles că am ignorat avertismentul și am intrat în tufele de măceși de lângă o pădure de pin. Pe jos erau PET-uri strivite, doze de bere ruginite și pungi de plastic agățate de mărăcini. Un depozit de gunoi cu rădăcini. Oamenii aruncau aici tot ce nu le mai servea, de la cauciucuri la resturi de BCA, dar singura lor problemă rămânea ursul invizibil. Am trecut culmea și am coborât pe celălalt versant, într-un sat aproape abandonat. Casele aveau ferestrele sparte, iar ușile dispăruseră cu totul. Nu mai era nici porc de tăiat, nici urs care să oprească pe cineva și nici măcar femei mirosind a păr pârjolit.

Atunci, m-am gândit la un amic care îmi povestea cum, plecând din oraș acum douăzeci de ani, văzuse o prostituată sprijinită de un zid în drumul lui spre gară. Când s-a întors, în prezent, femeia era tot acolo, în aceeași poziție, sprijinind același zid.

E posibil ca nici fata de la magazin să nu plece nicăieri. Peste două decenii, cineva va trece pe acolo și o va găsi în aceeași poziție, în spatele aceleiași tejghele de pal, cu buzele cândva roșii devenite acum o pată palidă.

Va fi o altă portocală uitată în ladă.

Text și fotografii: Deva Dan-Cristian